Zăpadă sau bezeală

Posted: January 10th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Am puțini ani – nici nu trebuie să merg la școală – și mă joc de-a formele pe geamul înghețat. Geamul ăla de la bucătăria casei unde am crescut – îl văd de parc-ar fi ieri. Pe scutul ăsta împotriva realității desenam zi de zi, iarna, alte orașe, alte case.

Ieșeam din casă și dădeam cu nasul de nămeți. Îmi amintesc și acum cum scârțâiau și, mai ales, ce frumos strălucea zăpada sub lumina lunii. Îmi făceam palmele căuș și cuprindeam câtă zăpadă puteam eu, făceam un bulgăre mare și greoi cu mănușile mele pufoase și mă gândeam că seamănă cu o bezea imperfectă.

Nu mai știu când bezeala s-a transformat în coșmar. Poate cu primele zile în care am văzut ce se întâmplă cu zăpada la oraș – povestea fetei frumoase și pure pervertite de minciunile modernității. Poate atunci când liniștea din nopțile de iarnă s-a transformat în fleoșcăitul continuu al anvelopelor prin zăpada topită. Poate la prima căzătură când nu s-a oferit nimeni să mă ajute. Sau poate în prima vară când n-am simțit nici măcar o dată dorul unei zăpezi pe cinste.

Eram mică și mă dădeam pe derdeluș, seara – mi se părea foarte, foarte târziu, dar cred că era abia ora 18:00. Mă strigau ai mei și le spuneam că mai stau 7 minute, apoi după 7 + 7 + 7 minute mergeam în casă, cu obrajii ca două tomate și cu șosetele ude pe care le puneam repede pe sobă să văd cum iese abur din ele.

Azi simt că nu mai am nici măcar 7 secunde și umblu mereu cu șosetele ude.


Redimensionare

Posted: January 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.


De ce să nu

Posted: January 31st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Well the night does funny things inside a man
These old tom-cat feelings you don’t understand,

Nu am înțeles cântecul ăsta decât într-o perioadă foarte ciudată a vieții mele, când eram prea tânără și confundam presentimentul ăla acut cum că cineva e foarte nepotrivit pentru mine cu teamă. A fost perioada vieții mele în care am învățat să mă străduiesc mai mult decât era omenește posibil, doar pentru că scrisesem eu o poveste care credeam că e cea mai frumoasă poveste pe care trebuie să o trăiesc. Și m-am chinuit, rău m-am chinuit, pentru a trece de primele rânduri: “A fost odată…”. N-am trecut. N-a fost.

Ei bine, acum că am crescut și am mai înțeles unele chestii, nu mai înțeleg acest cântec. E un cântec frumos. Nu zic nu. E Tom Waits, nu are cum să greșească. Doar că… dacă ți-e frică să nu te îndrăgostești de cineva, am o veste pentru tine. Deja ai făcut-o. Știu, că am trecut și prin asta. Prin teama aproape de sufocare în fața sentimentului că ți s-a smuls covorul de sub picioare de bine ce îți e. Prin frica de a te lăsa să fii a cuiva, deși deja erai de ceva timp. Prin proiecția ta în afara unei legături în care îți doreai, de fapt, să fii, cu toată ființa ta.

Ca și mai sus, am luptat. De data asta nu am luptat prostește. Și nici singură. Nu am luptat să nu fiu eu, să fiu altcineva, să fie altcineva. Am luptat fără să lupt de fapt. Am răzbit, într-un final. Pare stupid să te lupți așa și să te străduiești să îți permiți să fii fericit. Cu toții ne dorim asta, nu? Corect. Dar asta nu înseamnă că suntem și gata să fim fericiți.

Mie azi nu îmi mai e frică. Mi-e în multe alte lucruri. Dar îmi doresc să trec prin toate. Vreau să învăț să lupt în câte feluri se poate pentru fericire. De oricâte feluri ar fi ea și oricât ar dura.

*Mi se trage de la iarnă, scriitura asta. Afară e ger, biroul nu se aerisește iar creierul meu se adulmecă pe sine puțin cam mult.*


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Lehamite de iarna

Posted: March 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ma gandesc de azi de dimineata ca maine e cod galben, portocaliu, vinetiu. Mai intai m-am gandit cu groaza, apoi cu o oarecare durere de cap, pe urma cu Joy Division in casti ca sa fiu sigura ca ma apuca toate melancoliile blegoase, apoi m-am gandit cu resemnare si pe urma m-am gandit asa cum te gandesti ca trebuie sa-ti bei cafeaua, la o adica.

Vremea asta absolut bacoviana – ce zic eu aici, deja dam in E. A. Poe –  nu are cum sa scoata bucuriile din noi. Nu poti fi fericit sub neoane. Sau poti, dar e o fericire mica, marunta, de birou. Nu poti sa fii fericit in lumina ecranului tau, acelasi pe care il privesti de luni dimineata pana vineri seara, cu mici intreruperi, cum ar fi restul lucrurilor pe care le fac oamenii cand sunt ei oameni.

Si de-asta iarna nu ma bucura. Frigul ma paralizeaza, imi interzice lucruri, ma tine departe de mine, uneori. Sigur ca biata de ea nu ma sileste de-a dreptul; mai degraba imi fabric eu scuze ce tin de iarna ca sa evit sa fiu altfel. Dar cum rezultatul final e acelasi… nu stiu daca mai conteaza cum s-a ajuns acolo intr-atat.

De cand eram mica, am un dinte impotriva intrebarii “Cum ai reusit?” atunci cand spui cuiva ca te-ai imbolnavit. De parca daca ii dai un raspuns extraordinar de clar si de corect, te vindeci instant. Ca supa.

Eh, am pornit de la iarna. E 25 martie si eu sunt plictisita si blazata. De la atata iarna si cred ca un pic si de la Joy Division.


Chestii de neinteles… partea a doua

Posted: February 26th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

E clar, devin o batrana intoleranta. Kids these days… De fapt, nu, nu am nimic cu astia mici din ziua de azi, nici nu ma simt depasita de vremuri, insa vad ca se acumuleaza lucruri pe lista cu “ce nu intelege Silvia”. Nu stiu daca asta ar trebui sa ma ingrijoreze sau nu, asa ca fac ce stiu eu mai bine sa fac atunci cand sunt nesigura: scriu pe blog.

Asadar. Azi pe minunata lista avem asa:

1. Karaoke.  Cred ca nu inteleg karaoke din gelozie, pentru ca am fost inzestrata cu nenumarate daruri, insa cu un glas cristalin, nu. Ma regasesc perfect in aceasta intamplare si nu pot decat sa ma bucur ca la concertele la care am avut norocul de a sta in primul rand nu a trebuit sa si cant. Dar, lasand invidia la o parte, eu chiar nu inteleg karaoke. Am fost o singura data, am cantat 3/4 din melodie cu microfonul inchis (…asa de desteapta sunt eu, nu ca a fost intentionat. Sau poate ca cineva din grup stia ce imi poate pielea si l-a inchis.) si treaba a devenit amuzanta abia dupa ce alcoolul a curs valuri peste noi. Dar nici chiar atunci nu am inteles esenta karaoke-ului. Prefer sa ma rezum la a canta in dus (si imi pare rau a priori pentru vecinii mei, pentru ca la vara o sa fac asta cu geamul deschis).

2. Sushi. Este ceva ce aproape ca nu pot sa privesc, mai tabu decat carnea de cal.  De fapt, nu e ca si cum ma ridic de la masa daca cineva isi ia sushi, ba chiar ii mananc somonul, daca e sa ramana (desi niciodata nu ramane, fir-ar). Insa ideea de sushi, gustul, mirosul, textura, pana si cum arata, sunt chestii menite sa ma sperie peste masura si sa impinga grobianul din mine in primul fast food, fara discriminarea de care, poate, as da dovada in alte circumstante.

3. Hainele negre de party. Nu ma intelegeti gresit. When in doubt, si eu imi iau ceva negru. Pentru ca negru e nobil, e cool si, mai ales, imi permite sa ma vantur de colo-colo fara sa am dubii ca e ceva in neregula cu tinuta mea. Negru e acel ceva sigur, ca un prieten pe care stii ca il poti suna noaptea la 3 sa vina sa iti mute fotoliul in alt oras. Numai ca nu iesi numai cu prietenul ala la bere, nu? Asa ca mi-as dori sa mai vad si eu o pata de culoare. Sufar si asa indeajuns pentru ca nu e soare de 100 de ani in coltul asta de lume.

4. Paiete pe orice. La polul opus punctului anterior… marturisesc ca am fost ieri la cumparaturi. Ce sa fac daca ma duc la aerobic langa un centru comercial? Ei, si ma uitam eu pe acolo la diverse chestii, unele care au ajuns aproape de mine, chiar in dulap. Si am remarcat ca oamenii o iau razna. Fie vor sa fie complet anonimi (negru, gri, bej), fie poarta paiete pe ORICE. Si nici nu e greu. Toate magazinele sclipesc. Vezi o bluza faina? BANG, paiete. O geanta misto? Paiete. Pantofi de vis? Paiete SI tinte. Serios acuma… mai lipseste sa se puna paiete si pe carti. Desi, daca asta ar insemna ca ar creste si vanzarile, as fi dispusa sa fac un compromis. M-am gandit si la o campanie: “Cumpara cartea “Crima si pedeapsa” si cauta Paieta Norocoasa! Ea se poate ascunde pe orice pagina si e suficient de mica incat sa fie punctul de la i, asa ca iti recomandam sa citesti toata cartea!”. Si ma opresc aici, ideile costa.

Si cu asta inchidem lista pe ziua de azi. Cine stie ce ne mai aduce viitorul?


Mi-am pierdut cheile

Posted: February 24th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

Cele mai importante momente din viata mea au ramas nefotografiate.

Sau, daca au fost fotografiate, nu au reusit sa prinda clipa, secunda, milisecunda in care acele momente au cantarit cel mai mult.

Zilele astea mi-am facut de lucru cu tot felul de poze in tot felul de rame si am reusit sa ma gandesc la acele momente despre care nu pot sa vorbesc, nu pot sa scriu, momente nepozate, chestii care raman doar amintiri. Unele minunate, altele care taie in carne vie. Uneori intru la mine in suflet si ma simt ca la macelar. Bucati de carne macra peste tot.

E, si momentele alea despre care nu pot sa vorbesc sunt cele mai marcante din viata unui om. Intreaba pe oricine care e cel mai important moment din viata lui, cea mai draga amintire, cea mai induiosatoare clipa din viata traita de el si fii sigur ca o sa iti spuna o minciuna.

Sunt lucruri in noi mai ascunse decat o haina neagra intr-o noapte intunecata. Cu buna stiinta si cu credinta ca asa e mai bine. Sunt, in fiecare dintre noi, dulapuri ale caror chei au fost aruncate. De multe ori dam vina pe macelaria aia din interior. Dar de fapt nu e vina nimanui. E… pur si simplu asa cum ar trebui sa fie.

Daca nu am “pierde” o cheie, doua, nu am mai avea taria de a deschide, in fiecare zi, atatea usi.

Closedown by The Cure on Grooveshark


Si cand ti-e dor de soare

Posted: February 18th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Mi-e atata de dor de soare, ca am inceput sa il visez.

Nu e o surpriza ca multe din visele mele se intampla la mare. Insa visez ca sunt la mare in amurg, cand soarele apune, cand se face frig, cand nu mai vezi prea bine imbinarea intre mal si plaja. Acum, pentru ca mi-e dor de soare, pentru ca imi cumpar preponderent haine negre, pentru ca ma trezesc dimineata ca si cum m-am culcat acum 5 minute, visez ca sunt la mare dimineata. Ca abia a rasarit soarele, ca pescarusii isi fac de cap, ca e inca frig dar, uite, incet-incet se incalzeste, ca imi fac curaj sa le povestesc talpilor despre cat de misto o sa fie acel prim pas in mare.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu imi mai gasesc cuvintele. Si nu e ca si cum am o meserie ce presupune sa stiu mima, fapt care, recunosc, ma incurca intrucatva. Mi-e atat de dor de soare, ca dorul se transforma in depresie, in cantece de inima albastra, in amintiri, in cartele de metrou cu zero calatorii pline de intelesuri ascunse.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu mai pot sa fiu activa ziua. Toate cafelele imi stau in gat – si aici chiar nu e niciun inteles ascuns. Tastele fac un zgomot sec, de plastic plictisit, bocancii mei ma enerveaza, nu mai am chef de rochii si nici macar – ce oroare – de curatenie.

Mi-e dor de soare si nu stiu ce o sa devin, in lipsa lui. Sigur nu ma usuc, ca o floare, nici nu imi cade coada, ca unei soparle. Dar ceva imi spune ca urmeaza o transformare si ca nu o sa fie de bine. Nu are cum sa fie de bine in lumina asta seaca, trista, goala, incredibil de impersonala.


Cand concretul te inteapa in talpa metaforica

Posted: February 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Imi aduc aminte angoasele existentiale pe care le aveam acum nu de mult, insa sigur cu o viata in urma. Cand nu stiam daca sa sun si pe cine sa sun si mai ales ce sa spun. Cand imi alegeam oamenii total gresiti pentru a-i iubi asa cum stiam eu cel mai corect si mai ales cand imi dadeam seama de ce-am facut. Cand scriam cu pixul pe hartie si fiecare punct atarna greu, greu de tot, asa cum atarnau si amintirile cand somnul dadea sa vina.

Fast forward cativa ani mai incoace si observ ca nu am scapat de mai nimic. Apasarea din piept, scheletii din dulap si cuvintele nerostite sunt tot acolo, numai ca acum sunt cauzate de chestii concrete. O anvelopa cu personalitate multipla imi da ulcer sentimental. Bara din spate a masinii mele ma face sa nu mai pot sa dorm fara aplicatii speciale de relaxare pe telefon. Facturi, impozite si cheltuieli neprevazute imi dau fiori asa cum imi dadeau mesajele alea de nu stiam cum si daca sa le trimit, in toiul noptii. Cand ma angajez in treburi si proiecte ma simt ca atunci cand ma angajam in prietenii cu oameni si nu stiam daca o sa tina si asta imi cauza fire de par alb metaforic.

Nu stiu cand am ajuns ca si lucrurile concrete, de oameni mari, sa ma macine atat de tare si la un nivel atat de profund. Cred ca asta se intampla, totusi, pentru ca se aplica zicala “suma viciilor trebuie sa ramana constanta”. Viciile mele sunt macinarile interioare, facutul de nervi nisip, framantarile si ingrijorarile. Cum in alte aspecte sunt pe drumul cel bun, am transferat framantarile spre alte departamente. Stiu ca nu-i bine. Stiu ca oamenii care sunt zen traiesc mai mult. Dar oare traiesc si mai in detaliu? Nu stiu.

Cert e ca prefer o pana de cauciuc unui stres emotional, un impozit unui schelet in dulap, o zi plina unei amaraciuni date te miri ce. Cumva, e mai bine asa, desi senzatia e ca nici acum nu sunt pe plus. Dar nu-mi place viteza si nici sa ma grabesc aiurea, asa ca astept sa devin zen, chiar daca astept mult si bine si asta ma macina.


Ziua in care te simti ca un iepure ud

Posted: January 30th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

De ce nu e bine sa te simti ca un iepure ud. Eseu (sau ceva de genul).

In primul rand, un iepure nu trebuie sa fie ud. Serios. Am citit ca ii dauneaza grav sanatatii sau asa ceva. Nu am avut iepure decat pentru o perioada foarte scurta si tragica de timp, asa ca nu stiu daca este mit sau realitate. Ce stiu insa e ca, in ziua in care te simti ca un iepure ud, e clar ca ceva e in neregula cu Universul care de fapt vrea sa te omoare.

In al doilea rand, un iepure ud e amuzant. De tot rasul. Te uiti la el si, orice ai face, nu ai cum sa il iei in serios. Chiar daca bietul iepure ud incearca sa iti atraga atentia, iti recita incruntat pasaje intregi din Kierkegaard, isi pune ochelarii de tocilar, da cu pumnuletul lui ud in masa.

Concluzia eseului, sau ceva de genul, este ca a te simti ca un iepure ud nu iti garanteaza nimic bun. Ai parte numai de dileme si angoase existentiale pe care nu ar trebui sa le ai nici cand esti si te simti om.

Ce poti sa faci intr-o zi in care te simti ca un iepure ud? Sa iti pui un prosop pe tine, sa speri ca Universul nu va reusi nici de data asta sa iti vina de hac, sa accepti norisorul mic si pufos si negru din care ploua si tuna si fulgera si care sta, impasibil, deasupra urechilor tale pleostite si sa iti vezi de drum. Cam asta, da.