Cu iarna in bagaj

Posted: February 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Ascultam niste Duke Ellington care ar fi trebuit sa ma duca cu mintea la jungla, daca e sa ne luam dupa titlu, si in schimb m-am trezit ca ma gandesc, cum altfel, la trecut si viitor.

Pe foarte scurt, ca am ajuns sa prefer sa petrec momentele libere uitandu-ma in pereti si jucand Angry Birds si, ma intelegeti, timpul ma preseaza, am constatat ceva dubios. Pe niciunul din oamenii cu care interactionez fizic in fiecare zi nu ii cunosteam de-a binelea pana acum juma’ de an. Pe unii dintre ei ii vad aproape zilnic doar de o luna si un pic. S-au schimbat atatea chestii, incat mi-e greu sa cred ca sunt asa de grea de cap si nu inteleg ca “nu se schimba nimic” nu e echivalent cu “totul e bine”.

Ma mai uit din cand in cand sub covorul pe care l-am ales cu atentie pentru a depozita sub el mizerii, frici, lipsa de incredere, paranoia si alte drame care m-au marcat de asa de mult timp, ca am si uitat cum e fara ele. Dar din fericire las covorul jos repede si poate intr-o zi imi iau si aspirator.

Uneori, in cele mai concrete momente, ma trezesc cu un picior pe plaja, cu vand in urechi si vorbind cu scoicile, ca o doamna nebuna. Probabil ca asa o sa ajung. Poate ca o sa incetez sa fiu grea de cap si o sa realizez ca lucrurile se schimba. Dar indiferent de unde o sa fiu o sa ajung, la un moment al vietii mele in care o sa caut o plaja, a mea. Asociez asta cu permanenta pe care o caut, desi o neg.

Ma rog, am pornit de la portocale si am ajuns la cocotieri. Ideea e ca apar oameni, dispar altii si nu ai vreme sa te plictisesti, orice ar fi.

S-a terminat iarna si imi miroase a poezie. Cu fiecare pas, imi mai creste putin din aripi. Cu fiecare bucata de asfalt, imi mai rasare o bucata de cer deasupra capului plin de planuri. Si tot asa.


Into your thoughts, like a bad debt

Posted: November 3rd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , | No Comments »

M-am gandit azi, intre o sesiune de mini-shopping, o plata de chirie (au, cat a crescut euro si ce naspa e sa fii om mare, dar asta e alta discutie cu totul, una chiar demna de noiembrie, deci sper sa mi-o amintesc pana la final de luna) – si niste drumuri prin Bucurestiul pe care simt ca l-am batut o gramada lunile astea, deci cum spuneam, m-am gandit la urmatoarele.

Ne gandim, majoritatea dintre noi, la ce vrem de la altii. Indiferent de genul de relatie pe care il avem cu ei, ne gandim la cum ar trebui sa se poarte. Cum ar trebui sa ne iubeasca parintii, iubitii, prietenii, cum ar trebui sa ne urasca dusmanii, gesturi specifice, scenarii intregi.

Dar nu cred ca ne gandim nici macar o milisecunda la cum ar trebui sa fim noi. Cat suntem dispusi sa dam? Pana unde ne ducem cu afectiunea si eventual injuraturile? Mai ducem ceva pana la final, oricare ar fi ala, cu patima? Sau iubim mediu, n-avem dusmani, avem persoane pe care nu le placem si pentru care punem eventual un status acid pe Facebook, parintii ni-i sunam sa nu zicem ca n-am facut-o azi. Dar cat am da, cu adevarat? Cand putem sa zicem ca ne punem inima pe tava, cand ne gandim la gesturi specifice pe care le-am face noi, pentru altii?

Probabil ca acum s-ar rasuci Kant in mormant si mi-ar spune, daca ar putea, ca ceea ce eu sustin este un imperativ ipotetic. Nu stiu, poate asa e. Dar nu ar strica din cand in cand sa mai si intindem mana pentru a da, nu pentru a lua. Sa facem lucruri pentru oamenii din viata noastra, chiar daca ne cer, chiar daca nu, chiar daca “lucruri” inseamna sa mergem cu ei la non-stop, sa ii mai sunam macar din cand in cand cand suntem ocupati sau chiar sa ne taram fundul pana la ei acasa la ora 4 doar pentru ca ne cheama acolo.

Si mi-ar placea asa de tare ca oamenii sa iasa din starea asta in care fiecare se crede buricul universului si nimeni nu mai intinde o mana spre altii, nici nu va inchipuiti cat. Sunt oameni care au nevoie de mana aia si nici macar nu se gandesc sa scrie despre asta pe un blog, pe FB, pe twitter sau mai stiu eu unde. Pur si simplu stau cuminti si asteapta.

E noiembrie si oamenii ar trebui sa mai puna o patura pe ei, sa se stranga unii in altii, sa nu-si dea drumul si totul sa fie ca un basm. E noiembrie si azi m-a speriat o frunza care a cazut. Noiembrie si am un fular mare, gros, alb, care imi aminteste de o iarna de demult, cand eram mititica si problemele oamenilor mari erau undeva, departe de tot.


Cand e bine, e bine si stii. Atat.

Posted: November 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Cum ma uitam eu  la How I Met Your Mother si la cat de ciudat se simtea Ted langa fata aia pe care o vazuse prima oara cu 10 ani in urma la un Haloween si la care se tot gandea, am cugetat asa: cand e bine, e bine si stii. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Dar oamenii sunt ciudati, imbarligati, iubesc chestiile complicate si sunt ca niste copii, chiar si cand trec de o varsta. Cand le zici nu, e da si invers.

Asta o zic maaaai ales eu, care stiu cum e  sa te prinzi greu, sa nu-ti dai seama ce vrei si mai ales cat, sa nu stii cum sa pui problema astfel incat sa-ti fie tie bine si tot asa.

Prin urmare, blocata in ultimele zile de preaviz, ma gandesc la prostii si nu reusesc sa adun nici macar de o ciorba filosofica. Nu prea pot sa ma concentrez zilele astea. Nu mai citesc stiri, spre rusinea mea nu stiu ce se intampla in lume, nu pot sa fiu atenta prea mult timp la oameni, nu reusesc sa imi aduc aminte ce trebuie sa fac si sunt ancorata in prezent, ceea ce probabil ca e normal, dar nu-mi sta in fire.

Imi doresc din suflet sa plec undeva cat mai repede. Sa ma duc sa, nu stiu, sa ma plimb, sa profit de toamna, de noiembrie, de manusi si fular, de aparatul meu foto lasat intr-un colt, sa povestesc lucruri pana cand mi se usuca gura si raman fara povesti, pentru ca apoi sa beau o gura de apa si sa-mi mai aduc aminte cate ceva si sa povestesc iar. Nu am chef sa mai povestesc in Bucuresti. Nu m-am obisnuit cu gandul ca nu mai stau la terasa, ca strazile sunt mai pustii, ca oamenii au si ei chestii de povestit. Nu m-am obisnuit cu asfaltul si griul de toamna, nu prea imi vine sa ma bucur in oras. Vreau sa plec. Macar putin… In Narnia?


Toamna nu mai e ce era

Posted: October 30th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 2 Comments »

Bai, de vreo cateva zile sunt perplexa. Simt ca am pierdut o perioada foarte interesanta din viata, aceea pe care o iubeam atat de mult cand eram mica, anume tavaleala prin frunze atunci cand afara e suficient de frig cat sa iti mai iei un pulover, dar suficient de cald cat sa nu iti iei intreg dulapul pe tine.

Stiu ca de la un timp blogul asta e plin de lamentari despre vreme, joburi, prietenii si prieteni de rahat, si totusi sa stiti ca ma abtin, ca altfel ar fi o lunga insiruire de jelanii care mai de care. Asta doar pentru ca sunt fericita si in restul timpului nu ma mai gandesc la tampenii si aiureli. Dar in ce priveste this scumbag weather, nu am cum sa ma abtin, pentru ca ma enerveaza cand mi se fura ceva.

Si acuma mi s-a furat zambetul ala tamp pe care il aveam inainte, cand toamna era toamna si copiii erau copii si frunzele erau frunze si lucrurile pareau mai simple.

Mi-e dor cateodata de mine asa cum ti-e dor de o poveste pe care stii ca ti-a citit-o cineva cand erai mic si aveai febra si voiai sa te simti mai bine… dar ai uitat.

Dar lasa, nu ma plang, e bine si asa. Imi amintesc ca voiam sa-mi iau pisica in schimb – si mie nici macar nu prea imi plac pisicile. Ma bucur ca nu am facut-o si ma bucur in schimb ca mi-am vindecat bubele de la cap. Ce daca nici toamna nu mai e cum era… sau poate tocmai de-asta. Poate e mult, mult, mult mai buna.


Nu m-am inselat

Posted: October 4th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Diminetile alea in care mai am putin si plang dupa cateva minute in plus la somn sunt diminetile in care imi arat adevarata fata. Diminetile incepute prea devreme si traite pe fuga fac ca ceva sa moara putin in mine de fiecare data – copilaria, probabil. Desi si atunci cand eram mica eram trezita brutal de dimineata pentru a merge la diverse gradinite si scoli.

Sunt din ce in ce mai convinsa ca somnul ne face oameni mai buni. Ca visele sunt un fel de a scapa. Ca ar trebui sa dormim cat mai mult si sa ne respectam momentele de visare, de contemplare, de uitare si de abandon. Si acum nu ma refer numai la dormit.

Si totusi ma uit la masa asta amorfa de oameni care se imbraca in costum si in piele de om in fiecare dimineata si porneste la munca. Uitand, de fiecare data. De o perna, de un vis, de o imbratisare, de un lasat ceva pe undeva. Si nu prea inteleg nimic, cu mintea mea de copil care vrea sa doarma inca un pic.


Am reparat tevile; n-am reparat ziua.

Posted: August 25th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

A patra zi cand ajung acasa sfarsita, tarandu-ma in troleu de parca vin de la razboi. Am conversatii pline de talc cu instalatorul. Descopar ca inca imi plac oamenii. Cred ca e ceva la mine care ii imbie sa-mi povesteasca lucruri, sa imparta cu mine. Probabil ca e faptul ca, desi sfarsita, transpirata, infometata si stresata, reusesc sa ii si ascult, pe majoritatea.

Asta ma face sa cred ca, poate, sunt mai mult oameni buni decat rai, mai multi oameni pe care chiar merita sa-i asculti. In plus, cu strainii nu ai niciodata acel stres si acea panica pe care e posibil sa o ai chiar si cu cei mai buni prieteni, cand ti se dezvaluie lucruri.

August pleaca in stil mare. In stilul in care un om mare ar inchide o usa. Un copil inchide o usa cu greu si poate ca o si lasa putin intredeschisa. Un om mare stie bine ce face cand inchide usa. Asa si august asta, stie bine ce face cand inchide usa. Si se asigura ca plecarea sa este absolut memorabila.

Uneori privesc vara asta care trece cu cel mai mare drag din lume, alteori o privesc prin ochi straini, de parca nici n-ar fi fost vreodata a mea. E un sentiment cumva asemanator cu dragostea. Nesiguranta pe care o ai cand te gandesti la obiectul adoratiei tale, toate spaimele etcetera. Probabil ca va mai trebui sa ma duc o data la mare, sa ma lamuresc, sa trag linie si sa nu mai am niciun soi de asteptare stupida care ma sfarseste mai rau ca zilele astea ce par fara final


Rearranging the puzzle. With a twist.

Posted: August 22nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Simt uneori in mine o maturitate pe care nu mi-o pot asuma. Nicicum. Maturitate care se traduce prin dorinta aproape patologica de a ma proteja, eu pe mine, de toate lucrurile despre care nu numai ca am impresia ca imi pot face rau, dar care chiar imi fac rau. Un rau fizic, care imi taie picioarele si care ma apasa intr-atat incat am momente de apnee.

Cum inca nu stiu daca sa ma protejez sau nu, cum inca nu stiu sa fac diferenta dintre raul care nu te lasa sa traiesti si raul fara de care nu ai putea trai, ma multumesc cu lucrurile care inca stiu ca ma fac sa zambesc si nici rau nu-mi fac, cum ar fi berile si introspectiile in locuri ca Beer O Clock sau O’Hara, locuri despre care pot sa afirm cu tarie ca sunt the same, but with a twist. The same e pozitia geografica si gustul berii, the twist vine intotdeauna de la oamenii cu care stau la masa si cu care vorbesc de la literatura la excursii prin tara, de la mancare la boli venerice, de la filme la munca si cate si mai cate.

Ma gandeam la orasul asta mare si agitat, la furnicarul asta in care inca ma plimb cu troleul dimineata si cu taxiul seara, pornind de la o remarca despre o unghie incarnata. Nu stii cum ajunge unghia aia sa fie incarnata, dar e. Oricum, ideea cu orasul asta e ca ma simt ca in liceu, cand nu stii prea bine ce vrei, dar stii ce nu vrei. Cum in ultima vreme obsesiile mele s-au raportat la el, e normal, ma gandesc. Il simt cum apune o data cu vara si cum o sa devina din ce in ce mai posac. Asa cum o sa fiu si eu curand. But with a twist.

Nu stiu ce sa fac cu maturitatea asta. Astept sa-mi treaca. Nu prinde bine la stomac. Si, Doamne, cat pot sa vorbesc! Cat pot sa scriu si cate pot sa adun! Sunt un depozitar, asta e clar. De… tot ce s-a inventat vreodata, mai ales sentimente, mai ales panica. Si tare-i bine asa. Pentru un scurt moment, in tot haosul asta, in toata ziua asta de luni in care am cautat cu disperarea despre care cred ca a scris Cioran o piatra sub care sa ma ascund, in toata dementa asta despre care am tot gandit intre orele 10:32 si 18:49 ca nu are cum sa fie viata mea; in fine, pentru un scurt moment in tot filmul asta absurd, am respirat a usurare, usurare ca sunt asa si nu altfel.


De la etajul 7

Posted: August 11th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Ultima oara cand am stat la 7, iubeam apusurile de la etaj. Dupa ce am ajuns ba mai sus, ba mult mai jos, dar nu cu vedere la apus, am uitat ce frumos e sa stai pe balcon si sa vezi cum se termina o zi. Sa te uiti in zare, la culorile alea ireale, si sa tot speri, continuu, ca un copil ce nu se poate invata minte, ca maine o sa fie mai bine. Acum, ca stau la 7 din intamplare, pentru ca ar fi trebuit sa stau la 1, dar n-am putut sa las cartierul asta, ma tot uit la apusurile astea de august, frumoase tare, si abia ma abtin sa le pozez – la ce bun? Si asa nu ma pricep.

Si gandurile de pe balcon merg asa:

Zi de zi obosesc mai mult. Vinerea sunt molusca. Sambata imi mai revin putin. Si duminica, de obicei, ma enervez. Duminica se pleaca din locurile in care iubesti sa fii, duminica se mananca ce-a mai ramas de sambata, duminica oamenii se culca devreme, duminica nu mai e buna si blanda, duminica nu prea poti citi, ca-ti fug gandurile la ziua de luni, amara ca o frunza de floarea soarelui (credeti-ma pe cuvant).

Oricat de mult incerci, nu reusesti sa te faci inteles. M-am tot gandit la asta, in ultimele zile. Si nu stiu de ce mai incercam. De ce vrem sa ne inteleaga niste alti oameni, cu niste alte vise, care stau la niste alte etaje si poate nutresc niste alte sentimente pentru duminici? Oricum e rar sa intalnesti un om care nu numai sa inteleaga ce e in bula ta, ci sa fie si dispus sa se ciocneasca cu tine, fara frica.

Si uite asa, cu gandurile astea, apusul se duce si curand o sa fie noapte si o sa fie putin mai greu sa rad de mine. Dar doar putin. Cel mai bine, pot sa rad de oamenii care se tem; aia da, aia pot sa fac, de la orice etaj. In plus, impusc doi iepuri dintr-o data, caci in oamenii aia care se tem ma pot include, uneori, si pe bleaga de mine.


Doamne, cat e de usor

Posted: July 12th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

E asa de simplu! E mai greu sa spui cat fac 2 X 2 decat sa ma tii aproape. In orice fel. Si totusi oamenii nu o fac. Sau poate ca ei au crescut si eu inca am inteligenta emotionala de la 14 ani.

Sunt o multime de chestii simple si totusi alegem drumul cel lung. Cred ca suntem nascuti pentru a fi indaratnici. O multime de oameni ce respinge poezia si ridicolul. O generatie pierduta prin concret si ecuatii care mai de care mai complicate. Oameni densi. Oameni grei. Oameni singuri.

Am cautat eliberarile in alte parti. Atat de gresite. Am investit oameni cu puteri supranaturale. Am nesocotit cuvinte si atitudini pentru vise. Acum tind sa cred ca e adevarat; ca o sa devin cinica si o sa ma usuc pe dinauntru, peste cativa ani, si o sa fie ca si cum nici n-am fost vreodata atat de inflacarata cum deja incep sa nu mai fiu.

Pentru ca… la ce bun sa fii ca mine, sa vrei sa simti si sa stii cand tot ce simti si ce stii sunt oameni ca cei de mai sus?


Baby says*

Posted: July 10th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

*Aici.

Nobody puts Baby into a corner? Think again!

Poate ca intotdeauna in viata o sa ne concentram pe ceea ce nu avem, chinuindu-ne cu tot soiul de ganduri pacatoase si melancolice, in loc sa ne concentram pe cum am putea sa avem ceea ce vrem. Cel putin oamenii ca mine asa fac si nici macar nu imi permit sa ma apuc sa le tin predici altora, cand stiu in ce hal sunt eu.

Si Baby stie; aici e gol si in duminica asta nu e nimic bine si latra cainii a pustiu si nici muzica si nici scrisul nu-mi mai tin de cald si o sa explodez de la atatea ganduri si poate ca doar atunci cateva faramite din mine or sa zboare prin atmosfera pana cand se stabilesc undeva de unde vor urmari ceea ce nu s-a mai intamplat pentru si cu sufletul meu.

Pe cat de intense sunt unele chestii cand se intampla, pe atat de intensa e ne-intamplarea lor. Baby simte de multe zile ca a pierdut. Nu-i place asta. E liniste ca atunci cand, in razboi, se impart parcelele de pamant intre generalii care au supravietuit din birourile lor si scaunele lor capitonate, in vreme ce pe campuri soldatii mureau pe capete.