Pagina goala de septembrie

Posted: September 14th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Gandurile mov se fac roz. Ciudat cum o zona vinetie, intr-un final, se vindeca, si tu ramai doar cu amintirea unor nopti in care ti se parea ca totul este formidabil de defect.

Imi amintesc si acum textura peretilor din garsoniera, vederea de la balcon, panoramica si totusi cu gratii, sentimentul ca, daca ma uit in dreapta, o sa ma copleseasca toate vedeniile si amintirile si nu o sa mai am ce sa fac decat sa imi intorc tot trupul intr-acolo.

Numai ca nu mi-a placut niciodata sa stiu ca nu am ce sa mai fac. Imi plac optiunile, posibilitatile, viitorul care poate sa fie in toate culorile.

Si de aceea garsoniera nu mai e a mea. Si nici dreapta nu ma e a mea. Si drumurile sunt altele si nu stiu nici daca astea sunt ale mele.

Am realizat ca problemele incep acolo unde te raportezi numai la “a avea”. Nu ma mai intereseaza ce e al meu, de cand si pana cand, ce a fost al altuia si ce sta in alte dulapuri si sub alte covoare, desi ar fi trebuit sa fie al meu.

Si uite-asa, e mai bine. In afara garsonierei, in afara de mine cu totul.


A cincea zi fara cartofi prajiti

Posted: March 9th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

De 5 zile, am inceput un soi de…  dieta? Nu stiu daca e dieta sau pur si simplu o metoda de a incerca sa traiesc nitel mai sanatos. Din omul care nu mai cumpara toate prostiile, mergea la sala de 2-3 ori pe saptamana, nu mai manca la Mc si nici macar o shaormita am ajuns sa bag toate prostiile, sa beau iar sucuri, sa nu mai merg la sala si sa mananc Mc si in vis.

Nu stiu ce mi s-a intamplat, poate weekendul de team building si de mancat prostii 3 zile la rand fara oprire si-a spus cuvantul si am ajuns sa nu mai suport nici sa vad Mc.

Am pus un titlu bombastic, pentru ca, in realitate, nu mi-e asa de dor de cartofi prajti.

Mi-e dor, in schimb, de toate celelalte chestii de care m-am lasat.

De trezitul putin mai devreme ca sa prind mai mult timp acasa, timp in care sa ma uit in zare, sa ma gandesc la prostii, sau pur si simplu sa trantesc un machiaj mai de doamne-ajuta, nu doua dungi cu creion si-am plecat.

De cititul in autobuz, de care m-am lasat pentru ca nu mai merg cu autobuzul. Iarna, cand mai si schimbi mijloacele de transport, sa mai si citesti cu mainile si creierul inghetat poate sa fie o reala provocare, una comparabila cu a urca Everestul in slapi. Fireste, nu numai transportul in comun si iarna m-au facut sa nu mai citesc, ci si alte alte multe mii zeci de mii de ganduri prin capul meu, care abia acum se aseaza.

De mancatul la masa din bucatarie, ca un om, nu in fata calculatorului, ca un corporatist. Si e cu atat mai trist cu cat asta se intampla acasa la mine, seara.

De scrisul in agendute si de notat perlele prietenilor mei. Ma tem ca sunt cateva pierdute etern in negura vremurilor, de vreme ce Scribul de Serviciu, aici de fata, se pare ca a luat un concediu nedeterminat.

De increderea in oameni, dar aia s-a dus dracului o data cu niste chestii ce m-au luat prin surprindere si sincer cred ca e mai bine asa, asa ca pe asta nu o deplang.

Acum intru linistita in asteptare. Stiu ca peste o luna, o luna jumate viata o sa fie altfel si vederea de pe geam, la fel. Parasesc garsoniera de tranzit mai devreme decat ma asteptam, parasesc o garsoniera in care m-am mutat singura si trista si nerealizand ce mi se intampla, desi alegerea era a mea. Parasesc o perioada de ajustari, de pregatiri, de mers iar la scoala si de aflat un loc pe care stiam ca il am, dar pe care nu reuseam sa il punctez cum trebuie. Parasesc casa ce ma intrista de fiecare data cand intram in ea. Ok, poate nu de fiecare data, dar in foarte, foarte multe dati. O sa plec dintr-o casa al carei prag a fost calcat de oameni ce nu credeam vreodata ca or sa mai fie si or sa mai respire langa mine, de oameni ce au venit si nu au mai plecat si prea putin de oameni care au zis clasicul “mai vin, te sun eu”.

Si tot asa. Stiu ca e bine, numai ca, acum, astept. Astept cuminte, cu bagajul nefacut, cu mintea in ordine, cu ganduri clare. Si, ca mai mereu, cand sunt in asteptare, ma duc sa ma tund.

 


Garsoniera se transforma

Posted: July 12th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 9 Comments »

Maine incepe operatiunea “mutarea”, care-mi ocupa toate gandurile si tot timpul putin pe care il mai am. Pentru ca oameni suntem si mai trebuie sa si muncim, e destul de greu sa rezolvi intr-o zi o mutare completa, in doua camere, cu tot cu mobila si multe, dar foarte multe lucruri personale.

Uneori, cel mai des in prag de mutari, mi-as dori sa traiesc in stil spartan. Fara prea multe lucruri, fara sa am impresia ca imi trebuie toate aceste lucruri. Dar cel mai des, partea din mine care se ataseaza sentimental de lucruri mai mult ca de oameni protesteaza si uite-asa, ajung sa fiu mai ceva ca un melc, de trei ani incoace, de cand ma tot mut.

Si de fiecare data, ajung intr-un loc unde sper sa fie acasa, si unde e acasa, dar pentru prea putin timp. Nu e neaparat vorba de un sentiment de proprietate, cat e vorba de ceva mai mult, pur si simplu senzatia ca locul nu e bun. Dar dintre toate, daca ar fi vreun loc unde sa pot sa spun ca a fost aproape de “acasa”, este garsoniera de unde ma mut.

Mi-as dori ca cei care urmeaza sa locuiasca in ea sa simta toata fericirea pe care peretii au strans-o intr-un an. Mi-as dori ca locul asta sa-i faca pe toti cei care urmeaza sa locuiasca acolo la fel de fericiti. Mi-as dori ca, intre cei patru pereti ai ei, sa se rada la fel de mult, sa se doarma la fel de bine si sa se simta linistea la fel de mult.

O sa ma gandesc mereu la casa asta cu drag, asa mica si cu defectele ei. Aici am invatat sa fac ciorba, sa inventez spatii de depozitare pentru baia cea mica, aici m-am luptat in seara de Valentine’s Day (pe care n-o sarbatoresc, dar asa, ca detaliu amuzant) cu mucegaiul, unul din motivele pentru care plec, aici fotoliul meu negru si-a gasit locul perfect si aici mi s-a parut intotdeauna ca mobila mea se potriveste perfect, ca piesele unui puzzle. Aici am pus un cort fix in mijlocul camerei, pentru a cauta un telefon ratacit. Aici era oaza mea si nu pot decat sa sper ca o sa fie la fel si in noul apartament, cel putin la fel de bine si de frumos.

Mai bine nu ma mai gandesc, ca deja tind sa devin un izvor uman. Asta e, cred, cea mai grea chestie pentru un chirias, mai grea decat sentimentul ca nu ai casa ta, sentiment cu care inca nu ma lupt: atunci cand trebuie sa pleci de unde ai investit sentimente si trairi de tot felul.


Doua de joi

Posted: February 4th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 2 Comments »

Prima. Azi de dimineata, cutremur in bloc. Ma gandeam ce naiba o fi, dar mirarea mea a durat doar vreo 10 secunde, pana cand m-am dumirit.

V-am mai povestit eu de vecinii mei de palier care s-au extins pe scara blocului cu o masa si scaune, etc. Acum a ramas doar masa. In fine. Ei au un pusti, cred ca are vreo 4-5 ani. Ca orice pusti, vrea sa alerge.

Mai nene, dar mie nu mi se pare normal sa alerge pe palier la 8 fix dimineata. E un copil, nu stie multe, vrea sa alerge. Dar chiar trebuie sa faca asta pe holul blocului, dimineata? Uneori alearga si pe la 8 in weekend, iar eu ma trezesc din cauza zgomotului, cu tot cu usa mea metalica si inca una de lemn masiv care ma despart de el. Si credeti-am ca un copil atat de mic poate sa faca un zgomot atat de mare.

Eu imi fac griji ca nu pot creste un caine intr-o garsoniera. Intelegeti ce vreau sa zic? Nu cunosc situatia familiei respective, dar nu inteleg cum de faci un copil cand stii bine ca nu ii poti oferi ceva bun. Un parc si o camera a lui si nu palierul si aceeasi camera impartita cu parintii. Si apoi, daca tot il ai, nu te motiveaza nimic sa ii oferi mai mult? Si daca tot nu te motiveaza… de ce nu-ti imaginezi ca normalul tau – copilul care tropaie si rade pe scara blocului dimineata – ii poate deranja pe amaratii ailalti de locatari?

Mi s-a mai povestit si de familii cu doi copii sau mai mult copii care locuiau in garsoniera. Nu-si permiteau mai mult. Ok, dar atunci de ce sa ai o familie mare? Din dragoste? Crezi ca dragostea le face copiilor alora loc?

Poate par dura sau ciudata. Dar eu inteleg ca, daca vrei sa faci un copil, te asiguri inainte ca ii poti oferi macar minimum de confort.

A doua de joi. Nu mai stiu cum, din link in link si din loc in loc, am ajuns sa aflu ca un nene, un pusti pe care il stiu din generala si caruia ii mai dadeam, pe atunci, bani de un cico pentru ca eram fata naiva, sta acum in Madrid.

In afara de faptul ca nu stiu si nu ma intereseaza ce invarte el de-a ajuns sa stea acolo, ca de dus mintea, am oarecare banuieli ca nu-l duce, am o dilema de foarte mult timp. Cum au ajuns toti, dar toti oamenii de varsta mea, sau mai mici chiar, sa se plimbe dintr-un avion in altul, dintr-o capitala europeana in alta, de n’spe ori pe an? Eu una, de exemplu, daca ma decid sa ma duc undeva, trebuie sa fac niscaiva economii, plus ca nu-mi permit extravagante de genul “Maine plecam, pisi”, asa cum vad pe feisbuc sau pe cine stie de naiba locuri virtuale cool.

Nu stiu, chiar e asa de simplu si nu stiu eu? E atat de la indemana sa te cari oriunde? Am asa senzatia ca pentru multi se mai poarta – si inca regeste – cersitul de bani pe la mami si pe la tati. Eu macar ceream bani de haine, nu m-a dus capul sa cer si de avioane si vacante exotice.


In care e vorba despre dulapuri cazatoare, cafea si muzica

Posted: July 7th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Se merge la mare in curand, se infige cortul pe plaja, se cere o surubelnita clasica si se afunda piciorul drept in nisip.

De obicei, mai nou, imi iau cafeaua de dimineata la paharul ala impersonal din carton, cu mesaje pozitive despre viata si oameni si bucuria unei noi zi, etc etc. Paharul ala te invata ca nu e nimic in neregula sa-ti bei cafeaua pe strada, grabit, varsand din ea cate un strop pe pantalonii tai crem, nu e nimic in neregula s-o transporti intr-o punga maro de hartie de 0.3 bani in autobuz si sa ajungi cu ea la birou pe jumatate varsata. Dar, din fericire, mi-am regasit cana cu veverita apucata, ceea ce mi-a schimbat putin perspectiva asupra lumii.

Iar ieri, in timp ce anumite zone ale Bucurestiului se inundau, mie imi cadeau dulapurile suspendate din bucatarie, din fericire goale. Mi-am dat seama ca n-o sa am niciodata mai mult de un dulap suspendat, necesar pentru farfuriile proaspat spalate si sterse. Nu ma lasa sa dorm gandul ca atarna o chestie la un metru si ceva de pamant in camera de langa.

Si pentru ca-i marti si n-am chef sa dau telefoane, ba chiar am chef sa mananc fasole cu afumatura, da, da, la birou… Nu stiu, ceva de genul asta.


Intr-un fel, acasa

Posted: June 24th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 5 Comments »

Intr-un fel, asa-i de bine cand ajung seara in garsoniera cu perdele mov – caci da, am facut-o si pe asta, mi-am luat perdele mov, ma simt acasa, oricat de straniu e sa fii acasa intr-un ceva inchiriat.

In alt fel, intotdeauna am avut grija sa-mi construiesc o casa in mintea mea, prin toate orasele prin care am fost si au lasat ceva in mine.

Nu am chef de activitati de oameni mari, care se duc la job si iau pranzul la cantina si vorbesc despre nunti cu prietenii lor si isi cumpara bilete de avion spre destinatii exotice. Eu nu ma simt la locul meu printre astfel de chestii si treaba asta e atat de evidenta, incat arat ca un elefant intr-o camera cu portelan. Un elefant care nici nu respira, de frica sa nu sparga ceva. Un elefant care se uita in jos si vede ca, pe deasupra, mai e si dezbracat. Ei, poftim. Un elefant dezbracat intr-o camera cu portelan.

Mie-mi trebuie sa merg acasa, des, fie ca merg acolo unde chiar e acasa, unde e cana mea de cafea cu leul cataleptic sau cana cu veverita isterica, acolo unde sunt cartile mele pe care le tin mereu in biblioteca, indiferent de cate ori le-am citit, acolo unde am hainele mele ingramadite in dulap si unde covorasul verde priveste de pe parchet nedumerit. Sau macar acolo unde cred ca e casa mea, intr-un oras cu turle colorate, un oras cu marea in mijloc sau un oras in care n-am fost niciodata.

“Mie dati-mi strazi pavate, maturate, dati-mi cinematograf”… la mine acasa.


Daca stiam…

Posted: May 27th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , | 6 Comments »

Daca as fi stiut eu de dimineata cum statea treaba… stateam si eu acasa.

Uneori imi pare ca mi-am imaginat totul. Alteori, imi pare ca merg intr-un pantof cu trei numere mai mari. E greu si ma straduiesc sa-l umplu.

M-am saturat sa-mi caut motive de plans de mila sau scarpinat in cap, m-am saturat sa-mi trebuiasca mereu ceva. M-am saturat sa nu stiu sa miros diminetile. Si e clar, oricum, ca totul se intampla pentru ca n-am mai avut cafea magica, zau asa. E clar ca nici n-o sa fie mai bine pana nu cumpar, orice ar zice fortele universului. Nu zice nimeni ca fortele universului detin adevarul absolut, oricum ar fi.

Si acum… nu stiu. Gasesc eu ceva agreabil de facut. Cum ar fi sa ma uit iar pe catalogul de la Ikea. Cate chestii pot sa incapa intr-o garsoniera? Sunt pe cale sa aflu. Pe langa cei doi oameni si un potential animal de companie despre care inca dezbatem daca va fi si ce va fi, calculatoarele fara de care nu putem sa traim virtual, fotoliul meu preferat si cutiile cu de toate, de la acte la floricele desenate in parc. Da’ parca as vrea si o lampa colorata, si perne, si draperie pentru bucatarie, si un paravan (da, intr-o grasoniera, stiu) si si si cate si mai cate.