This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștile altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


Despre cum sa te obisnuiesti cu nimicul

Posted: January 15th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Dupa cum am mai tot mentionat, sunt chirias de mult timp. Din 2004, de cand am venit la facultate. Si de atunci incerc sa ma obisnuiesc. Cu locuitul in case cumparate de altii, cu cotloanele ce nu sunt ale mele, cu detasarea, cu renuntarea, cu sentimentul de “temporar”.

Stergi mobila ca si cum ar fi a ta. Insa de fiece data cand mai vezi cate o crapatura pe care nu ai facut-o tu, cand mai simti cate un damb in parchet pe care nu il recunosti, cand mai scartaie o usa uneori, te simti tradat, te simti ca intr-o relatie in care ai aflat ca are pe alta. Esti gelos pe trecutul casei aleia, asa cum esti gelos si pe viitorul ei.

Nu-ti cumperi nimic al tau, de teama ca va trebui sa te muti. Iti iei chestii mici, marunte, neinsemnate aproape, pe care fie le lasi acolo cand te muti, de mila lor, pentru ca par ca s-au invatat prea bine cu spatiul si particularitatile casei ca sa le dezradacinezi tu, fie le iei dupa tine ca pe niste ramasite care sa iti aminteasca mereu de alte case in care ai avut alte vise.

Cand vii din vacante, oftezi fericit ca esti acasa. Si totusi amar, pentru ca stii ca nu esti, ca nimic de acolo nu iti apartine cu adevarat, chiar daca mobila e a ta. Refuzi uneori sa o numesti “acasa” – acasa ramane tot la parinti.

Sigur ca viata e mai usoara pentru cei ce nu acorda atentie materialului asa cum o fac eu. Pentru cei care vad niste pereti ca pe niste pereti si nu au probleme existentiale in a-i lasa in urma.

Dar eu sunt eu, dimineata cand deschid ochii doar ce simt ca as putea fi altcineva, dar imi trece pana pun de cafea. Si eu vreau, vreau sa am, sa posed, sa fie al meu. Ca multi altii, de fapt, insa nu recunoastem; nici nu stiu de ce nu recunoastem. O fi un soi de slabiciune, poate; insa sigur sunt si slabiciuni mai rele decat asta.