Bucurii de weekend

Posted: March 16th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 1 Comment »

Weekendul ăsta am trăit niște bucurii atât de simple, că aproape că m-a înduioșat chiar și pe mine felul în care am reacționat la ele.

Am avut o mică boală săptămâna trecută, una ce a dat reacții similare unei alergii, ceea ce a însemnat și regimul aferent: nimic bun timp de 10 zile și mai ales nimic sărat și deloc cafea. N-au fost 10 zile, au fost 7, dar au fost 7 zile în care am făcut cunoștință cu scorpia din mine. Scorpia cu cap de Medusa, șase mâini, 6 picioare, ochi înflăcărați și limbă veninoasă – o știți, fiecare din noi o ascunde.

A mea a ieșit la iveală pe bază de medicamente ce dau somnolență și dureri de cap, dar și pe bază de lipsă de sodiu și cofeină în organism. Așadar, după ce vineri am aflat că n-am alergie, dar am în schimb o boală autoimună (da, da, știu, cu toții credem că avem așa ceva – ei bine, aici un ipohondru care ar fi dorit să se înșele de data asta. Disclaimer: nimic grav, e bine c-am găsit-o), am primit liber la mâncare, sare și, mai ales, CAFEA.

Așadar, bucuria nr. 1: mi-am făcut cafea. Proaspăt măcinată de mine. În liniște, în bucătăria mea luminoasă, cu o pisică privindu-mă atent. Am fiert apa pe îndelete, am pregătit presa franceză, am râșnit cafeaua proaspătă și m-am bucurat de miros și de gust ca un copil scos la plimbare care știe că va primi vata de zahăr.

Și apoi, cu mirosul de cafea în nări și cu bucuria în suflet, am pornit-o cătinel, de mână cu jumătatea, ca doi bătrânei, spre piață, în tinhnă și liniște și confortul ăla unic pe care poți să-l ai numai când mâna ta se potrivește așa de bine în a altuia, să facem cumpărături. Și la piață iarăși mi-am clătit ochii și mintea cu verdețuri proaspete și gustoase, brânzeturi aromate, legume grase și sănătoase, toate cântărite și îndesate în pungă și cărate apoi conștiincios acasă, spre a fi admirate de motanul curios ce credea că toate i se cuvin doar lui.

Aste două bucurii, simple – să bei o cafea bună și să mergi cu cineva la piață – sunt felul ăla de bucurii care, din când în când, îți amintesc că e primăvară afară, că lumea se învârte oricum și că, dacă tot o face, ar face bine să te prindă cu un zâmbet pe față. Restul de lucruri pot să stea și ele cuminți într-un colț, măcar cât lași clipele astea să-ți intre în suflet.


Calcule primavaratice

Posted: March 12th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 4 Comments »

A venit primavara, ceea ce inseamna cu 15% mai mult entuziasm dimineata, la trezire. Ceea ce poate sa se datoreze si faptului ca reusesc sa dorm din ce in ce in ce mai mult mai mult mai mult. Sunt Regina Snooze-ului, Printesa Amanarii, Contesa Somnului. Ei, si cand dormi asa mult, mult, ca mine, normal ca te trezesti cu un zvac deosebit. Ca azi, cand batea ceasul de 9:15 si eu inca visam prajituri; dar divaghez.

Primavara poate sa aduca, fireste, cu 70% mai multe sanse de ploaie si cam cu 66% mai multe sanse de depresie. Se stie faptul ca ne apuca curatenia de primavara, ceva de speriat; probabil ca e din cauza ca putem deschide larg toate geamurile din casa fara sa ne inghete nasul instant, ceea ce ne face sa simtim ca oricine poate arunca cu privirea prin treburile noastre. Asa ca ne apucam sa organizam dulapuri, camari, sa ne imperechem sosetele, sa sortam haine in gramezi “de dat”, “ce-a fost in capul meu” si “meh”, sa ne curatam cutiile cu acte si sa le organizam cam in aceleasi categorii in care ne-am sortat si hainele.

Si cand te apuci sa faci curat in lucruri, ajungi sa faci curat si in chestii ce tin de suflet. Bai si acolo, sa vezi chestie, nu iti mai vine sa arunci nimic, totul ti se pare minunat, te intrebi de ce te-ai descotorosit pana si de scheletii aia pe care cu atata drag i-ai cules pe faras si i-ai dat afara. Pe urma, ca asa e omul, treci in extrema cealalta si te apuca depresiile; nimic nu e bun, aruncam tot, viata e desertaciune.

Undeva in toata dementa asta, se intampla primavara. Careia nu ii pasa de obiceiul vostru de a face curat. Iesiti in parc, suiti-va pe biciclete, cumparati-va role, cititi in aer liber, stati pe balcon, la soare, si lasati prostiile. Au un dar de a se arunca singure, la un moment dat.


42

Posted: April 26th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Ai intrat in functia ecran complet. Bine ai venit. Nimic de aici nu corespunde cu realitatea, si totusi asta este singura realitate pe care o veti cunoaste. Oameni ce ti-au fost prieteni acum iti sunt straini, straini pana nu acum mult timp sunt acum prieteni. Iubirile dintotdeauna s-au sfarsit, altele au inceput, tot pentru totdeauna. Certitudinile s-au dus pe apa Sambetei, acum plutim cu totii pe apa Duminicii. In full screen, iti vezi biroul la care iti petreci ore bune in sir cu mai mare claritate decat te vezi pe tine insuti.

Cu totii am vrea sa putem da F5 si sa o luam de la capat. Cred ca ne-am dori cu totii mai multa memorie sau mai putine pene de curent. Vestea proasta e ca din full screen-ul asta nu mai iesi cu F11. Nu mai iesi decat daca spargi ecranul. Si nu suntem multi dispusi sa facem asta, am investit prea mult.

Nu stiu daca e pesimism sau sila sau rutina sau raceala. Nu stiu niciodata si am impresia ca, atunci cand aleg un motiv, este exact ca la Ruleta. Ar putea fi orice. Doar pentru ca aleg eu un motiv nu inseamna ca ala e.

In rest totul e bine, se vede carul mare de la geam si pentru o clipa inchizi ochii si crezi ca ai dat shut down. Da’ de unde; e un pricajit de restart.

O fi 42, cu adevarat, raspunsul?


Miercurea vorbim despre weekend

Posted: April 25th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Cum vine miercuri, cum o sa fiu uimita de asta. Nu imi dau seama cum trec luni si marti pana la oribila zi de miercuri. Oribila pentru ca se misca mai ceva ca un melc obosit si fara chef de a ajunge, de fapt, undeva. Realizarea faptului ca e miercuri aduce dupa sine faptul ca atat miercuri, asa cum am stabilit, dar si joi, ca sa vezi, se tarasc apatic prin caledar. Sunt un fel de copii mai speciali ai acestuia.

De fapt, de ce asteptam cu totii weekendul de parca am tinut post si e dezlegare la peste? Oare toti sa fim asa de asupriti la munca? Eu una stiu ca nu sunt, si totusi ma trezesc, cu precizie, blestemand cu ochii mici ziua de luni, neintelegand cum de e deja miercuri si sarind in sus de bucurie de parca am luat BAC-u’ cand imi dau seama ca e vineri. Dar, pana la urma, de ce?

La mine motivele sunt cat se poate de simple, cred ca Maslow ar fi mandru ca ii demonstrez teoriile. Iubesc sa dorm. Mult. Probabil ca as fi mai putin trista daca as incepe munca la 12, sa zicem. In weekend ma trezesc la 12, 13, 14… si vai, cat imi place. Dada, stiu, imi irosesc viata dormind, as putea face atatea lucruri, as fi mai desteapta si mai frumoasa de m-as trezi devreme si sambata si duminica. Sigur.

Apoi, corelat cu faptul de mai sus, urasc sa fie miezul saptamanii, sa ma uit la ceas, ca acum, sa vad ca e 00:26, ca acum, si sa fiu amarata din motive de doamne-cum-a-trecut-timpul-maine-o-sa-fiu-varza-moarta-de-oboseala-si-inca-nu-mi-e-somn. Cu alte cuvinte, urasc sa ma culc pentru ca *trebuie*.

Alt motiv pentru care abia astept weekendul e simplu si ciudat: imi place sa fac curat. Pe lumina, sa vad eu scama si firul de praf. Sa fac curat in tihna, dupa care sa fac de mancare. Da, sunt casnica. Bineinteles ca imi place si sa ies, sa vad oameni, sa dau jos stresul si caloriile in cluburi etc, dar pretuiesc enorm timpul petrecut acasa, ca o gospodina din Mad Men. Imi place sa sterg, lustruiesc, spal rufe. Sunetul unei masini de spalat este unul dintre cele mai relaxante pentru mine.

Mai astept weekendul ca pe o vacanta de 5 stele pentru ca imi place sa ascult muzica. Nu in casti, nu in timp ce fac ceva, ci asa… cand stau si scriu sau citesc – alta chestie pe care m-am deprins sa o fac acasa, si nu pe troleu/autobuz/metrou/fuga. Nu; la mine acasa, sa inteleg, sa ascult, sa caut versuri, sa rad de oameni, uneori (comentarii pe youtube, versuri cretine, videoclipuri funny, oameni care catalogheaza etc).

Si nu in ultimul rand, hei, e weekend, spargem rutina de luni-vineri 9:00 – 18:00 in 14 bucati egale (ca inca suntem sub influenta rapoartelor, pesemne), o trimitem plangand la mama ei si ne aruncam in alt fel de rutina, dar una care ne place. Duminica vine, suntem pleostiti de pe la 5-6 dupa-amiaza si ne promitem ca de weekendul urmator facem altceva. Luam lectii de tango, mergem la zoo.

Nu stiu voi, dar eu abia astept weekendul asta pentru ca ma duc la o nunta, pentru ca ma duc la o nunta a unei prietene bune, pentru ca ma duc la o nunta cu o rochie frumoasa foc si pentru ca uite, in fine, o sa fac altceva.

Weekendul viitor nu stiu cum va sta treaba. Probabil ca o sa spal rufe.


Funny stuff

Posted: April 17th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Zice-se ca daca dragoste si umor nu e, nimic nu e. Bine, partea cu umorul am adaugat-o eu, din bunatatea sufletului. In fine. Acuma, dragoste e, dar cu umorul stam cam nasol.

De ce? Pentru ca, in toti anii in care m-am dezvoltat ca fiinta, am reusit sa-mi cultiv un simt al umorului pe care multi il gasesc cel putin ciudat, reusind insa cu indaratnicie sa nu rad la chestiile unanim acceptate ca amuzante. Motiv pentru care o sa ma vezi cum ma invinetesc, ma sufoc, nu mai pot sa ma misc si scot niste sunete cel putin dubioase in situatii in care tu, om normal, nu gasesti nimic, dar nimic de ras.

De exemplu, mi se par foarte amuzante momentele in care cineva are lapsus. Cum incearca acest cineva sa gaseasca acel cuvant simplu, sa zicem “mar”, mi se pare de-a dreptul ilar. Privirea sa disperata si gesturile care insotesc fraze din care razbate o angoasa profunda, precum “hai ca stii… e ca para… doar ca altfel… tot un fruct… ptiu, ce-mi sta pe limba!” mie mi se par mai ceva ca Stan si Bran. Si cand asta mi se intampla mie, sa te tii. O sa rad, garantat, cel putin 20 de minute din cauza asta, timp in care tu, om normal, te uiti la mine la inceput usor amuzat, apoi plictisit si in final de-a dreptul enervat.

Problema mea nu e ca am un simt al umorului ciudat, nici ca nu rade, adesea, nimeni cu mine, ci problema mea e ca am constatat ca nu mai rad, dom’le, nici cand e cazul silvistic sa rad. Cred ca trebuie sa iau chestiile, viata, oamenii, banii, situatiile sociale,indatoririle si obiceiurile mai putin in serios. Primavara asta e aproape de final si eu inca n-am ras ca lumea la soare, din motive stupide. Ce e asta?!


Trebuie sa marturisesc ca…

Posted: April 15th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu prea am iubit Pastele. Nu prea l-am inteles, pana acum. Cand eram mica, mergeam aproape in fiecare seara la biserica, in Saptamana Mare. Si nu mergeam ca sa stau de vorba cu alti copii; nu. Mergeam ca sa stau la slujba, sa cant Prohodul etc. Si atunci simteam ca e ceva trist, apasator si greoi in sarbatoarea asta. Saptamana Mare de lipsuri si greutati la care se supuneau credinciosii nu mi se parea ca poate fi asa de iute depasita de o zi de bucurie si imbuibare cu mancare. Eram, repet, mica si nu intelegeam prea bine religia si altele; nu intelegeam, ca si acum, mixul de obiceiuri crestine cu cele pagande, nu pricepeam mai ales de ce “nu se cade” sa una sau sa alta si ce treaba are asta cu ce se intampla la biserica.

Anii au trecut, eu cu credinta am lasat-o mai moale din diverse cauze, m-am indepartat de toate lucrurile astea, am devenit sceptica si, bonus, am inceput sa ma intristez cand veneau primele luni de primavara, pe care le asociam cu diverse pierderi si ghinioane survenite in aceasta perioada. Singura  constanta de Paste a ramas ca mergeam, in fiecare noapte, la slujba de inviere cu mama.

Nu iubeam Pastele pana mai ieri, de fapt. Pentru ca abia ieri, la coada anuala la lumina, am inteles care e spilul. Am inteles abia la venerabila mea varsta ca oamenii au nevoie sa insemne ceva. Sa fie prezenti si sa serbeze asta anual, sa celebreze faptul ca, dupa toata iarna grea si dupa inca un an de trairi si emotii si constientizarea faptului ca sunt totusi ca niste musculite de otet, uite ca sunt vii si frumosi si bucurosi si undeva, chiar daca mai adanc, buni.

Stiu ca nu am facut mare descoperire si ca probabil exista o gramada de tratate stiintifico-filosofico-diverse care analizeaza sarbatorile religioase prin prisma, daca vreti, pagana sau uatevar. Nu-mi pasa prea tare, imi pasa doar ca aseara a fost frumos si n-am mai simtit apasarea pe care o simteam, anual, de Paste. Iar azi am iesit pe ploaie si am facut poze la copaci, la flori, la toate chestiile care se scutura de iarna si isi revin la viata. Chiar si cainilor, care nu prea au vrut ei sa stea la poze, dar i-am silit.

Sau, mai stii, poate ca revelatia asta a mea e datorata si de faptul ca am gatit ieri. Am inlocuit ganditul in autobuz cu ganditul la cratita. Deh, varsta.


Show yourself, iepure

Posted: April 13th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | 3 Comments »

E vineri, 13 si nu mai cred in ghinioane. Cel putin nu in ghinioane programate. Asa ne-am planificat sa avem grija sa ni se intample ceva rau martea, vinerea si in zilele de 13, ori de cate ori ne trece calea o pisica neagra si mai ales de fiecare data cand trecem pe sub o scara, incat, ce sa vezi, chiar se intampla o rautate.

Ai zice ca anii de evolutie ar fi trebuit sa faca din noi oameni destepti, care inteleg teoria profetiilor care se adeveresc singure. Dar, nu.

Pentru ca e vineri, 13, m-am decis sa ma gandesc la iepuri care ies din palarii felurite – adica la magie, fireste. Mi-as dori un strop de magie in ce priveste lucrurile concrete, dar n-ai sa vezi. Pentru ca unele chestii concrete nu tin de noi si tot stresul si toata bataia de cap de care dai dovada incercand sa indupleci universul nu duc nicaieri.

Dar cum eu cred in balauri si Mos Craciun, inca sper ca magia sa se faca simtita si in chestii gen “salariu”, “impozit”, “statul roman” si altele de genul.

Suntem cu totii niste copii care se joaca de-a viata. Nu stim cum sa ne purtam cand ni se iau jucariile. Ce bine ca de mica am fost darnica si le dadeam de una singura. Asa, am ajuns sa nu mai fiu un copil stresat si sa incerc intotdeauna sa cred in magie, chiar si cand ea se lasa asteptata. Scorpia.


Sambata dimineata

Posted: April 7th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Vantul isi face loc printre crengile abia inmugurite ale teiului care cred ca vrea sa intre in casa. Normal ca vrea sa intre in casa, aici e bine si frumos si eu stiu sa gatesc, mai nou.

Azi noapte am visat ca aveam un puiut de labrador negru, o catelusa pe care o chema Tess si care era foarte cuminte. Cred ca dorinta asta de a avea un catel o sa-mi manance zilele si probabil ca o sa vina ziua in care o sa trec peste toaaaate motivele – foarte bune, de altfel – de a nu creste un catel la bloc etc.

Mama e intr-un tren care o aduce la mine. O sa fie o zi plina cu ea si ma bucur. Imi place cand lucrurile se aseaza bine si cand in cutia in care iti tii cafeaua mai ai exact acea cantitate necesara pentru a face cafeaua perfecta de sambata dimineata.

Sunt multe chestii care imi lipsesc. In schimb, sunt multe chestii pe care nu credeam ca o sa le am vreodata. Cum ar fi o rochie portocaliu aprins pe care eu nu as fi cumparat-o de una singura si in care ma simt ca o printesa. Sau cum ar fi aceasta canapea galbena in care ma afund si in care ma linistesc de fiece data.

Am inceput timid sa scriu iar recenzii muzicale. Le veti vedea in curand intr-un loc frumos si destept. Mi-era dor sa scriu despre muzica. Mi-era dor sa scot din cap imaginile care ma apasa si sa le pun in cuvinte si sa multumesc astfel pentru notele muzicale care imi intra in suflet.

Pe de alta parte, e frumos sa fie primavara si sa nu ma mai tem de ghinioane. Ele vin si pleaca. Ieri de exemplu mi-a taiat o pisica neagra calea si ceasul meu care arata si ziua si luna era defazat si imi spunea ca suntem in 13. Ai fi zis ca doua ghinioane se anihileaza unul pe altul, dar v-ati fi inselat. Si totusi, seara m-a prins cu rochia perfecta in dulap si mancand junk in fata televizorului cu 3rd Rock From The Sun. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un mare noroc.


The day love was no longer a laserquest

Posted: April 2nd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

“And do you still think love is a laserquest
Or do you take it all more seriously
?”

Am fost intotdeauna inarmata pana in dinti, cand vine vorba de dragoste. Am dormit cu pistolul sub perna, am avut arbaleta in dulap si nu m-am lasat niciodata cu adevarat descoperita. Poate am gresit si imi asum asta. Dar stiu acum ca sunt oameni langa care, oricat de dureros pare, trebuie sa gresesti ca sa nu o mai faci cu altii.

Am fost intotdeauna foarte serioasa, cand vine vorba despre dragoste. Nu am cerut mai mult decat ce puteam eu sa dau, uitand ca dau uneori prea mult. Au fost clipe cand am uitat sa rad, printre fluturii din stomac, asa cum recunosc ca uneori au fost clipe in care am ras desi nu era deloc cazul.

Am fost intotdeauna circumspecta, cand vine vorba despre dragoste. Unii zic ca sunt paranoica, eu zic ca mi-era doar frica. Faptul ca sunt asa de circumspecta m-a facut receptiva la lucruri mici, atenta la ton, gesturi, cuvinte scapate si grimase. Uneori prea atenta.

Am fost intotdeauna deschisa, cand vine vorba despre dragoste. Nu sunt genul de persoana care poate ascunde o bucurie si cu atat mai putin nu sunt genul de persoana care poate ascunde o durere. Am dus totul la extrem si am vorbit despre asta. Si nu regret nimic.

Am fost intotdeauna fidela, cand vine vorba despre dragoste. Am fost cu atat mai mult fidela ideii de iubire, mi-am dorit intotdeauna ca tot ce fac sa insemne ceva, sa fie corect si adecvat modului in care ma simt, fara sa iau in calcul alte persoane sau alte intamplari. Si, la fel, nu regret nimic.

La fel cum nu regret deciziile luate, desi sunt constienta ca unele au fost defectuoase. Nu regret niciuna din iubirile trecute, nu regret ca in fiecare din ele a existat un moment in care am crezut sincer si pe deplin ca mai bine si mai altfel nu are cum sa fie. Nu-mi regret inceputurile, la fel cum nu-mi regret despartirile. Nu-mi regret zambetele, lacrimile, noptile nedormite de prea bine sau de prea rau, drumurile mai lungi sau mai scurte.

Doar ca, vedeti voi, ma aflu acum intr-un impas.

Ala in care tot ce stiam eu despre iubire, fluturi si altele sunt puse sub lupa. Momentul  *ala* cand simti ca inveti din nou sa mergi, momentul in care nimic nu mai e familiar, terenul e nou si totusi te simti atat de confortabil, ca e ciudat. Ma aflu intr-un impas bun, in care ma simt excelent. Ma aflu in momentul ala in care iti uiti arbaleta in parc si nu-ti pasa. In momentul in care stii ca, totusi, ai facut ceva bine in viata asta si ca, poate, meriti lucrurile bune care ti se intampla. Momentul in care un zambet dimineata face mai mult decat 1000 de cuvinte si in care stii ca ordinea asta, frumosul asta, haosul asta si gramada asta de sentimente sunt mixul perfect pentru ca si tu sa zambesti frumos dimineata.

Nu mai stiu de mult ce face piticul de la capatul curcubeului. Nici nu mai am de gand sa ma duc sa-l intreb. La capatul asta, e al naibii de bine.


Nimic nu te poate feri.

Posted: March 20th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, If only | Tags: , , , , , , , | 4 Comments »

Ieri am trecut printr-o serie de diapozitive mentale cu propria mea viata. Am stat de vorba cu o buna prietena si prima bere de anul asta pe terasa a adus o multime de revelatii… cuminti.

Una dintre ele (pe care o stiam, dar pe care o uitasem) este ca nimeni nu te poate feri de ceea ce trebuie sa se intample. Nu e vorba de fatalism, destin sau soarta, e vorba ca nimeni si nimic nu are rolul de scut impenetrabil pentru tine, pentru ca… nu trebuie. Iar cand ceva se intampla, trebuie sa treci prin acel ceva cu toata fiinta ta, dar doar tu. Pentru ca altfel, n-ar mai fi autentic. Ar fi chiar degeaba, n-ai invata nimic, ai fi ca un sac cu fundul rupt in care oamenii toarna suflet si experiente si tu le pierzi pe rand.

Poate de multe ori am parut rece fata de oameni carora le-am spus ca nu am cu ce sa ii ajut, pot doar sa ii ascult. Si daca asta s-a intamplat, regret. Regret ca oamenii nu inteleg ca sunt momente, situatii, decizii in care nimeni si nimic nu iti poate inlocui emisferele cerebrale si sufletul. Regret si ca asta a parut o infaturare, poate, din partea mea, si nu un adevar simplu.

O alta chestie pe care mi-am amintit-o este importanta tactului. Modul in care rezolvi situatii, iti faci de cap, inchei socoteli sau iei decizii trebuie sa arate un minim de tact si de respect fata de ceilalti implicati. A face ce vrei tu, a-ti vedea de viata, a-ti implini visele etc nu trebuie sa fie sinonim cu a calca in picioare oameni. O lectie invatata pe pielea mea, de altfel. Ca si cea de mai sus.

Sunt chestii in viata mea acum care… merg excelent. Sunt lucruri care ma bucura, ma simt fericita cand ma trezesc dimineata, si mai fericita cand ajung seara acasa. Am ajuns acolo unde atat imi doream sa ajung: sa nu ma uit inapoi cu manie, cu “ce-ar fi fost daca”, cu “nu pot sa cred”. Am ajuns sa-mi asum greselile, alegerile, drumurile. Amintirile. Oamenii castigati si pierduti pe drum.

Si nimeni si nimic nu te poate feri de fericire, cand ea vine asa cum si cand trebuie.