This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștile altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


Cântec de ianuarie

Posted: January 15th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.


Redimensionare

Posted: January 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Uneori nu ai niciun drum de făcut

Posted: January 13th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu ai unde să te duci. Zgomotul se dă la minim. Pașii ți se fac din ce în ce mai mici până când se opresc de tot. Brusc, nu mai ai unde și la ce să fugi, nici măcar cu mintea. Nu ai unde să dai check in, nu ai pe cine să suni pentru că nu ai, de fapt, nimic de zis. Nu ai decât tăcerea.

Sigur că e o iluzie. Oamenii mari, am fost noi învățați, au mereu unde să se ducă, au multepecap. Multepecap ăsta, pesemne că e vreo boală, sau ceva. Îmi amintesc când am disecat termenul de “sau ceva” cu un prieten. Pe atunci, sauceva era boala. În fine, deviez cu precizia unui șofer debutant.

Așadar, am agreat că oamenii mari au mereu multepecap. Asta se traduce prin agitație, drumuri, grabă, discuții. Cum vine asta ca uneori să nu ai multepecap? Ba chiar, să vezi trăsnaie, să n-ai nimic pe cap. Ei bine, se poate. Li se mai întâmplă unor oameni mari care știu cum să pună pauză fără să pună pauză. Știu când și cât au nevoie să economisească din ei înșisi, pentru a investi în altele. Știu cum să nu mai aibă unde să se ducă fără a întârzia în a ajunge, eventual. Știu cum să nu mai audă nimic fără să piardă din conversație.

Unii oameni măricei însă nu își aleg foarte bine momentele de nimicpecap. Ele îi aleg pe ei și uneori asta e tare inoportun. Ai oameni și lucruri și sentimente care te așteaptă la finish, iar tu brusc ai încetinit până te-ai oprit de tot, fără voia ta. Ai luat o pauză. Sau ceva.

Dar nu e nimic, lumea se reglează cum știe ea mai bine și va începe de îndată să se învârtă iară, când ți-e cealaltă lume mai dragă.


Bilantul unei saptamani in care 42 e doar un numar

Posted: January 25th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 2 Comments »

Cateodata am senzatia ca cineva asculta dubstep fix in neuronii mei. Ceea ce, fireste, nu e un lucru bun, data fiind aversiunea mea fata de dubstep.

Probabil ca am calcat universul pe coada pentru chestia asta, cine stie. Mi se pare ca universul functioneaza intr-un mod dubios, in care raspunsul nu mai e 42 decat pentru cei care, de regula, nu comunica si altora revelatiile pe care le au.

Probabil ca asta se intampla din cauza unei saptamani stranii, in care, daca  te uiti din afara, nu s-a intamplat chiar nimic, insa de fapt s-au intamplat o gramada de chestii ce tin de suflet si pe care oamenii s-au obisnuit sa le treaca cu vederea.

Probabil ca de vina este si faptul ca numarul optim de cafele pe zi, adica 3, a fost inlocuit cu unul destul de rautacios, adica 4. Limita intre “doamne cat de bine e” si “nu mai suport pe nimeni” s-a dovedit astfel a fi extraordinar de fragila.

Sigur ca o gramada buna din basul care cade pe creierul meu se datoreaza si faptului ca am folosit “probabil” mai des decat mi-am permis eu, mie. Nu de alta, dar atunci cand spui cuvantul asta creezi o groaza de universuri paralele; si cine vrea sa isi asume asemenea responsabilitate?

Oricum, un lucru e de bine: mi-am regasit energia de a ma inhama la o rutina care imi face bine. Suna dubios, dar nu am cum sa descriu altfel. M-am reapucat sa ma duc la sala, singurul loc in care imi dau voie sa fiu atat de rea cu mine incat imi vine sa plang pe urma. Cine zice ca sala tine doar de sanatate si kile in minus? Tine si de a-ti permite, de 3 ori pe saptamana, sa fii sadic cu tine. Ceea ce este grozav si mai util decat credeti.


Ce-mi doresc. Lista scurta

Posted: January 7th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Imi doresc mult ca unor oameni sa le vina mintea la cap. De fapt, sa inceapa sa isi asculte din nou mintea aia, pentru ca nu cred ca totusi ar fi plecat undeva. Mi-e dor de niste tampiti pe care nu-i mai vad pentru ca… nici eu nu stiu exact de ce. Si va rog sa nu imi ziceti sa ma apuc sa fac eu primul pas, pentru ca am facut atatia pasi ca ai putea sa refaci, pe traseul lor, intreg Amazonul.

Imi mai doresc sa am posibilitatea de a discerne dintre ce e important si ce nu si de a putea verbaliza in consecinta. Inca imi lipseste aceasta capacitate si ma simt lasata in urma de civilizatie din cauza asta.

Mai vreau ca oamenii sa acorde putin mai multa importanta lucrurilor mici. Viata e facuta din sentimente mici. Din mica dezamagire cand pierzi metroul. Dintr-un sentiment cald cand iti revezi colegii de la job dupa o pauza mare (si pe care nu o sa il marturisesti nimanui, caci, nu-i asa, nu e cool sa iti placa de oamenii de la job). Din moleseala placuta de dimineata cand mai ai cateva minute de somn, in weekend. De angoasa ca trebuie sa te trezesti dimineata, in fata ibricului cu cafea, in celelalte zile. Din bucuria de a mangaia un pui de catel. Din mica invidie pe care o simti cand vezi un om caruia ii sta parul mai bine in acea dimineata. Si tot asa.

Mai vreau o groaza de chestii pragmatice, dar prima, sus pe lista, e casa mea. Da, da, sunt un mic burghez, un  capitalist, nu inteleg ca e mai bine in chirie si tot asa. Bu-hu. Sunt de fapt un om care isi construieste cuiburi prin casele altora de foarte multi ani. De 4 ani ma mut anual. Intotdeauna sunt ingradita de conditia de chirias. Nu pot sa imi fac peretii mov – nu am gasit inca proprietarul occidental care sa locuiasca, absolut intamplator, aici in Bucuresti, si care sa ma lase sa ma simt, intr-adevar, ca acasa, acasa la mine unde as avea peretii mov. Asa ca ma scuzati, boemia poate sa insemne si altceva, nu doar alergat cu un rucsac de colo-colo.

Imi doresc sa nu mai am pana la bicicleta si sa imi aduc aminte ce bine e sa faci sport. Sa imi aduc aminte in fiecare dimineata si sa nu uit nici macar atunci cand acidul lactic isi face de cap. Sa ma uit in oglinda peste 2-3 luni si sa zic “da, mai fata, despre asta e vorba!”

Si mai vreau o cafea, e indecent de dimineata pentru Silvia care inca se simte in vacanta.


Hai cu 2013

Posted: January 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

L-am inceput, de parca am fi avut de ales. Probabil ca ar trebui inca sa fim in spiritul bahic ce ne permite o groaza de retrospective, promisiuni si alinari sufletesti, numai ca pe mine ma macina deja ganduri foarte pragmatice. Unul dintre ele este strans legat de semnificatia zilei de 7 ianuarie, cand ne vom intoarce la munca.

In aceste zile de huzur am avut timp gramada sa ma gandesc sau sa nu ma gandesc, dupa cum imi era pohta de moment. Mi-am dat seama ca pentru mine anul asta o sa fie unul pragmatic. Nu mai am rabdare decat cu foarte putini oameni si in foarte putine situatii – nu stiu inca foarte clar daca e semn de batranete sau de senilitate sau daca pur si simplu asa e rostul meu pe pamant – sa fiu cand extrem de naiva si credula, cand incapatanata si neincrezatoare.

Altfel, ma banuiesc de o stare acuta de lene pe care sper sa o inving in 2013. (ha, initial am tastat 2014 –  ca sa vezi unde era actul ratat)

Si in afara de asta… inca sunt cuprinsa de starea de dolce far niente inerenta vacantei. Intotdeauna mi-a placut in vacanta. Sa stiu ca pot sa fac totul si totusi sa aleg sa zac linistita pe canapeaua mea galbena alaturi de o carte misto. Chiar. Aici unde stau in chirie am o canapea galbena si doua fotolii la fel de galbene. Sunt foarte comode aceste fotolii. Moi si mari si intre ele se afla o lampa smechera. Tocmai am descris locul ideal  pentru citit. Si totusi, aleg, atunci cand citesc, sa stau pe canapea si doar sa ma uit la aceste fotolii, constientizand ca sunt comode si galbene si perfecte si etc.


Ultima luna din noul an

Posted: January 31st, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

… Parca ieri eram la Hostelul fara de nume, sarbatorind venirea unui an nou cu o bucurie aproape salbatica la gandul ca am scapat de ala vechi. Parca ieri incepeam jobul nou, parca ieri ma apucam de planuri de viitor pe care mi-era frica sa le fac.

Apropo de planuri. Trece incet iarna si ma paraseste cinismul, la fel de incet. Asa cum banuiam ca o sa mi se intample, am lasat armele jos, am renuntat la planurile jemenfisiste si la gandurile pesimiste si m-am uitat intr-o zi in oglinda ca sa ma vad, iar, cu totul si cu totul abandonata. Bine, poate nu chiar cu totul, mai am putin pana acolo, dar chiar foarte, foarte putin.

Cum am ajuns aici, nu stiu. Nu pot spune ca am avut incredere sau m-am straduit, ca nu e cazul. Doar ca m-am trezit intr-o zi ca nu-mi mai fac planuri pesimiste, ca nici nu imi fac vreun plan, dar ca imi doresc sa imi fac planuri optimiste, planuri scarbos de dulci, planuri dragute si pufoase ca o zi de primavara.

Maine e 1 februarie deja, iar pe 2 se vede Groundhog Day. La mine in cap e ca si cum ar fi aprins cineva lumina si am vazut unde ar trebui sa fie toate chestiile puse astfel incat sa nu ma mai tot lovesc la degetul mic de la picior cu incapatanare.

Ce mi-a placut in ianuarie: fontul Calibri, formatia Tindersticks, sa ma uit dupa apartamente de inchiriat si sa imi imaginez ca locuiesc in fiecare, carnetelele colorate, sa scriu de mana, sa gatesc, weekendurile.

Ce nu mi-a placut in ianuarie: frigul, viscolul, zapada, zloata, mizeria, oamenii care nu stiu sa mearga pe strada.


Zapada te face sa gandesti

Posted: January 26th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | 3 Comments »

Cand ninge, e mai liniste. Mai ales in Marele Oras, unde s-a asternut asa de frumos zapada pe toate strazile, ca nici n-ai zice ca exista masini aici. Si cand e mai liniste, te gandesti. Unele lucruri pe care le cugeti te bucura. Altele nu prea, dar oricum nu ai de ales. Iarna se inchid drumuri din cauza viscolului si, daca rumegi putin problema, iti dai seama ca se prea poate sa fie si metaforica treaba si sa fie si datorita viscolului.

Afara e zapada, liniste, oamenii se ingramadesc in metrouri, tramvaie, autobuze, se grabesc la munca, scoala, orice ajunge sa ii tina departe de locul unde vor de fapt sa fie. Uneori ma doare o coasta in stanga si nu stiu de ce. Alteori mi se pare ca am uitat acasa ceva si cel mai des ma gandesc la portocale. Nu imi pot da o explicatie pentru niciunul din lucrurile de mai sus.

Am pierdut prea multa vreme cu explicatii. Ani intregi, cred. Am incercat sa explic sentimente, trairi, pierderi si dureri intr-un mod rational, desi stiam ca nu voi reusi. Azi simt ca am taiat frunza la caini in tot timpul asta.

Ar fi trebuit – de fapt, trebuie sa spun cu voce tare ce ma doare si nu pot. Nu pot pentru ca ma astept sa fiu inteleasa asa cum ma inteleg eu acum si asta evident ca e imposibil. Am reusit sa inteleg ca fericirile nu pot fi intelese, mai am putin pana reusesc sa inteleg ca nici tristetile nu trebuie sa fie intelese, ci poate doar acceptate.

Mi-as dori sa nu mai viscoleasca si sa ies afara sa fac un om de zapada. Sa ii pun o oala in cap in loc de caciula, o matura in loc de mana si carbune in loc de ochi. Sa-i pun un fular si sa stau langa el si sa ma gandesc la vara si la toate lucrurile care or sa se schimbe si pe care inca nici nu mi le imaginez.