Office Space

Posted: September 10th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Am vazut mai demult filmul asta si, sincer, marturisesc ca mi-ar fi placut si mie sa gasesc un psihoterapeut care sa-mi induca o fericire prosteasca, tampeasca, de copil, si care sa ma ajute sa trec mai usor peste problemele de zi cu zi si peste starile de rau permanent pe care mi le dau unii berbeci si unele oi.

Dar nu am gasit inca acel magic psihoterapeut si nici nu am bani sa-i iau la rand si sa-i incerc pe toti, asa ca inca mai sper in zen, gusfraba si alte mantre de genul.

Asadar, a inceput toamna de mai bine de 10 zile. Am facut, surprinzator pentru mine, o gramada. Si de toate sunt mandra. Cel mai rau e ca acum trebuie sa am… nici nu pot scrie cuvantul. Dar hai, incetisor. Trebuie sa am… r… rrraabdare. Da. Rabdare. Altfel o sa stric tot ce ma tot chinui sa construiesc de foarte mult timp. Si va zic, cand diminetile incep ca asta de azi, e greu sa ai rabdare.

Si toamna asta nu ma ajuta deloc. Am vise de plimbat prin frunze, de vacanta, de timp racoros numai bun de visat, de carti ce ma asteapta sa le termin si de tot felul de ganduri, gemuri, conserve, ceaiuri, paturi cadrilate, decoratii ce nu prea au nimic de a face cu viata de zi cu zi sau cu rabdarea.


Un om racit scrie. Sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

Posted: October 15th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Intre un puf de Olynth si constatarea faptului ca nu merge Twitter, mi-am adus aminte de articolul pe care l-am citit azi – pe care chiar m-am straduit sa-l citesc azi in tren, racita si cu capul cat o banita – despre creierul adolescentilor in National Geographic. Multe grafice insoteau articolul si majoritatea se opreau la 25 de ani. Basically, it all goes downhill from there.

Mi-am amintit de adolescenta mea, cat de fucked up a fost ea in anumite perioade, cat de misto in altele si de sentimentul ala ametitor cum ca nu intelegi nimic din ce se intampla. Nu ca acum inteleg, dar atunci nu intelegeam altfel. Era mai cu speranta, cumva.

Daca stiam de atunci si intelegeam cu mintea mea de 16 ani ca peste 10 ani o sa ma straduiesc sa retin lucrurile si sa fac conexiunile pe care atunci le faceam cu atata usurinta… probabil ca nu as fi facut nimic, dat fiind ca eram o adolescenta tampita si indaratnica. Dar mi-ar fi placut sa profit mai mult de sentimentul ala ca am un creier atat de mare si cu o capacitate enorma de stocare. Acum poate ar fi fost mai usor si nu m-as fi straduit de 3 ori mai mult sa retin o treaba banala.

Tot azi, mi-am dat seama cat de reconfortant e sa fii acasa cand esti bolnav si ai chef sa te alinti si sa-ti fie bine si am realizat cat de dificil e sa fii creativ cand esti bolnav, precum si cat de dificil e sa fii creativ in general, atunci cand, din pacate, ai invatat sa pui amanatul lucrurilor pe planul 1.

Cumva s-or rezolva si toate astea. Visez la ziua in care o sa respir si o sa stiu ca sunt acasa si ca lucrurile sunt bine. Pacat ca trebuie sa trecem prin atatea mizerii intai. Maturizare, joburi, invatat lucruri pe pielea noastra, a altora, manipulari, incredere, prietenii si altele care vin o data cu sfarsitul ala de grafic.


Cand Poseidon se supara pe Silvia

Posted: August 22nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 2 Comments »

Din motive pe care nu le pot intelege si nici rationaliza, Poseidon, plictisindu-se el intr-o zi calda de august, a ajuns la concluzia ca am o viata prea arida. Prin urmare, a decis singur, de capul sau, ca duminica sa mi se intample urmatoarele chestiuni:

- sa scape din locul sau furtunul de evacuare de la masina de spalat si sa inund baia;

- sa se infunde filtrul de la aceeasi masina de spalat si sa inund holul;

- sa curat filtrul, sa strang apa, sa insurubez la loc ce era de insurubat la masina, sa o pornesc din nou si sa inund DIN NOU holul;

- sa cedeze aproape definitiv garnitura de la robinetul de apa calda;

- sa curga apa pe la baza vasului de toaleta, cand respectiva apa e trasa.

Asta e din seria bancurilor cu Murphy, despre care sunt sigura ca exista si ca face misto de mine, dar si din seria “ce poate fi mai rau”, care a culminat cu mine lucrand duminica la 6 seara; munca intelectuala, desigur, ca pe aia fizica o tot prestasem vreo 2 ore, strangand la apa cu mopul, carpe si alte instrumente mai mult sau mai putin facute pentru asa ceva.

O bucurie nemaipomenita m-a cuprins insa cand mi-am dat seama ca toate aceste lucruri concrete din viata mea ma ajuta pe mine sa imi ocup niste ore pe care de altfel le-as fi ocupat fiind, cum altfel, arida. Poseidon, apreciez grija pe care o ai fata de mine, insa daca ai putea acum sa-mi trimiti un instalator bun si un om care sa repare masina de spalat, ti-as fi si mai recunoscatoare, plus ca as fi convinsa ca existi cu adevarat si ca, pe deasupra, mai ai si o inima mare. Multumesc.

 


O super dimineata plina de decizii proaste

Posted: August 19th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | 2 Comments »

Azi la 8 fix m-am trezit. Imi luasem o zi libera. Dupa ce m-am invartit prin pat vreo jumatate de ora, am zis “fuck it” si m-am decis sa ma duc la munca. Ce om normal la cap, atunci cand singur cu mana lui isi ia o zi libera, tot singur cu mana lui care cauta haine in dulap se decide sa mearga la munca? Asta imi intareste convingerea ca:

- nu trebuie sa iau decizii NICIODATA inainte de prima cafea si

- vara asta chiar m-a batut soarele in cap, iar cartea pe care o citesc acum nu ma ajuta (exista o legatura, dar e prea mult de explicat si ma indoiesc ca ajuta pe cineva).

De ce zic ca decizia a fost proasta? Pentru ca primul lucru pe care l-am facut la munca – da, da, inainte de cafea – a  fost sa discut cu o tanti relativ nervoasa la telefon. Si nu-mi place sa discut cu oameni relativ nervosi la telefon dimineata, mai ales vinerea, mai ales inainte de prima cafea.

Daca as descoperi o metoda prin care sa pot bea cafeaua inainte sa ma trezesc, lumea ar fi un loc mai bun si poate ca si eu as avea mai mari sanse de reusita in acest loc mai bun.


Incredibila si fantastica instabilitate din viata mea

Posted: February 8th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Din afara e asa frumos si cald la mine, insa cum deschizi usa incepe sa bata crivatul si sa sune a haos. Asta pentru ca mi-am dat seama de dimineata, in autobuz, cat de minunat de instabila e viata mea. Pare plata si fara nimic interesant, condimentat prin ea, in afara de planuri, foarte multe planuri, o palarie de planuri pentru un om asa de mic ca mine, insa planuri care mai devreme sau mai tarziu vor fi concretizate in ceva care o sa schimbe o gramada de chestii.

E frumoasa si incredibila instabilitatea, imi place balansul asta pentru ca nu stii niciodata unde ajungi, ceea ce e bine.

Acum incerc sa atrag gandurile zen pentru a ma reechilibra din starea in care am ajuns acum, in balansul meu, anume o stare mizerabila in care ma simt, vorba aia, cam stupid, desi este evident pentru oricine ca nu am de ce sa ma simt asa. Si mi-am promis de atatea ori ca nu voi mai lasa orice cacat sa ma faca sa ma simt asa, sa ma imbolnavesc iar de stres, si uite unde ajung.

Dar uite de ce e bine ca in momente ca astea sa te gandesti la instabilitatea din viata ta si sa stii ca, mai devreme sau mai tarziu, nu numai ca this too shall pass, dar o sa fie si invariabil altfel, ceea ce, uneori, inseamna mai bine.


Asa o zi frumoasa…

Posted: October 7th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Ieri am dat ca vita cu piciorul stang (da, ala cu entorsa) in cada si am reusit sa-mi sucesc degetul de langa ala mic intr-un hal de abia m-am tarat azi la munca, unde avem o super-zi cu super-lansari si super-treaba. Deci da.

Asadar, am asa o impresie ca istoria “entorsa” si istoria “Silvia fugind din spital intr-un picior bun (dreptu’)” se va repeta, dupa ce o sa ma tarasc diseara la Ortopedie sa vad exact ce-am patit. Daca nu stiati, un deget rupt la picior se “repara” fie prin gips o luna pana la glezna, fie prin operatie. Buna treaba, nu?!

Uite cum indiferent de rezultatele investigatiei medicale ce va urma, s-au dus pe apa sfintei zile de miercuri (miercuri era si cand am cazut de pe bicicleta, ca sa vezi coincidente sinistre) planurile mele de a dansa pana dimineata. Am noroc si daca mai ajung in club. In plus, ora mea de Yoga, de curiozitate, s-a dus in mod cert tot pe apa sfintei zile de miercuri. Nu stiu daca e rupt, eu banuiesc ca nu e rupt, dar ideea e ca 1. tot trebuie sa ma duc sa vad si 2. tot o sa ma doara vreo 2-3 zile, avand in vedere ca am o vanataie splendida.

Sunt foarte suparata ca sunt atat de neatenta, atat la chestii fizice, cum ar fi sa nu ma mai lovesc dracului la gioale constant, cat si la chestii metafizice. Adica macar daca as fi ok pe dinauntru, dinautru ala la care ma concentrez intr-atat incat nu vad cada imensa din baie – adica fix unde te astepti sa fie.

Concluzia ar fi ca toti cei care spuneau ca nu trebuia sa-mi iau bicicleta isi pot baga sanatosi unghia in gat. Am dovedit ca n-am nevoie de bicicleta ca sa-mi rup/lovesc/luxez/invinetesc chestii.


Prietena mea, carja

Posted: June 17th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 11 Comments »

Sau “cum se strica un weekend”.

Pai ieri am cazut de pe bicla, am zis. Ce n-am zis e ca, in cele 8 ore in care am stat la munca, ca doar eu n-am nimic si sunt Iron Man, glezna mea a inceput sa capete dimensiuni apocaliptice si sa ma doara foarte tare. M-am speriat cum nu ma sperii eu niciodata, adicatelea am fost la doctor, la urgenta.

Am ajuns la Spitalul de Ortopedie, care arata de parca tocmai a fost bombardat. Acolo, un doctor putin sictirit a venit, s-a uitat la glezna, a palpat pe ici, pe colo si m-a trimis la radiografie. Camera unde se faceau radiografii arata ca un laborator de experimente parasit. In fine, am facut-o si pe asta, am fost inapoi la domnul doctor care mi-a comunicat sec ca am entorsa, ceea ce stiam (mie mi-era frica sa nu fie rupt) si ca trebuie gips doua saptamani.

Aici mi s-a taiat mie firul. O asistenta draguta imi explica ce o sa se intample, cum o sa vin eu peste inca 3 zile sa schimb gipsul si cum intr-o saptamana o sa am un fel de gheata cu care sa pot calca. M-am dus la coada la nenea care punea gips – si care a fost primul care m-a intampinat cand am intrat in spital, intrebandu-ma ce am patit si spunandu-mi apoi, nu stiu daca arogant sau glumet, ca pentru motociclisti si biciclisti el nu raspunde. Mda, mersi.

La coada, am inceput sa plang, am spus ca eu nu vreau gips si… am fugit. Intr-un picior. M-am luat de acolo si am plecat. Pe drum, m-am intalnit cu asistenta care mi-a explicat ce trebuie sa fac – repaos, evident, o saptamana, fasa elastica, eventual glezniera (dar e scumpa rau chestia aia), unguent, pastile si sa nu calc pe picior.

Rezultat, o noapte foarte grea, in care abia am reusit sa dorm, si remuscari ca, din cauza prostiei mele, nu mai pot pleca la Slanic in weekend si sunt sanse mari ca nici la Aerosmith sa nu mai pot sa merg.

Si uite asa, cu o carja de imprumut, ma descurc prin casa de colo colo, bucurandu-ma de data asta ca stau in garsoniera si n-am mult de umblat. In afara de durere, care acum e mai mica, ma mai roade si vina pentru ce-am facut si evident frustrarea ca trebuie sa stau inchisa in casa si ca nici nu pot face mare lucru.

Morala nu exista. Decat poate ca e bine sa ai prieteni cu carje de imprumut.


Trece ea saptamana, dar omul…

Posted: January 8th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , , , | No Comments »

Iaca a venit, taras-grapis, si ziua de vineri. O saptamana pe care as vrea s-o fac ghemotoc si s-o uit printre faldurile memoriei mele. Vesti proaste, vesti si mai proaste, culminand cu o stricare la stomac a unor planuri asa, de-amboulea, pentru ca de ce nu. Si daca imi amintesc ca si maine, sfanta zi de sambata, ma trezesc cu noaptea in cap, zau ca nu mai merita nici macar un bobarnac saptamana asta.

Ma gandeam sa uit de mine, sa fac rost de o papusa vie pe care sa o pun in locul meu, sa vietuiasca ea intre oameni si alte animale, sa mearga la munca si sa se culce regulamentar pana la ora 22, iar eu sa plec in lume si sa-mi vad de ale mele. Cu alte cuvinte, cred ca si cele mai potrivite, sa le dau dracului pe toate. Sa-mi ascult muzica din emisfera dreapta si sa-mi amintesc cum e sa mergi pe sarma. Sa ma intep in talpa intr-o scoica, nu sa ma tai la deget intr-o cutie de tabla. Sa citesc cu precadere etichete de la sticlele de bere. Sa am revelatii cu privire la Pink Floyd. Si tot asa.

Intr-o vreme, credeam ca am un univers interior nemarginit. Acum, nu stiu de ce, mi se pare neincapator. Ori m-am facut eu mai mare, ori… nu.


Joi, what a bad day for science

Posted: September 3rd, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Obisnuiam sa iubesc zilele de joi in care se lenevea in pat, zilele de joi incepute cu o cafea buna si are si deloc grabita la mine acasa. Zilele de joi care incepeau, cu adevarat, dupa 16. Zilele in care zaceam cu o carte deschisa langa mine si mi se parea ca citesc, cand eu, de fapt, ma holbam pe pereti, oprindu-ma din citit dupa ce dadeam de vreo fraza care ma punea pe ganduri.

In schimb, trebuie – de vreun an tot trebuie, dar nu reusesc – sa ma obisnuiesc cu gandul ca serile sunt acum baza, serile pot sa fiu in mediul meu, sa ma plimb ca aseara pe stradutele intortocheate si verzi din cartier, sa ma amestec cu masa de pitzi din mall ca sa-mi cumpar o chestie pe care sa-mi asez lumanarile, sa beau bere la crasma tot din cartier si sa ma bucur ca am de facut 3 pasi pana acasa. In restul timpului, ma straduiesc sa-mi fac mediul meu intr-un loc care nu e al meu si in care, sincer, trebuie sa pun osul la treaba pentru o suma modica ce intra pe card cand pe 1, cand pe 30, cand pe 2 si pe care o cheltui pe chestii pe care imi asez lumanarile si pe impozite si chirie.

In alta ordine de idei, mi s-au rupt tenisii mei rosii pe care ii am de atata timp si e vremea sa-i inlocuiesc. Nu ma pot decide intre mov, carouri sau galben. La o adica, mi-as lua tot rosii, ca asa sunt eu. Nu rosie, ci genul de persoana care se ataseaza de lucrurile rosii.

In schimb, nu prea am timp sa ma gandesc la asta. E greu sa te concentrezi sa treaca ziua mai repede, mai ales cand ai lucruri de facut in ea, te doare capul si spatele si ai facut o ora si 10 minute pana la munca, din care 45 de minute pe jos. Imi place sa merg pe jos, dar: a. nu cand ma doare capul si spatele si b. nu cand adulmec praful de pe drum, care e in cantitati impresionante.


Buna dimineata, soare

Posted: August 26th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 2 Comments »

Am scrasnit din dinti si am inventat 15 injuraturi noi cu ocazia orei de 7:30 de azi de dimineata. Tocmai visasem ca eram Captain Planet si ceasul a inceput sa haraie, ce stie el sa faca mai bine, amaratul. Pe zi ce trece, imi intaresc convingerea ca ar trebui sa am o viata de bufnita. Dar normele sociale nu ma lasa.

Apoi, cum toate s-au decis sa scartaie in tandem cu ceasul, am facut dus la un firicel de apa calda. De cand m-am intors din vacanta, nu mai pot sa fac niciun dus ca la carte, pentru ca presiunea apei de la baie a trecut brusc in partea cu minus in fata.

Si cum e miercuri, nici macar n-am reusit sa-mi tai salamul de Sibiu cum trebuie. Mie-mi plac feliutele subtiri, prin care vezi. Azi, mainile mele inca dormeau, asa ca am reusit sa tai niste bucatoaie deloc atragatoare, strambe si groase.

Buna dimineata, soare, totusi. Pentru ca mai e atat de putin din august incat toate micile neplaceri nu mai conteaza. Ma tin atat de strans de luna asta incat inca ma incapatanez sa port sandale, desi au inceput sa-mi inghete picioarele. Si tot asa. Mi-as dori o vara nesfarsita si un trai de bufnita, asta mi-as dori!