Dimineți de vară

Posted: June 16th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a tei și a luna iunie. E cald, e foarte cald, îți sfârâie mintea de cât e de cald. Ce e mai grav, îți sfârâie tălpile a plecare. A regăsire. Vrei să bați drumuri, să te abați de la ceea ce faci constant, zi de zi de zi, ca o glumă proastă, ca un vis de care nu știi foarte clar dacă îți place sau nu. Vrei să pleci, să fugi, pare așa bine uneori să faci asta, măcar două-trei săptămâni sau chiar o viață.

Pe stradă se aude mașina cu înghețată.

Când eram mică, iubeam să mănânc înghețată de la Moșul cu Înghețată. Era un domn foarte în vârstă – sau așa mi se părea mie, mică fiind – care venea zilnic la grădinița mea cu o mică combină plină de înghețată făcută de el – grea, untoasă, vanilată, gust de copilărie. Mă luptam cu bunica mea să-mi ia câte o cupă și rar primeam – să nu răcesc, să nu fac roșu în gât și tot așa. Dar și când primeam… era cea mai frumoasă zi, cel mai bun gust. Atunci am învățat că lucrurile ce vin rar sunt, uneori, mai bune.

Mă uimește că încă de atunci știam că o să-mi fie dor de Moșul cu Înghețată. Și așa a fost. Acum e mort, la fel și fata lui, Zulfia, pe care nu am cunoscut-o niciodată, dar al cărui nume mi-a rămas în minte ca o coordonată geografică. Ca în povești, am auzit că era neasemuit de frumoasă. Am trecut cândva pe lângă casa lui, a lor – o casă mică, acum dărăpănată, departe tare de locul unde venea el cu înghețata, pe jos, zi de zi. M-am uitat la ea și, cu ochii mei de copil, am văzut-o exact ca pe un castel de înghețată, un templu al unor zile bune, frumoase, un tărâm magic locuit de un bătrân care făcea înghețată, zi de zi, cu fata lui frumoasă, Zulfia, pentru zeci de copii luminoși și gălăgioși.

Uneori știi exact ce momente îți rămân în minte și vor sta acolo toată viața. Uneori știi, simți și toată vara ți-e impregnată de mirosul și gustul lor greu, untos, vanilat.


Realitate. Dragoste.

Posted: August 21st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Realitatea este ca noi, dihaniile cu doua picioare, ne ferim de dragoste in mare parte din timp.

Dragostea adevarata inseamna joaca, inseamna renuntare, inseamna compromis, inseamna convietuire, inseamna pragmatism, inseamna vise duse la extrem, inseamna razboi, inseamna cazut la pace fara conditii, inseamna toate Lucrurile Importante in viata de care ne temem si pe care nu vrem sa ni le asumam. Inseamna toate acele chestii in fata carora inca ne transpira palmele de parca am fi in generala si trebuie sa ne tinem de mana pentru prima oara.

Oamenii mari se pricep sa faca multe chestii, dar putini din ei se pricep sa iubeasca. Un barbat, o femeie, un prieten, parintii, viata. Nu se pricep pentru ca le e o frica irationala de acceptarea lor, cei care sunt atunci cand iubesti.

Cand iubesti, esti tot tu, dar altfel. Un altfel pe care unora le e teama sa si-l asume.

Si nu-i asa ca e mai simplu sa iti asumi clisee precum toti barbatii e porci, nu exista prietenie adevarata, imi e mai bine singur, nu am nevoie de nimeni?

Normal ca e. Este calea cea usoara, drumul la vale, alunecusul, scaunul din dreapta.

Dar cand esti la volan… alta e realitatea. Si e pacat ca unii nu o accepta.

Ai zice ca e cel mai simplu lucru din lume, dragostea. Intr-un fel, e. Trebuie sa stii unde sa te uiti si sa stii si cand sa inchizi ochii.


Hei, vara e dupa usa, eu stiu

Posted: January 26th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba! | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

O sa vina februarie si dupa aia totul o sa fie pe fwd. Inchipuie-ti o lume in care in aceeasi zi se topeste zapada, e martie, apar primele frunzulite, vine Pastele, pleci la mare ca doar e mai si trebuie sa te simti tanar, incepe sa ploua un pic, ascunzi hainele de iarna si gata, uite, minunata vara iti bate la usa.

Si-i vreme de inghetata, de sandale, de nisip fierbinte, de visat, pierdut si castigat pe malul marii. E vreme de peste bun la Cerhana alaturi de cei mai buni prieteni pe care visai vreodata ca o sa ii ai, e vremea de rochii care se ridica in vant, de ploi salbatice, e vremea ca toate verile pe care le-ai trait vreodata sa se stranga intr-una, singura, cea mai mare. E vremea de muzica buna care se simte live, de festivaluri de departe, de limbi straine, de uimiri imense, de oameni frumosi, de oameni stranii, de oameni raniti. E vremea sa fie august si toate sa fie altfel si totusi la fel, iar mie sa mi se para asta ciudat, dar familiar.

E vreme de vara si imi miroase a mare si a cald. Vreau sa fie toropeala, caldura aia pe care nu o suporta nimeni, caldura aia care te face sa intelegi cum ar fi in iad, daca ai ajunge acolo (dar nu o sa ajungi pentru ca ai mancat tot din farfurie si te-ai purtat frumos cu oamenii).

E vremea sa iti infigi cortul in nisip, ca sa rezervi un loc mai bun. Chiar daca nisipul e metaforic si cortul la fel. E vremea sa iti ghicesti singur in palma si sa speri la ce-i mai bun. E vara dupa usa si nu o sa mai poti sa te prefaci mult timp ca nu esti acasa sau ca trebuie sa iesi sa dai zapada din fata blocului si n-ai timp de ea.


Haos in 8 ore. Sau mai mult.

Posted: August 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

M-am saturat de haosul controlat de minim 8 ore. Cred ca imi trebuie iar un concediu! Problema e ca traiesc in haos orice as face. Sunt cascata, e clar. Sunt cascata si in vacanta, si la munca, si acasa, si pe scarile de la metrou, si in mintea mea, si in mintea altora. Sunt imprastiata si probabil de aia imi petrec foarte mult timp facand curat. Ca sa imi asez gandurile, mintile mai bine. Plus, cand mai freci o mobila cu sarg si cu Pronto din ala de miroase a iasomie, parca-parca ti se mai lustruiesc si gandurile nitelus.

Ieri m-am gandit la ce sunt dispusi oamenii sa sacrifice pentru a fi fericiti. Dupa care mi-am dat seama ca privesc problema gresit. Daca faci ceva ca sa fii fericit, nu percepi chestia asta ca pe un sacrificiu. Nici simplu poate ca nu e, dar nu te gandesti ca vai ce chin este. Nu. E ceva firesc, normal. Nu cred ca te chinui ca sa fii fericit. Tu, in esenta ta, nu percepi asta ca pe un chin incredibil. Mai degraba consider ca te chinui ca sa fii multumit. Aia da.

Nu imi vine sa cred ca mai e asa de putin din vara asta. A fost una din verile pe care o sa le tin minte si o sa le visez si o sa le dau drept exemplu. A fost una din verile care le modeleaza pe celelalte. A fost una din lunile alea ale lui August de le iubesc eu atat, in care inveti multe chestii, unele placute, altele oribile, altele pur si simplu stranii, dar care te vor ajuta sa fii un om mai bun.

Oamenii sunt uneori ca niste musculite de otet cu trompetele la purtator. Stau putin pe langa tine si au grija ca, in timpul asta, tu sa nu simti niciun dram de confort.

Ah, si ma bucur ca mai e putin pana cand se termina vara. Am timp sa inghesui in timpul asta toate inghetatele pe care nu le-am mancat pana acum


Unde mi-o fi mintea?

Posted: August 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , , , , , | No Comments »

Este august si totul este atat, atat de potrivit. Cum era si ieri seara extrem de potrivit, la plimbare prin niste farame de Bucuresti care imi amintesc de ce nu plec inca, ascultand un om cu o chitara langa garduri impodobite cu luminite de Craciun si vazand oameni, vieti, caini, franturi din vieti cu care nu te vei mai intalni.

Mintea mea este in vacanta la mare, in august. Mintea mea pune STOP. Atat de simplu, fara sa-i pese prea mult. Mintea mea si sufletul meu se bucura ca e August si ca s-au lamurit multe dileme, cum ar fi cele de aici:

una vez en la vida
debo encontrar dentro de mi
una noche de agosto
mi alma perdida
que arroje al mar”.

In august, totul e mai bine, desi intrezaresti sfarsitul. Toamna ameninta greu si, o data cu ea, si retrospectiva lunilor de vara in care toata lumea are impresia ca va face lucruri mari, pentru a constata, in august, ca nu s-a intamplat nimic in afara de o vaicareala continua cum ca e prea cald, prea frig, prea politica si toate cele.

Mintea mea se plimba cu masina prin August si n-are carnet.


Si uite asa se facu aproape vineri

Posted: July 5th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu stiu altii cum sunt, insa mie ziua de vineri imi pare cea mai lunga. Nu de alta, dar pentru mine vinerea incepe undeva pe la ora 5, joi. Deja gandurile sunt departe, orice mail e degeaba, mainile scriu infrigurate despre vacante, ganduri dulci si alte molaciuni.

Am intrat in status quo. Ca si asta iarna cand ma plangeam de aproape acelasi lucru (vine vacanta, nimeni nu are chef etc), si acum mi se pare ca toata lumea ar trebui sa intre in status quo o data cu mine. Dar cum sa va zic, eu nu stiu prea multa economie mondiala si nu realizez consecintele reale ale unui moment in care intreaga lume isi baga picioarele.

Asa ca, de aici, de la biroul meu, ma multumesc sa imi mai strang bruma de concentrare pentru inca trei zile, din care luni o sa fie cel mai rau (Pulp se termina undeva la 1:30, iar eu fara somn fac… cum sa zic… inimaginabil de urat). Apoi o sa obosesc in vacanta; dar ce oboseala placuta o sa fie.

Am impresia ca nu mai scriu cu negru, nu mai gandesc cu negru, nu mai sunt cu negru. Cum ar zice o prietena de cand eram mai mica si infinit mai naiva, “nu ai impresia, ci ti se pare”. Asa sa fie, oare?


Cald, monser

Posted: July 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Nu stiu de ce ma plang de caldura. Probabil pentru a fi in rand cu lumea buna. Se pare ca e o moda sa te plangi de cel mai misto anotimp din  lume. Serios, oameni, nu e asa de rau. Majoritatea din voi oricum petreceti 8-10 ore pe zi in medii cu temperatura controlata. Iar acolo va plangeti de aerul conditionat care va bate fix in ceafa.

Eu cred ca cearta asta pe aerul conditionat si telecomanda si numarul gradelor din birou este doar o metoda mai voalata de a da frau liber frustrarilor si sentimentelor negative. Cred ca de-asta asteapta toata lumea, mai mult sau mai putin in secret, sosirea temperaturilor de 30+. Ca sa ai cum sa te rastesti, in sfarsit, la oamenii care te streseaza.

In afara de faptul ca e cald, m-am reapucat de citit la modul serios. Nu as fi crezut niciodata ca asta o sa se intample cand eu, aparatoarea cartii in format clasic, o sa ma apuc de citit pe tablete si alte minunatii. Nu am constatat cat de de bine sa ai atatea carti la dispozitie, oricand cu tine. De cand citesc asa, modern, am citit mai mult H. Murakami ca oricand, ceea ce e bine. Altfel nu stiu daca as fi avut dispozitia sa imi cumpar 5 carti de-ale lui pana sa ma prind cum scrie (stiu, sunt mai grea de cap). Fireste, o sa iubesc cartile si mirosul lor si cum se simte pagina sub degete intotdeauna. Numai ca acum imi dau seama ca o carte pe tableta nu inseamna ca uiti de o carte adevarata.

Inca o saptamana si intru in primul concediu din anul asta. Incredibil ca ajung, in sfarsit, in Lisabona. Incredibil ca asta coincide cu primul concert Radiohead si primul concert The Cure pentru mine. Multe chestii sunt incredibile, daca ma uit la anul asta. Uneori asta ma face sa ma strang, sa ma inchid, sa ma fortez sa fiu mai rationala decat trebuie, dar bine ca imi trece repede. E prea cald pentru astfel de eforturi interioare – stupide, de altfel.


Calaretul fara cap

Posted: June 27th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Asa ma simt uneori: calaretul fara cap, pus in lume special ca sa traumatizeze oamenii. Senzatia se acutizeaza miercurea dimineata, cand nu inteleg de ce este deja ora 8 jumate, de ce se aude o bormasina de la etaj si mai ales de ce este iar un rotopercutor in fata blocului.

Mi-a zis cineva ca nu sunt facuta pentru locuitul la bloc. Asa e. Eu sunt aia care lasa bilete – pasnice, dar oricum – vecinilor, rugandu-i sa dea televizorul mai incet. Eu sunt aia care cheama politia daca ai petrecere cu manele la ora 3 jumate dimineata. Eu sunt aia care te aude cand mergi prin casa. Eu sunt aia care e deranjata de un radio dat mai tare dupa-amiaza.

Solutia este simpla: ori castig la Loto si imi cumpar o casa pe care o izolez fonic de toti banii ramasi, ori ma mut in unul din blocurile noi de la marginea orasului in care sta cineva la parter, cineva la etajul 10 si atat. Desi probabil ca i-as auzi si pe aia.

De la un timp, observ ca sunt din ce in ce mai putin apta sa ii suport pe altii, necunoscuti mai ales, pe langa mine, la un perete/tavan/podea distanta. Dar aleg acum sa nu ma gandesc si la asta, pentru ca nu mai am chef sa-mi fac probleme cand ele nu sunt. Intr-o vreme era hobby-ul meu, dar din fericire am invatat sa ma mai relaxez.

Numar zilele pana la vacanta mea si mi se pare ca toata lumea numara zilele pana la vacanta lor. Nu mai e mult, dar timpul asta blestemat si relativ ma face sa ma zgarii pe ochi in fiecare dimineata in care ma trezesc si nu sunt in avion spre Lisabona.

Ieri mi-am amintit momentele mele de cinism maxim. Apoi m-a bufnit rasul. Mi-a trebuit doar un moment scurt de balans ca sa ma prind iar – si de asta data, bine de tot. Din septembrie, traiesc in fiecare zi cele mai frumoase si minunate chestii. Fara exagerare, fara exceptie. Viata ca un basm fara baba oarba. E misto, ce sa mai zic.

Vacanta?

 


Cateodata e tare bine dupa ce e tare rau

Posted: June 26th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , | 2 Comments »

Cateodata e tare bine sa-ti amintesti cum te-ai rupt. Cum te-ai frant in doua, in trei, in patru bucati si cum te-ai lipit la loc. Uneori stangaci, deseori pe dos, de cele mai multe ori aiurea si de prea putine ori cum trebuie.

E bine sa-ti amintesti cum erai in bataia vantului; la propriu in bataia vantului, pe o veranda care nu era a ta, intr-o tihna care nu era a ta, intr-un loc care nu ti-a apartinut decat pentru o farama de timp.

E bine sa-ti amintesti drumul batut pana acolo, care nu inseamna doar un drum cu trenul, ci si toti anii in care ai cladit, fara sa stii, poteca spre locul care a fost al tau doar cateva clipe, pentru ca apoi sa devina incredibil de strain.

E bine sa-ti amintesti cum te-ai tinut cu dintii de ceva si cum te poti increde intr-un lucru dovedit ca va pleca. Cum ti s-au rupt toate tendoanele sufletesti incercand sa te intinzi sa tii ceea ce de fapt nu a vrut sa fie al tau mai mult decat timpul acela in care chiar a fost.

E bine sa te uiti la toate astea, sa numeri zilele si lunile si anii in care, uite, ai inteles, ai priceput, ai acceptat, ai dat la o parte, te-ai eliberat de drumuri imaginate – pentru ca le-ai batut. Sa te uiti la toate fara mirare si fara sa-ti fi dorit sa fie altfel. Pentru ca e clar ca altfel nu putea fi; daca era altfel, nu mai erai unde esti acum si universul se destrama cu siguranta.

E bine sa iti faci loc in tine, in viata si in viitor pentru reale culmi de urcat. Culmi care se lasa cucerite, care te cuceresc, care se intampla, care se soptesc si se striga si toate in acelasi timp, navalnic si potrivit.

E bine sa te vezi in oglinda, sa-ti pipai cicatricile, sa zambesti stramb si totusi drept, altfel si totusi la fel cum te-ai imaginat. Sa strangi mana si sa nu fie a gol. Sa visezi si sa nu fie a pierzanie.

E bine sa nu mai aluneci, ci sa stai.

E bine sa nu te mai strangi, rupi, dizolvi. Ci sa te construiesti.

La revedere, albastra zi de luni.


Spam

Posted: June 25th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

Unele persoane nu or sa fie niciodata mai mult decat spam.

Vin in fata ta cand nici nu te astepti, nici nu ti-ai dori. Te simti inconfortabil cu ele acolo. Vrei sa le raportezi cuiva, dar in lumea reala nu prea ai butonul de “report”. Ori de cat ori ii depozitezi in trash, fac cumva sa iasa de acolo. Si iar te trezesti cu ei in fata ochilor.Daca nu esti atent sau ai prea mult bun simt sau chiar ambele, o sa fie mereu acolo si spamul asta o sa devina o parte din viata ta.

M-am saturat de spam si totusi de foarte multi ani, pot sa spun, ma straduiesc sa empty trash once and for good. Credeam ca sunt mai selectiva, dar se pare ca nu. Uneori am o capacitate extraordinar de enervanta de a ma agata de singurul lucru bun dintr-un om, cat de mic e el.

Sunt iar intr-o cumpana. Am senzatia suparatoare ca o sa ajung mereu aici. Cred ca e cazul sa accept ca imi place sa fiu in balans, ca imi place in carusel si mai ales ca fara miscarea asta continua din capul meu n-as putea sa fiu eu asa cum sunt.

Totusi, asta e un alt fel de cumpana.  Nu are treaba cu oamenii-spam, aia era o diversiune. Are legatura cu mine, dar ma stiu, caut mereu sa dau vina pe altceva/altcineva.

De data asta, cumpana asta minunata este a mea. Si ma uit la ea, ea la mine si nu stiu cum sa fac sa “take the plunge” o data, ca am ametit de cat ma tot uit in gol.

Just do it, se zice. Sau pe romaneste, nu te mai coi mai atata.

Dar o sa ma mai coiesc putin. Peste ceva timp nici nu o sa mai vorbesc despre asta. Apoi o sa vorbesc iar. Si tot asa. Cred ca m-am resemnat; si asta nu imi convine defel.

Chestii prea grele pentru o zi de luni prea nasoala. Mai bine mai fac o cafea.