Waiting for the war

Posted: May 7th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Genunchii nostri se aliniaza nepermanent, asimetric. Picasso ar fi fericit.

Am ganduri de luni care nu se asezoneaza bine la starea mea de sprit. Ma apuca, uneori, nemultumirea, printre valurile de multumire. Ma apuca dorul de duca, de vazut, de simtit, de pipait, de aliniat genunchi in alte paturi, alte tari.

Si totusi e luni, cafeaua sta in gat si drumurile – aceleasi – se bat pe jos, nici macar cu bicicleta. Motiv pentru care depresia din balerinii mei maro se desfata – e loc si pentru ea.

Ma simt batrana si uituca, am lasat hamsterul fara talas doua zile la rand si, asa mic cum e el, simteam ca ma judeca. Nu am responsabilitatea de a avea grija de o fiinta cat palma, orice floare detin in ghiveci se usuca, iar din proaspat-plantatele mele condimente au iesit 2 din 3. Si eu am chef si dor de duca si de alte cafele si de altceva decat rutina asta pe care oricum abia o duc! Culmea.

Prea mult pentru luni. Ma straduiesc sa mai beau o cafea, o fi un raspuns pe fundul canii.


Planuri de primavara

Posted: February 13th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Azi m-am incapatanat sa vin la munca, cu toata boala care inca nu m-a parasit si cu toata “urgia” de afara (ca sa-i parafrazez pe cei de la iRealitatea, ca tare mi s-a luat de ei). Am facut 45 de minute pana la munca, timp in care am avut timp sa ma gandesc, iar, la faptul ca mi s-a luat de iarna, rau-rau de tot… Si, vorba aia, nu stau la tara, la casa.

Asadar, astept primavara cu mare, mare interes, pentru ca o sa aduca multe lucruri bune in viata mea (evident, schimbari, dar de data asta abia le astept) si pentru ca vreau temperaturi de peste 10 grade cum n-am vrut vreodata ceva in viata.

Si mi-am facut o mica lista de primavara pe care abia astept sa o pot pune in aplicare:

-          Sa citesc mai mult si sa ma reapuc de citit in drum spre munca (acum, pana imi gasesc o pozitie, scot manusile si caciula si ma pregatesc de lectura, am ajuns deja in statie…);

-          Sa port rochite! Rochitele mele frumoase de care mi-e dor, care acum zac in dulap, uitate si mototolite;

-          Sa-mi cumpar pantofi pentru rochite, evident;

-          Sa ma plimb pe strazi cu drag, sa-mi cumpar o umbrela mai vesela, sa nu-mi fie groaza cand raman fara apa si trebuie sa merg la magazin;

-          Sa imi scot bicicleta, draga de ea, de pe balcon, sa ii fac o revizie si sa o scot in parc;

-          Sa pot sa folosesc oja mea preferata, albastru-verde pastel, care nu se pupa defel cu starea mea si cu vremea de afara;

-          Sa ma tund mai scurt, fara sa ma tem ca o sa se aseze parul aiurea sub caciula de urs polar;

-          Sa ma duc la Carturestiul de pe Romana, mi-e dor de el si n-am mai ajuns due to bad weather.

Mai sunt, fireste, multe chestii, dar ma uit pe geam la “urgie” si ma deprim… Asa ca hai cu primavara!


I know places we can go, babe*

Posted: September 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 2 Comments »

*Aici

Pornind de la o chestie simpla, anume aceea ca nu imi place sa tin eu telecomanda daca ma uit la televizor cu alti oameni, mi-am dat seama ca am niste probleme cu controlul. Anume ca nu-mi place sa-l am, dar ma enervez cand nu il am. De la cele mai simple lucruri, cand rasuflu usurata ca nu conduc eu, de exemplu (desi n-am mai condus de mult, cei 200 de metri de acum o luna nu se pun), pana la cele mai complexe lucruri la care nici nu v-ati putea gandi, sunt o creatura ciudata cu reflexe dubioase.

Si totusi e nasol, pentru ca, asa cum zice si cantecul, stiu locuri si stiu destinatii minunate in care putem sa mergem. Dar atata vreme cat numai eu le stiu, dar nu conduc si nu spun nimic despre ele, nu prea am cum sa ajung acolo, nu? Doar daca ma apuc sa fiu sef de haita sau ceva de genul.

Azi am refuzat o chestie pe care doream sa o fac cu ardoare acum ceva timp. Intocmai ca acum ceva timp, chestia a aparut cum nu se poate mai prost. Adica atunci cand sunt linistita, cumva impacata, zen nu mai zic, fericita si asa cum imi  doream sa fiu, cand mi-am urat singura la multi ani pe malul marii, acum aproape doua luni. Am refuzat chestia cu obida, cumva, pentru ca nu a venit atunci cand o asteptam, atunci cand eram mai singura, mai in stare sa iau controlul pentru ca nu mai avea cine, mai pregatita sa las tot, pentru ca nu mai recunosteam si nu mai voiam acel “tot” cu care ma inconjurasem.

Si totusi am zis nu, multumesc. Nu stiu daca o sa regret mai tarziu si nu imi pasa, nu stiu daca s-ar fi concretizat cumva de fapt si nu imi pasa. E a doua oara cand orasul meu de suflet ma cheama, de data asta cu ceva concret, si eu nu ma duc. Cumva il pedepsesc pe sarmanul oras pentru lipsa mea de atitudine atunci cand eram fie prea fericita, fie prea trista, fie prea pregatita sa plec.

Si totusi, in afara de un mic regret, pe care l-am simtit cand am scris despre alegeri, nu simt nimic in plus. Inca simt ca sunt unde trebuie si in sfarsit cum trebuie, fara fantome, nopti albe si creier sfartecat, ca sa nu mai zic nimic de suflet. Nu mai am nimic de ascuns, nu mai am nimic de pregatit, am toate sansele sa iasa bine. Si nu imi pare rau ca nu plec. Nu acum. Nu ma mai simt ca in Sophie’s Choice. Atata vreme cat deciziile mele incep sa fie lucide si sa mi le asum, incep chiar sa cred ca nu mai am probleme cu controlul. Si ca, atunci cand il las din mana, nu e din frica, ci dintr-un minunat sentiment de “enjoy the ride” spre locurile minunate pe care le stiu si spre care pot sa si arat cu degetul, fara sa tin eu de ham.

E bine, ma. Intotdeauna cand simt ca nu stiu exact daca sa-mi asum starile de bine, imi aduc aminte de George (nu mai am unde sa-i dau link, fir-ar sa fie) si de intrebarea lui simpla: “Lasa prostiile; e sau nu e?”. Si daca stiu sa raspund ca e, atunci zau ca nu inteleg ce-mi mai trebuie. Poate doar niste ciocolata si inca o culoare pe unghii, poate un dram mai mare de auto-control, ca si acolo stau prost, dar sa nu intram in detalii. Bineinteles ca-mi mai trebuie o groaza, dar atata vreme cat acum “e”, nu mai conteaza cand o sa le primesc. Si poate o sa ma suprind atunci cand le primesc cum m-am surprins cand am zis “nu, multumesc” astazi.


Si asa… nu altfel

Posted: July 28th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Si asa am stiut sa-ti fiu. Nicicum intr-un fel ce poate fi definit, doar ca asa am stiut eu. Din ziua in care ti-as fi scris intaia scrisoare pana in ziua asta in care ti-o scriu pe ultima, nu ultima-ultima, ci ultima cronologic, altfel nu am stiut. Sigur, sunt indaratnica si poate ca nici nu am incercat. Intotdeauna m-am luat dupa impulsuri, oricat de stranii sau stupide – dar doar la inceput. Apoi, glasul ratiunii a inceput sa se faca simtit si eu paralizam in incertitudini.

Si uite asa am stiut sa-mi fiu. Sunt zile cand ma trezesc si sunt mandra de mine; alte zile in care as vrea sa ma ascund sub o piatra. Asta e una din zilele mediocre. Adica cele mai rele. Simt inactivitatea cum tipa la mine, ceea ce e mare lucru. Si eu ma tot ascund, pretextand ca asa-mi sunt. Sunt zile in care cred ca, daca m-as intalni pe strada si as sta de vorba cu mine, as ajunge sa fiu dependenta de mine. Altele in care cred ca as lua-o la goana, urland. Asta e una din zilele in care as trece pe langa mine. Adica cele mai rele.

Si asa am stiut, pana acum, sa fiu, sa ma petrec, cum ar veni, pentru mine, tine, altii, noi, voi, nopti si zile. Ma intreb ce o sa mai invat. Cum o sa-mi mai justific faptul ca sunt asa cum sunt? O sa justific sau, intr-un final, o sa accept? O sa intru intr-un ritm constant de dezvoltare emotionala, sau o sa am perioade impartite frumos, in numere pare? Si in definitiv; cui ii pasa. Scutur capul de la dreapta la stanga, ca si cum as avea apa in urechea dreapta, si stiu ca imi trebuie simtul umorului inapoi. Obisnuiam sa ma fac sa rad si pe mine; ceea ce nu e greu, dar chiar si asa, e o realizare, am un simt al umorului destul de dubios.


Cea mai rapida cafea din lume

Posted: June 16th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba!, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , | 2 Comments »

Azi se bea cea mai rapida cafea din lume, se strange din dinti si se spera ca totul o sa fie bine. Azi e mult de munca, prea mult pentru un biet creier atrofiat de caldura. Azi as vrea ca totul sa fie mai rapid, timpul sa fie un cal de curse si eu sa ajung la finish line cu un zambet mare pe fata.

Ieri nu am vazut eclipsa si m-a prins din nou ploaia. Mergeam spre casa si a inceput sa ploua mai rau decat duminica. Si e amuzant cum inca ma mir de relativitatea timpului: cand iti doresti sa se miste totul mai repede, pare ca intri in slow motion. Ma uitam la mine cum mergeam prin ploaia aia nenorocita, inca 100 de m spre casa, si mi se parea ca fac asta de cel putin doua zile.

In biroul de langa se tine un training, lumea se agita, eu traiesc in slow mo, nu mai am ce sa citesc, nu stiu ce muzica sa mai ascult, nu mai stiu ce sa mai vorbesc cu piticul de la celalalt capat al curcubeului, cafeaua asta rapida se bea incet si soarele deja ma arde pe fata si pe maini, ca si cum ar fi august, ca si cum ar fi mare, ca si cum as fi in alta parte, o cu totul alta parte.


Daca as sti sa cant la chitara

Posted: June 15th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Daca as sti sa cant la chitara, probabil ca lucrurile ar fi mult mai simple decat sunt acum. M-as inchide intr-o camera si mi-as canta singura: de dor, de jale, de bucurie, de necaz, de nervi si de toate cele. Insa nu am nici rabdarea necesare, nici degetele potrivite pentru a invata sa cant la chitara.

Nu stiu daca mai regret ca nu am niciun talent. O vreme am regretat ca: nu stiu sa pictez, habar n-am sa cant, nu pot sa ma ating de vreun instrument muzical cu nicio speranta de vreun fel, nu stiu sa merg pe sarma, nu-mi place sa fac puzzle-uri, nu ma pricep sa cos goblenuri si nu am colectii. Apoi, mi-a trecut. Sigur, e important sa ai un talent, un hobby, un ceva; dar daca nu ai, poate ca e ok.

Mi-e frica in schimb sa intalnesc oameni talentati, care stiu sa faca lucruri, au o multime de pasiuni si par ca dau pe dinafara de buna dispozitie. Asta pentru ca nu ii cred. Cred ca e ceva la ei care nu se potriveste cu restul universului astuia de oameni netalentati.


Vara asta nu:

Posted: June 14th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

N-am mancat cirese. Nici capsuni. Nici zmeura.

Fireste, am furat de pe ici, de pe colo, ca un copil hulpav, dar nu am mancat eu, singura, fara sa ma vada nimeni, un castron mare de cirese, o galetusa de zmeura sau fragi, o casoleta de capsuri manjiti obscen cu zahar.

N-am fost la mare si nici nu am luat vacanta azi.

Doar am tanjit la marile altora, la vacantele altora, privind timpul cum trece pe langa mine, scarpinandu-ma cu mana dreapta in partea stanga si intrebandu-ma: da’ eu de ce nu…

N-am cules teiul.

Probabil ca l-a cules mama, ca in fiecare an; n-am cules niciodata teiul din fata casei mele si am avut intotdeauna impresia ca o sa ma astepte pe mine sa il culeg. Ei bine, nu, se trece si trebuie cules de alte maini. Cand eram mica, ma cocotam sus de tot in ramuri si trageam in piept, cu nesat, parfumul asta greoi si innabusitor de tei in floare.

N-am mancat atata inghetata pe cat as fi vrut.

Pe bucati, tot asa, de pe ici, de pe colo, dar nu mi-am cumparat un cornet din ala mare pe care sa-l mananci cu pofta, fara sa-ti pese ca esti pe strada, ca e cald, ca inghetata care se topeste se scurge pe maini, pe brate, pe pantaloni si pe tenisi.

Am timp, zic mereu. Nu pentru astea. Pentru altele.


Strangers when we meet

Posted: April 29th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Ma indrept cu viteza luminii spre o aniversare care nu stiu cum si cand a venit. In ultimul timp, nu prea mai stiu cum se intampla lucrurile altfel decat repede. Nu mai stiu in ce zi suntem, in ce zi am fost si cu siguranta nu prea imi bat capul cu zilele ce vor veni.

Ma simt cumva… mare. Stiu ca poate nu par, sigur nici nu sunt, dar ma simt mai mare decat am fost acum ceva timp. Probabil ca e din cauza ca am uitat o groaza de lucruri. Oamenii mari cam uita. Si cand isi aduc aminte, se fac mici la loc. Dar nu prea isi mai aduc aminte ce-au uitat.

Mi-am scos bicicleta la aer curat, marti, am dus-o in parc si am admirat impreuna verdele crud specific primaverii. E asa bine sa mergi pe bicicleta! Asta te ajuta cumva sa-ti aduci aminte si deci sa ramai mic.

Parca vad ca, hop-top, vine si vara si eu nu o sa inteleg cum si cand.


Altceva

Posted: March 1st, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Si vine vremea cand vrei altceva. Si asta e bine. Primavara, nisip pe talpi. Valuri in ureche si poveste desenate cu degetele pe pereti, jocul cu umbra, de-a v-ati ascunselea printre falduri de rochie inflorata.

Pana la urma, atata vreme cat ai un loc unde sa-ti asezi cortul, esti ok.

Atunci poti sa inveti sa mergi si cand lumea se clatina, sa zambesti si cand ninge in prima zi de primavara, sa faci atatea planuri incat sa simti cum cad, in jurul tau, toate rafturile mintii tale pe care asezi aceste planuri. Altceva. Un zambet, da, n-ar fi rau.

M-am obisnuit ca de 1 martie sa ma sperii. De data asta, nu as vrea sa fac la fel. Acum las sperietura pentru 2, 14 sau chiar niciodata.

Si ce daca mai visez, mai plang, mai tin in minte maini care nu mai sunt aici si mai am momente de panica si de tristete, sambata cand ceasul bate a tarziu? Pana la urma, cu totii le avem. Si singura greseala e ca nu am inteles ca locul ala unde iti pui cortul… se poate schimba.


Irosirea potentialului

Posted: January 25th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 7 Comments »

Totul a pornit aseara, cand ascultam cantecul Seductie al formatiei Directia 5. O formatie care de altfel nu ma lasa rece, ci ma enerveaza pana in profunzimile mele de ascultator de muzica.

Ascultam cantecul asta, care imi place foarte mult, si ma gandeam, asa cum ma gandesc de altfel in majoritatea datilor cand ascult cantecul, ca formatia asta si-a irosit potentialul.

Apoi m-am enervat. Sunt convinsa ca irositul de potential e o treaba foaarte subiectiva si pasriva. Eu am senzatia in fiecare seara ca-mi irosesc potentialul si in fiecare dimineata imi vad limitele. Sunt oameni inimaginabil de fericiti despre care se spune, cu voce tare si in grup, ca isi irosesc potentialul. Sunt oameni care isi traiesc visul minor fericiti, constienti ca ala major trebuie sa ramana un vis, din considerente pe care nu are sens sa le mai tot scriu, si despre care se spune acelasi lucru.

Ma tot gandesc ca nu vad de ce implinirea potentialului te-ar face in mod obligatoriu mai fericit.

Mai degraba, ii face pe altii fericiti. Ca doar ei vad, nu-i asa, potentialul in toata lumea. La noi cand ne mai uitam? Si cand trecem peste notiuni si alte cuvinte care incearca sa defineasca ce nu poate fi definit?