Homesick

Posted: September 29th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Mi-e dor de o casă pe care nu am aflat-o încă.

Arată și miroase a toate casele în care m-am întâmplat – și totuși mi-e nouă. Străină mie, mi-e mai casă decât aș putea să găsesc altceva.

Cred că mi-e dor de casa asta ca de un obicei care-ți face rău, dar e așa de familiar și singurul pe care-l știi încât ți-e greu să te lași de el. Uite, eu iubesc să țes amintiri. Da, le croiesc din cele deja existente și nu mai știu care sunt reale și care nu. Nu fumez, nu prea beau, nu mănânc dulciuri, sport nu mai fac, nu mai am nimic în care să mă refugiez în afară de propria mea minte. Iar asta poate să fie cumplit, adesea.

Cel mai des, pentru că există momente, de regulă în toiul nopții, când te trezește o spaimă rece ca o ninsoare în octombrie și-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt.

Și atunci, în tăcerea nopții, n-ai ce face decât să le privești în ochi. Iar asta e cea mai rea formă de ”sleep paralisys” pe care eu o știu.

Mi-e dor de casa asta, ca să revin. Aș vrea s-o aflu, să mă liniștesc. Măcar un pic, mi-e clar că nu pot sta locului complet. Dar doar puțin. Puțin de tot, să am o cheie în buzunar care aduce un soi de liniște pe care acum nu-l mai regăsesc.


Când galbenul nu te mai inspiră

Posted: November 13th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

E o toamnă frumoasă, privită din afară. E un moment grozav să fii superficial. Frunzele din ce în ce mai galbene nu contenesc să cadă, poți să te plimbi prin ele simțindu-te ca Moise care despică Marea Roșie, poți să poți toate puloverele supradimensionate pe care le ai în loc de jachetă și poți să stai pe bancă în parc, savurând o cafea la 20 de grade în noiembrie, gândindu-te că poate nu e așa de rău cu încălzirea asta globală, până la urmă.

Și totuși,știm mai bine de atât. Am avut multe lucruri de rumegat, multe de cugetat, multe de analizat. S-a tăiat în carne vie în noi și pe mine ce mă sperie cel mai tare este că unii au avut nevoie de asta pentru a se trezi.

Pe de altă parte mă gândesc că sunt unii oameni care au probleme cu trezitul de dimineață, Și poate că așa e și cu trezitul în viață: nu toți pot la fel de ușor. Trebuie să se petreacă un cataclism pentru ca ei să catadicsească să deschidă ochii, să-și pună de cafea și să se gândească la ale lor în timp ce se scarpină în cap, cu ochii încă mijiți.

Dar până la urmă, o toamnă frumoasă nu strică nimănui. Cât timp mai este soare, încă se mai văd lucrurile.

Și noi, cei rămași, ne strângem alături de cei pe care îi iubim, ne încolăcim în ei în îmbrățișări care, de bine, de rău, ne mai dau un pic de suflu.


Când firul de ață e transparent

Posted: August 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | 1 Comment »

Sunt unele seri în care pătura ți-e aliat. Împreună faceți un fort și numărați pe degete vara care tocmai pare că a trecut. Sunteți gata de orice provocare, atâta timp cât ea nu presupune a vă ridica din pat. Sunteți împreună un ghem de lână și melancole, adunat la un loc cu japca de anotimpurile care se joacă cu voi.

În timpul în care unii din noi își caută cizmele prin dulap de parcă s-au pornit în căutarea Atlantidei, alții caută un Sens și un Rost. pretențios și bombastic, da, poate și puțin inutil. Dar nu îi poți dicta omului ce să prioritizeze: cizmele sau Sensul. Până la urmă, căutăm ce simțim că ne trebuie mai mult. Poate că ăia care nu caută sensul l-au găsit, mai știi?

Nu știi. Tu și păturica, aliați într-un august care miroase prea tare și înțepător a octombrie. Nici nu mai știi ce să mai cauți. Visele din primăvară, anii trecuți, regretele, gândurile negre, prietenii pierduți, cărțile citite și – vai! – uitate, scrierile neîncepute, visele cu idei, ideile cu vise, deserturile preferate, lumina din alții sau doar niște biscuiți simpli, fără zahăr sau înlocuitori. Toate-s greu de găsit și nu e de mirare că renunți.

Adormi, făcut pachet cu păturica, sub zumzetul odihnitor al unui film de Hitchcock. La final te trezești transpirat într-un ultim strigăt, apoi: FIN. Te poți muta pe partea cealaltă. Poate mâine găsești ceva. Măcar puțin chef de a pune spațiu între tine și păturică. Depinde de cât de udă ți-e umbrela și mâine.


Cel mai mare truc

Posted: November 26th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Obișnuiam să cred despre mine că sunt un impostor desăvârșit. Că pot să păcălesc o mulțime de persoane. Începând, firește, cu mine. Că pot să fiu azi așa și mâine așa și niciodată la fel. Că nimeni nu-și dă seama ce se petrece, de fapt, în mintea mea cu multe cotloane. Și mai mult, obișnuiam să mă mândresc cu asta.

Numai că timpul are prostul obicei de a trece și de a lăsa să se petreacă lucruri. Cum m-am trezit recent scoasă cu forcepsul din confortul călduț în care mă lăsasem să alunec – o practică, de altfel, bine cunoscută mie, cea care se trezește chirurg sufletesc peste noapte – m-am trezit și cu o altă paradigmă prin care mă învârt cam ca o găină fără cap.

Mi-am dat seama că nu prea pot păcăli oameni și cu atât mai puțin nu mă mai pot păcăli pe mine. Nu sunt omul sigur pe sine care aș fi vrut să fiu la vârsta asta. Nu prea mai pot păcăli decât oamenii care vor cu tot dinadinsul să se lase păcăliți – și pe ăia cu greu. Mă regăsesc fiind din ce în ce mai constantă în incertidudinea și anxietatea care nu prea mă lasă să dorm. Mă surprind dimineața măsurând adâncimea cearcănelor cu rigla și constat că va trebui să trec la un instrument industrial pentru asta. Am dureri de om bătrân și un nivel de energie sub cel care ar putea fi și pe care, dovedit lucru, l-am mai avut.

Un singur lucru bun aduce starea asta cam mizerabilă. Anume că nu am altceva de făcut decât să dau înainte, cu încăpățânare. Să încerc să depășesc starea depășindu-mi așteptările. Să fac bine, atât cât pot – și să pot mereu mai mult.

Dar un lucru e cert, vă jur. Lucrurile erau mai simple când eram impostor. Tânjesc după vremea aia ca un hoț de bănci care s-a lăsat de meserie și trăiește din pensie. Poate că-mi place însă să fiu așa. Îmi place drumul spre rutină și spre siguranță. De-aia retez așa de ușor rădăcinile ăstora două, atunci când ele apar.

Și totuși, ce mișto era când  dădeam spargeri peste spargeri…


Obsesia alergatului

Posted: September 24th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 1 Comment »

În ultima vreme, toată lumea aleargă.

Văd din ce în ce mai mulți oameni care își cumpără adidași, pantaloni, ceasuri smechere și fug. Fug prin parc, pe bandă, fug de ei înșiși, fug de alimentația nesănătoasă, fug de anii care au trecut, fug de bucurie, fug de nevoie, fug pentru a-și pune pe Facebook că au fugit și azi 2, 3, 4 km.

Nu îmi explic altfel obsesia asta decât prin prisma faptului că timpul trece și trebuie să îl prindem din urmă. Repede, cât se mai poate, să-l apucăm de mâneca de la treningul de firmă și să îl tragem la răspundere. Să îl întrebăm ce e cu ridurile, cu necazurile, cu bucuriile trecute prea din scurt, cu tot ceea ce se schimbă la noi și nu putem accepta în timp așa de scurt.

Să îl întrebăm de ce nu mai putem alerga de plăcere, pur și simplu, așa cum făceam când eram mici, atunci când nu aveam scop să participăm la semi-maraton sau să dăm share la cei 15 km parcurși de dimineață într-un parc anonim în care nimeni nu știe cum ne cheamă și unde mergem la masă la prânz.

Alergăm de parcă nu ar mai fi nimic de lăsat în urmă. Poate că pentru unii e mult, mult mai bine așa.

Dacă e să mă refer la mine, niciodată nu mi-a plăcut să alerg. Nici când eram mică. Îmi place să am timp și să mă uit în jur. Banda mă plictisește, parcul mă ametește, iar alergatul metaforic îmi dă dureri de cap și de suflet.


The art of autumn

Posted: September 14th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

Toamna lui 2013 se serveste cu o doza mare de maturizare. Se ia si niste cafea, se amesteca bine de tot cu niste planuri, se baga si niste bilete la cateva concerte, se mixeaza cu vin rosu sau Guinness, inca nu ne-am hotarat. Se fac planuri de vise, de duca, de intoarceri, de pribegiri, de carti, de oameni, de prietenii. Se incearca chestii noi, se uita chestii vechi doar pentru a le incerca din nou si a crede ca sunt noi.

Ce astept eu de la toamna asta nu stiu daca este ceea ce ea imi poate da. Eu astept copilarisme, plimbat prin frunze, bucurii cu iz de galben si amintiri din ploi traite candva de sub alte adaposturi.

In schimb o sa ma multumesc cu ce primesc si nu e deloc putin. E altfel, da. Oamenilor nu le place rutina. Sa fie totul altfel si sa nu mai stim nici cum ne numim.

Cand insa devenirea, transformarea nu e fortata, altfel-ul asta nu este nici el asa de aducator de spaima si de groaza. Poate, la o adica, sa mai fie si bine.

Cred ca de-aia ne si intoarcem la scoala, toamna. Cu sprancenele arse de soarele de august, cu parul incalcit, cu scoici in geanta si nisip in sandale, derutati in fata lumii reale si a chestiilor care devin, se transforma, trebuie sa mergem putin si la scoala.


Apatie

Posted: October 24th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Somnolenta si apatie. Dam in taste de parca ar fi ziua de maine, caci, nu-i asa, ziua de maine ar fi mult mai buna. Si frunzele cad, si e tot octombrie, si valeu ce ne facem cu viata noastra. Si alte plansete de genul.

Mai, nu stiu, dar de la un timp apreciez foarte tare lucrurile mici, obiectele fizice, bucuriile tangibile. Cum ar fi un borcan cu zacusca si unul cu gem de prune. Ceaiul de tei. Paturica de lana. Biscuitii cu ciocolata. Chiar si frunzele si pasarile astea care mai raman aici, in asteptarea iernii. Muzica mea. Seriale cretine. O husa de telefon cu urechi de iepure. Cheia de la masina.  Toate chestiile astea care ma tin departe de tot felul de scheleti, de tot felul de tristeti si ma ancoreaza aici, in lumea asta unde e bine si cald si dragoste.

Si e o ancora destul de grea, va zic. O ancora care aduce cu sine altele, din alte sfere.

Am un zambet pe buze enorm, insa il port la interior. Nu as vrea sa zgandaresc aaptia altora. Imi doresc ca totul sa inghete asa, in clipa asta, in perfectiunea asta. E miercuri, ora 5 si mi-e putin de somn, de bine, de frica. Potrivit.


Septembrie, miercuri, alta viata, candva la pranz

Posted: September 19th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Am trait mult timp cu impresia ca, daca sunt fericita, nu pot sa scriu.

Acum am invatat ca e ok. Scriu altfel. Mai visceral, mai lucid, mai viu, mai aproape de lumea in care, vrem, nu vrem, ne taraim corpurile vreme de zeci de ani.

Candva la pranz, in alta viata, obisnuiam sa fiu foarte trista. Tristetea de amiaza, combinat cu somnul naucitor, ma facea sa privesc in zare – la modul metaforic – si sa imi imaginez tot soiul de posibile drumuri pe care stiam, simteam ca nu o sa apuc. Intr-o zi am simtit ca o sa o apuc totusi pe unul din ele; si nu era pranz si nu era toamna.

Azi de dimineata citeam “Totul este iluminat” in metrou si am dat de expresia “stra-stra-stra-stra-stra bunicul meu”. Am incercat sa-mi imaginez si eu cum vine asta. De tata imi aduc aminte clar si puternic si dureros, adesea. De bunicul din partea lui imi aduc aminte din povesti si poze. De stra-bunicul, vag, din poze. Si apoi undeva ceva se pierde si ma lupt sa prind amintirile astea genetice cu o mana alunecoasa ca atunci cand transpiri de frica. Si nu reusesc.

As vrea in continuare sa stiu mai multe despre mine, cea de dinainte sa ma aflu. Cred ca s-ar dovedi de mare ajutor.


Valeleu

Posted: November 13th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

M-a lovit asa in capul pieptului nu, nu raceala si nici tusea, ci sentimentul ca nu stiu cat de echilibrata e situatia in capul meu dintre sentimentul ca totul e degeaba si sentimentul ca totul e asa cum trebuie sa fie.

In ultima vreme, cum se intampla de fiecare data cand incepe un anotimp nou, de fiecare data cand iti pui o bucata de tort pe farfurie si te apuci sa iei prima lingurita, de fiecare data cand se lasa in camera un anume tip de tacere care te face sa intelegi lucruri nebanuite, am fost extrem de neatenta si in acelasi timp foarte, foarte concentrata. Concentrata pe anotimp, pe tort, pe tacere si le lucrurile nebanuite. Neatenta in rest si in ceea ce priveste sentimentul de “praf in vant, totul e desertaciune”.

Si totusi mai am clipe, ca prin vise, un fel de sentiment asemanator cu Matrix, cu Ecleziastul, cu Dr Who si cu basmele fratilor Grimm impreuna. Ceva extrem de dubios si nu stiu ce e si mai ales de ce trebuie sa simt eu chestiile astea atunci cand imi fac un ceai, cand imi pun fularul, cand imi asez perna sau cand dau un telefon.

Uneori imi amintesc de vara care tocmai s-a incheiat prin ceata. Stiu momentele petrecute pe balcon, stiu chemarile mele de pe balcon, de parca eram un liliac cu ultrasunete, din ala care, de altfel, tot dadea tarcoale geamului meu. Stiu noptile perplexe, diminetile confuze, stiu ca faceam altceva si eram altcineva, cineva ce nu fusesem in primavara si cu siguranta nu sunt acum.

Si atunci, cum naiba de ma mai mir de dubioseniile din mintea mea? Inca nu m-am asezat, decat putin, desi e drept, in partile in care conteaza. Am castigat, de data asta. Nu ma mai simt ultimul ajuns. De fapt, nu ma mai simt pe stadion. Insa creierul si sufletul meu s-au agitat prea mult. Acum sunt adeptii teoriilor conspiratiilor. Ii las nitel, saracii, sa respire putin. Vine iarna acus si trebuie sa fiu pregatita pentru fel si fel de alte chestii, presimt.


Oameni radioactivi

Posted: November 6th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Cred ca exista oameni radioactivi. Oameni langa care stai linistit si pac! te trezesti cu o tumoare sufleteasca. Te duci apoi la medic si nu stie nici el ce tratament sa-ti dea, se scarpina in cap si te trimite sa stai printre alti oameni, poate-poate uiti de primii, daca nu chiar sa scapi de tumoare.

Mai cred ca sunt oameni care isi fac rau unii altora, fara macar sa vrea. Sunt alergici unii la altii, desi n-ar vrea. E ca atunci cand esti alergic la capsune, ele nu au nicio vina, dar nici tu nu te poti opri din macat. Te duci apoi la medic, se scarpina in cap, te scarpina si pe tine pe spate si ori ai noroc si-ti da un antialergic, ori iti interzice sa mai mananci capsune.

Sunt si oamenii care sunt ca bomboanele de Craciun. Le mananci rar, si atunci, pentru ca stii ca e rar, balotezi in nesimtire pana cand ti se face rau. Te duci apoi la medic, se scarpina in cap, iti aminteste ca o sa vina si Pastele si te trimite acasa, unde stii si tu prea bine ca nu mai are rost sa te mai atingi de bomboanele alea.

Ma uit la X Factor, pentru ca e TV-ul pornit, e toamna si afara si la mine in bucatarie, ceva lipseste si stiu ce si ma tot gandesc la oameni. M-am saturat sa ma plang pentru, pana la urma, nimicuri. E toamna si din ceasca de cafea goala din stanga mea nu se mai aude nimic. Se tace in jur, oameni si oameni trec pe strada, zgribuliti, isi asuma fiecare mersul la medic de parca ar fi firesc.

Si lucrurile sunt mai simple si oamenii mai buni, aia care nu te trimit la medic si nu vorbesc cand citesti si nu iti amintesc de ce nu ai.

Mi-e dor de tata. Si nici macar nu e primavara.