O-bo-sea-lă

Posted: April 24th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Știi că ești tare obosit dacă verifici înainte pe net cum se silabisește oboseală, de frică să nu dai vreo gherlă tocmai onlain.

Da. Oboseala asta uneori pare un monstru cu 8 picioare, patru mâini, două capete și-o singură pălărie. Oricând crezi că i-ai dat de cap, te lovește, mișelește, pe la spate. Sau, râzând ca un copil care a făcut o prostie, îți pune piedică exact când mergi, țanțoș, pe stradă, fericit nevoie-mare că ți-ai băut cafeaua și îți stă părul bine.

Oboseala e șmecheră. Știe când n-ai nevoie de ea și parcă tocmai atunci se înființează la ușa ta cu un buchet de flori. Din astea, calmante: lavandă, mușețel, etîcî. Și exact când ai chef să cucerești lumea și-ți iei arma și platoșa, micuța vine și ți le dă jos, făcând din tine o plăcintă umană care nu vrea altceva decât să doarmă.

Și uite-așa trec zilele, cu spaima în sân să nu te printă Oboseala întocmai când n-ar fi cazul. Te uiți în dreapta, în stânga, sus și jos, faci o cruce, scuipi în sân și te rogi măcar să apuci să treci strada. Pas cu pas, gând cu gând, că mai e mult până departe și Oboseala știe a aștepta, a pândi, a cere și a complota.


Am nevoie de o vacanta

Posted: July 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 3 Comments »

Am nevoie de o vacanta.

In care sa nu mai deschid laptopul sau sertarul cu indoieli, in care sa nu mai dau publish la alte postari in afara celor personale, in care mailurile sa fie o amintire si degetele mele obosite de la atata tastat sa se rasfete cu rascolitul prin nisip, cu tinutul in mana a unui pahar cu un cocktail glorios sau cantarind urmatoarea pereche de pantofi pe care o voi cumpara.

Am nevoie de o vacanta.

O vacanta in care sa nu-mi fac griji ca am un maieut prea decoltat pentru munca sau ca fusta asta este mult prea scurta si stramta pentru un cadru institutional. De fapt, nici nu mai vreau sa ma gandesc la un cadru institutional sau la cele doua semnificatii ale abrevierii ROI. Vreau sa golesc mintea si sa devin complet blonda (vara, soarele imi deschide parul).

Am nevoie de o vacanta.

Vacanta de la limitele pe care singura mi le impun, de la drumurile pe care singura mi le aleg, de la regretele cu care singura ma infierez. Am nevoie sa fac un mic ocol si sa imi vad de tot felul de poteci care, sigur, sunt nebatute si neasfaltate, dar care aduc o fericire si o satisfactie mai mare decat orice alt fel de drum.

Am nevoie de o vacanta.

De imbratisari care nu se intampla doar dupa 6, de bucurii care cunosc si alte ore si zile, de drumuri cu micul meu Silvia Mobil care sa nu mai fie limitate de necesitate. Am nevoie sa ma uit la mine in oglinda, sa imi vad cearcanele si, de data asta, sa zambesc pentru ca stiu ce misto a fost cand le-am capatat.

Si o sa imi iau o vacanta.

Numai ca o sa ma intreb mereu daca e vacanta care imi trebuie, daca am facut alegerea buna, daca o sa fie misto, daca nu era mai bine sa imi urc fundul intr-un avion spre un all-inclusive undeva, unde singura provocare sa fie cat de mult poti manca la micul dejun.

Numai ca mie nu-mi plac vacantele predictibile.

Stiu ca o sa ajung intr-un avion spre un all-inclusive undeva, dar nu acum. Acum imi place sa merg in locuri unde nimeni nu s-ar gandi asa de intens sa mearga vara. Si sa sper ca o sa fie bine. Si poate ca o sa fie bine.

De fapt, sigur o sa fie bine. Mereu e bine in vacanta.


Tradare, tradare, dar sa stim si noi

Posted: September 7th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Este aproximativ ora 1, sunt obosita rau de tot si tocmai am fugarit prin camera o lighioaie ce se credea insecta, dar de fapt era un imens mamifer; cred ca avea si copite. Sunt asa de obosita, incat incep sa visez, stand in picioare, ca dorm, ca ma odihnesc si ca The Cure, care se aude acum din boxe, este de fapt Bach sau ceva linistitor.

Sunt asa de obosita si corpul meu ma tradeaza constant. Stiu ca o sa ma ridic de aici, o sa ma intind in pat si o sa privesc, constiincioasa, tavanul, pentru inca cel putin o ora. Iar un om ca mine, care are nevoie de minim 9 ore de somn bun pentru a functiona cat de cat, nu poate duce prea mult un regim din asta.

Ma infasor in patura mea de ganduri, un fel de Dionis cred ca sunt eu acum. Incep sa ma gandesc la drame, pierderi si tristeti. Nu de alta, dar bucuriile ma tin alerta, in priza, speriata sa nu cumva sa se termine, incordata si treaza. Pe cand, daca te gandesti la chestii tomnatice si bacoviene, sunt sanse mari ca mintea ta sa spuna “Ei bine, ce pot eu sa mai fac acum” si sa cedeze, chemandu-l pe Mos Ene sa-si faca treaba. Sa vedem daca merge sau daca, mai ales in combinatie cu The Cure astia, maine o sa fiu capiata de nesomn si, mai ales, de nervii treziti de ranile vechi si tristetile pe care orice om normal le-ar lasa in dulap sau sub covor.