Problema cu “războaiele”

Posted: July 3rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

De ceva vreme, am renunțat, mai mult sau mai puțin intenționat, la a duce războaie cu lumea. Destul am suferit din pricini care mai de care mai stupide și care-mi arătau vârsta, cum ar fi faptul că unii oameni trăiesc altfel, văd viața altfel, prețuiesc alte lucruri. Am făcut riduri care mi-au trecut de când am învățat cât de bine e să lași să treacă.

Nu vorbesc de toleranță, ci chiar despre… lăsat să treacă. Prin tine, pe lângă tine. Observi cum sunt unii, conștientizezi că sunt / nu sunt ca tine, te bucură sau nu una din cele două și… treci mai departe.

Problema e că ai așa zile… în care te simți de parcă ai uitat ceva. Simți cum clocotește o furie în tine și nu știi de unde s-o iei. Îți dai poate seama că e ceva altfel, că lumea stă strâmb, că miroase a caca acolo unde înainte mirosea a lavandă.

Ai pus pușca în cui și e cam sus pentru tine acum.

Problema cu războaiele e că uneori ți-e dor de ele. Și ție așa… cumva rușine să recunoști. Mai cu seama în fața celor care te văd ca pe un erou pentru că alegi să treci peste tâmpenii de parcă ai pluti.

 


Am nevoie de o vacanta

Posted: July 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 3 Comments »

Am nevoie de o vacanta.

In care sa nu mai deschid laptopul sau sertarul cu indoieli, in care sa nu mai dau publish la alte postari in afara celor personale, in care mailurile sa fie o amintire si degetele mele obosite de la atata tastat sa se rasfete cu rascolitul prin nisip, cu tinutul in mana a unui pahar cu un cocktail glorios sau cantarind urmatoarea pereche de pantofi pe care o voi cumpara.

Am nevoie de o vacanta.

O vacanta in care sa nu-mi fac griji ca am un maieut prea decoltat pentru munca sau ca fusta asta este mult prea scurta si stramta pentru un cadru institutional. De fapt, nici nu mai vreau sa ma gandesc la un cadru institutional sau la cele doua semnificatii ale abrevierii ROI. Vreau sa golesc mintea si sa devin complet blonda (vara, soarele imi deschide parul).

Am nevoie de o vacanta.

Vacanta de la limitele pe care singura mi le impun, de la drumurile pe care singura mi le aleg, de la regretele cu care singura ma infierez. Am nevoie sa fac un mic ocol si sa imi vad de tot felul de poteci care, sigur, sunt nebatute si neasfaltate, dar care aduc o fericire si o satisfactie mai mare decat orice alt fel de drum.

Am nevoie de o vacanta.

De imbratisari care nu se intampla doar dupa 6, de bucurii care cunosc si alte ore si zile, de drumuri cu micul meu Silvia Mobil care sa nu mai fie limitate de necesitate. Am nevoie sa ma uit la mine in oglinda, sa imi vad cearcanele si, de data asta, sa zambesc pentru ca stiu ce misto a fost cand le-am capatat.

Si o sa imi iau o vacanta.

Numai ca o sa ma intreb mereu daca e vacanta care imi trebuie, daca am facut alegerea buna, daca o sa fie misto, daca nu era mai bine sa imi urc fundul intr-un avion spre un all-inclusive undeva, unde singura provocare sa fie cat de mult poti manca la micul dejun.

Numai ca mie nu-mi plac vacantele predictibile.

Stiu ca o sa ajung intr-un avion spre un all-inclusive undeva, dar nu acum. Acum imi place sa merg in locuri unde nimeni nu s-ar gandi asa de intens sa mearga vara. Si sa sper ca o sa fie bine. Si poate ca o sa fie bine.

De fapt, sigur o sa fie bine. Mereu e bine in vacanta.


Aventuri de vara

Posted: July 15th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Intrati in jumatatea anului, oamenii o iau razna. Spaima ca nu cumva sa ramana o sanda netocita, un cocktail nebaut, o poza nefacuta si impartasita, o crema de plaja neterminata, un bilet de avion neconsumat, o aventura nepovestita si un drum neincercat, mintile se incing, se aglomereaza toate avioanele, autobuzele, carutele, bicicletele si trotinetele – fiecare cu ce are – si hai, hop-top in aventura verii. Tot cat sa nu poti sa nu zici ca ai trait degeaba.

Mult prea tarziu, la racoarea naturala a lunii octombrie sau sub ploaia rece de noiembrie, ne vom fi dat seama ca altele ne erau aventurile si povestile, ca genericul nu s-a scris si ca nici macar nu am bagat de seama cand ne-a depasit cate un Lucru Cu Adevarat Maret pe autostrada.

Si ce e mai ciudat e ca facem asta in aproape fiecare an. All inclusive la dorinte, vise, planuri, sa nu ramana ceva netestat. Si cascam bine ochii fara sa vedem ca avem ochelari de cal. Ni se trage de la caldura, va spun!

Stati putin pe marginea drumului si tineti bine de mana oamenii cu care va insotiti in aventuri de o vara. O sa va doriti sa ii aveti aproape si in ploaia rece de noiembrie care, uite, e parca dupa colt. Bau.


Va salut de la mare

Posted: July 10th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , , | 2 Comments »

Unde ziua e mai lunga, apa mai tandra, nisipul mai pufos, mancarea mai gustoasa, oamenii mai turisti si eu mai in apele mele.

Va salut de la mare de unde jinduiam sa ajung inapoi inca de cand am plecat. Nu stiu ce e cu marea asta; nu stiu sa inot si nici la soare nu prea pot sta, dar la mare ma simt mereu mai eu ca oricand.

Poate ca e vorba de o mare departare doar? Departare de concret, de realul de dimineata cand deschizi ochii buimaci ce viseaza inca, de spaimele urbane, de oboseala cronica, de perpetua senzatie ca trebuie sa fie ceva mai mult.

La mare totul e cat trebuie. Minunat.

Asa ca va urez si voua sa va gasiti “departele”.


Despre tot soiul de oameni

Posted: July 31st, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Oamenii cu doua fete nu reprezinta o problema pentru mine. Daca nu e una, e alta. Clar. Pentru mine, e problematic cand oamenii au mai multe chipuri; si le afiseaza fix cand li se nazare. Nu stii niciodata de e unul, de e altul dupa colt.

Oamenii care traiesc in bezna nu sunt nici ei o problema pentru mine. Insa sunt o problema cei care traiesc in bezna si insista sa stinga lumina si de unde sunt eu. Sunt sigura ca pamantul asta e destul de mare cat sa ne incapa pe toti. Si totusi, din cand in cand ma trezesc, ca in dr. Who: Hey, who turned out the lights?

Vorbeam mai demult de oamenii spam. De atunci si pana acum, am mai marcat drept spam cativa. Viata te invata tot timpul chestii, daca tu esti prea infatuat/prea tanar/prea increzator ca sa le inveti singur.

Sunt introspectiva. Sunt convinsa ca, pana acum, am facut in acelasi timp si cele mai proaste alegeri posibile, si cele mai bune. Sunt convinsa ca ma asteapta multe. Si nici macar nu ma mai sperie asta. Am invatat sa iau orice limita ca o provocare – ceva ce se poate explica, la modul brut, asa: “Asta nu mi se poate intampla?! Ia sa vedem”. Si incep sa ma joc si sa imping chestiile in directia aceea, doar ca sa se intample, sa cada drobul si sa se linisteasca si inima, saraca.

Zen. Oameni cu 15 mii de fete, oameni care traiesc in bezna, oameni spam or sa tot mai fie, iar lectia cea mai grea dintre toate, pentru mine, este ignorarea. Nu una la modul declarativ, una de fronda, ci una reala, consistenta. Zen.

Mi-e dor de mine de cand aveam 20, 23, 25 de ani. Pentru ca ma cunosc. De cea care urmeaza sa fie, nu poate sa imi fie decat putina teama.

De-asta imi place mie ziua mea, cu toate ca ma face putin trista. Ma concentrez pe cadouri si mai uit de oameni, intamplari, scheleti in dulap, scheleti adusi nou in dulap, plasturi sufletesti care cad cand ti-e lumea mai draga, lipsuri si nevoi interioare.

Si maine e august, ca sa vezi.


Drumuri!

Posted: July 30th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Visez la o viata traita din troller. Imi place prea mult sa ma plimb, sa vad, sa gust, sa incerc, sa pozez, sa ma afund in cu totul si cu totul alte orase, tari, vieti.

Visez sa imi fac viata pachet – si asa sunt perfect convinsa ca, daca ar fi sa ma apuc in mod serios sa fac asta, as constata ca nu e vorba decat de cativa oameni (pe care sper ca nu ar trebui sa-i fac pachet, ci ca ar veni singuri cu mine). Visez la un tip de boemie pe care altii l-au facut un stil de viata.

In acelasi timp, stiu ca visez la o viata traita din troller si la calatorii nesfarsite in mare si pentru ca azi e luni, aproape mereu e luni, neostoita zi de luni, o zi de luni care te macina permanent, stiu ca nu mai reusesc sa sar in “marti” si mereu spun ca “m-am plictisit” si sunt intr-un fel de gaura neagra a inspiratiei si a chefului.

Daca as fi fugit ori de cate ori aveam de ce sa fug, azi cred ca trebuia sa imi inventez o noua tara pe care sa o cotropesc.

Dar oamenii mari mai trebuie sa stea, sa infrunte, sa lupte, sa gaseasca.

Nu?


Caldura

Posted: July 24th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Am cautat intotdeauna caldura. Mi-e o groaza organica aproape de frig, de rece, de vant si de viscol. Mi-a placut iarna numai in contextul in care stiam ca pot oricand sa ma intorc in casa, unde este cald si bine.

Am cautat intotdeauna caldura in oameni si, cand am dat de comportamente de gheata, m-am blocat. Nu stiu sa reactionez cand sunt intampinata cu raceala sau cand de la 30 de grade sufletesti se fac 10. Asa ca am reactionat, poate, in mod brut, animalic, speriat si infricosat de perspectiva unui anotimp racoros.

Caut caldura si cand sustin, sus si tare, ca mi s-a luat de ea. Si cand la ora 3:33 in noptile de iulie eu apas pe butonul de la aer conditionat. Si cand simt ca as veni in costum de baie la job. Caut caldura insa mai ales in cuvinte, in imbratisari, in priviri, atitudini, in bucurii felurite, in inimaginabile moduri.

O chestie ciudata, insa, cu focul asta – daca nu vorbim de flacara olimpiana, fireste –  e ca stii ca nu va tine pentru totdeauna. Tu tot speri ca fiecare foc este flacara olimpiana sau o minune, ceva. Dar nu iti garanteaza nimic asta.

Abia acum, ajunsa aproape de o varsta la care nu stiam cum sa reactionez cand voi ajunge, imi dau seama cat de mult conteaza sa te bucuri atunci cand chiar ti-e cald. Cand o imbratisare te face sa transpiri. Cand ai oameni in jur care sunt ca niste radiatoare nesfarsite. Cand stii ca poti si ca trebuie sa fii si tu un radiator. Si cand, seara, te uiti in stanga si ti-e atat de cald ca o sa te topesti.


Optimus Alive 2012

Posted: July 19th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 4 Comments »

Optimus Alive 2012 este primul festival in afara tarii la care am fost. Si am ramas placut impresionata si abia astept sa mai merg. O sa descriu acum pe scurt-scurt pana cand nu raman fara idei.

  • Locul

Spatiul in sine nu este foarte mare, poate chiar mai mic decat cel destinat B’estfest, insa este foarte bine organizat. Multe, multe variante de luat masa. Toalete destule si nu toi-toi-urile sinistre cu care ne-am obisnuit. Erau vreo… 15 (cred) casute, fiecare cu vreo 3-4 toalete (normale) si aveai cai separate de acces si iesit la si de la toalete, cat sa nu se faca coada si haos.

Spatiile de unde poti cumpara bere, in schimb, nu prea faceau fata la zecile de mii de oameni. Iar berea cam scumpa – 3.5 euro pentru un pahar mare.

Scenele misto distribuite – cea mare te intampina cum intrai, apoi in stanga cea de clubbing si cealalta scena mai in spate. Spatii de fun and games – o multime. Bancomate in incinta – sa-ti ajunga.

Mi-a placut scena asezata fix deasupra intrarii, unde cantau trupe locale ce participasera la diferite concursuri. Te faceau sa intri foarte repede in atmosfera de festival. Mi-a mai placut ca nu am stat la coada la control, ca pentru a ni se pune bratara ce inlocuia abonamentul am stat la niste chioscuri separate unde puteai sa te duci pe tot parcusul zilei 1, cat sa nu pierzi ceva din ce voiai tu sa vezi. Mi-a mai placut si lipsa jetoanelor. Si ca puteai sa iti aduci apa de afara. Si sandvisurile traditionale, enorme. Si magazinul cu bomboane :D As a funny note: la shaorma era mereu o coada ingrozitoare.

  • Cum se ajunge

Uitati de ingramadeala odioasa romaneasca la autobuz. Din Lisabona spre Alges (unde se tine Optimus) pleaca trenuri la fiecare 10 minute, iar noaptea si in weekend, la fiecare 30 de minute. De la statia de metrou Cais de Sodre iesi la suprafata si iei trenul; e atat de simplu. Iar noaptea, tot de la Cais de Sodre iei autobuzele de noapte sau, daca ai noroc, taxiul. Zic noroc pentru ca si la taxi se sta, civilizat, la coada.

Nu am mers in nicio seara inghesuit, ingramadit, facut sardina. Am si uitat de chestiile astea de care probabil imi voi aminti la Summer Well.

  • Line-up.

In prima seara am vazut:

Snow Patrol

I-am mai vazut o data la U2 in deschidere si oricum nu sunt chiar my cup of tea. Draguti, par ca au evoluat de acum 4 ani, insa nu destul. Inca mi-au dat impresia ca sunt in deschidere. De remarcat faptul ca la piesa “Run”, la fel ca si acum 4 ani la U2, solistul a bufnit in ras la exact aceleasi versuri “To think I might not see those eyes/Makes it so hard not to cry”. Ciudat, ma intreb ce conexiuni o face el in timp ce canta.

Buraka Som Sistema

I-am mentionat aici pentru ca, desi nu am stat sa-i ascult, ci mai mult ma straduiam sa ies din multime, am fost uimita de entuziasmul cu care au fost primiti. Ce zic eu, “entuziasm”… era o dementa totala, o isterie in masa, nu exista om din perimetrul acelei scene care sa nu danseze, sa nu dea din maini, sa nu para total posedat. De admirat sentimentul asta de unitate.

LMFAO

Am prins numai hit-ul  “Sexy and I know it” si m-am distrat copios. Chiar stiu sa faca show, fie el si la misto. Imi plac oamenii care se distreaza pe scena, oamenii care stiu sa zambeasca si sa se bucure de viata imbracati in colanti leopard print si cu peruci pe cap si care stiu sa ii faca si pe ceilalti din public sa se simta la fel.

The Stone Roses

Am reusit sa il vad pe Ian Brown de foarte aproape, performanta pe care sper sa o repet la Summer Well. Tot ce pot sa zic este ca oamenii astia stiu ce fac, sunt ultra profesionisti. Un sunet impecabil, o atmosfera aparte la acest concert, ceva intre veselie si contemplare. Un concert care a beneficiat de o sonorizare perfecta si sper ca asa o sa fie si la noi.

In a doua seara, all hell broke loose cu:

The Antlers

Mi-am dorit foarte mult sa vad formatia asta live, insa chiar si acum cred ca nu sunt prea potriviti pentru un festival. Sunt ultra-depresivi oamenii astia. Ceea ce mie chiar imi place. Din pacate au avut parte de vreo doua microfonii, dar sentimentul ca asculti No Widows live este de nepretuit. Nu am stat pana la final pentru ca am fugit la…

Mumford and Sons

“Am venit niste mii de kilometri ca sa ascultam The Cave” – zise un prieten :). E drept ca nu numai pentru asta am venit, insa am ramas placut surprinsa sa vad cat de multi oameni stiu cantecul asta, cati se bucura si cati au sarit instant sus de pe jos pe unde isi odihneau oasele batrane ca sa danseze si sa cante. In rest concertul a  fost tare fain, o atmosfera placuta, calma, vesela. Oameni frumosi la festival – si nu doar la concertul asta, e o remarca generala.

Morcheeba

Morcheeba au venit in ultimul moment sa salveze seara, dupa ce, din pacate, Florence + The Machine au anulat pe ultima suta de metri concertul. I-am mai vazut o data atunci cand au venit la noi si m-am bucurat sa ii aud si in aer liber, la un festival mare. Skye impecabila, ca de obicei, hipnotizanta si ispititoare. Iar a reusit sa ma faca sa simt ca mi-am lasat inima pe malul marii.

The Cure

Nu am inca vorbele potrivite pentru a descrie ce a insemnat pentru mine sa vad The Cure live. Nici chiar eu nu stiam ce o sa insemne si cum o sa ma faca sa ma simt, pana cand nu a inceput Plainsong si nu l-am auzit pe Robert Smith cantand
“I think it’s dark and it looks like rain, you said” si nu mi-a curs prima lacrima. De formatia asta ma leaga cele mai negre depresii, cele mai ascunse dorinte, cele mai urate farame ale sufletului meu, cele mai copilaresti vise, cele mai de netratat bube sufletesti, cele mai apasatoare disparitii, cele mai ciudate momente din viata. Si toate au navalit peste mine in orele in care The Cure au cantat. Este pentru mine senzatia festivalului si formatia pe care stiu ca o sa o revad. Pe care imi doresc sa o revad, pe care imi doresc sa imi gasesc toate cuvintele ca sa cant cum trebuie Pictures of You si The Hungry Ghost.

A treia zi a inceput cu…

The Kooks

Auziti de departe, de la zona de bazar si doar 2 melodii, formatia asta misto si tanara m-a facut sa sper ca o sa vina si pe la noi, la de-alde B’estfest sau Control Day Out sau Summer Well sau fie ce o fi, cat sa ii vad si eu cum trebuie si sa si inteleg ceva.

Caribou

Surpriza festivalului pentru mine. Curat, frumos, atentie la detalii. Toti imbracati in alb, iti dadeau uneori senzatia ca au scapat de la sanatoriu. Intr-un sens bun. Uneori, cand canti live, mai trebuie sa fii si un pic nebun. Mi-a placut modul in care a rezonat publicul si de asemenea intro-ul excelent facut pentru…

Radiohead

Formatia care a facut ca ultima zi de festival sa fie sold out. Live in fata noastra, dupa atata timp de asteptat, planificat, aproape ratat la mustata cu biletele la Berlin schimbate pe Optimus. Radiohead cu un Thom Yorke hip and cool, cu un spectacol impresionant, cu un setlist in care trecerea de la nou la vechi s-a facut aproape organic. Daca despre The Cure pot sa spun ca m-au lovit in plexul solar, ca mi-au trecut prin inima, ca au intors-o pe dos si au cusut-o la loc, despre Radiohead pot spune ca mi-au zbarnait creierul, mi-au rearanjat neuronii, mi-au refacut sinapsele. Paranoid Android a fost pentru mine momentul X al acestui concert. Stiu ca ultimele albume sunt absolut minunate, ca directia noua e ceea ce trebuie, totusi am rezonat mult mai bine cu partea dedicata anilor in care depresia era maxima si in tabara Radiohead.

Cam asta a fost la Optimus Alive. Super experienta, iar combinatia (teribila, pe alocuri) de plimbat prin Lisabona cate 10 ore pe zi si concerte inca vreo 5-6 a meritat tot-tot-tot. Chiar si zborul cu Blue Air, care in mare a fost ok, doar ca mi-a amintit de autobuzele vechi ce faceau naveta Bucuresti – Pitesti.

 


Lisabona

Posted: July 19th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

M-am intors dintr-un paradis mai mic.

Lisabona este orasul in care majoritatea celor din grupul cu care am fost si-ar dori sa se mute. Eu nu. Este un oras asa de frumos, asa de plin, insa atat de trist sub toate straturile sale, incat nu cred ca as putea sa traiesc acolo fara sa plang.

Fado explica cel mai bine tristetea acestui oras. Orasul in care se asteapta. Astepti sa urci sus sus sus pe stradute pavate si intortocheate. Astepti la malul raului sa vezi corabia celui iubit cum revine in port. Astepti la coada la bilete la tren. Astepti la cafea. Astepti si tot astepti. O asteptare trista, apasatoare, demna.

Lisabona este in schimb orasul in care m-as pierde. Atatea sunt de descoperit, atatea sunt de aflat, atatea sunt de invatat, ca astea 5 zile petrecute acolo mi se par meschin de putine. Nu am vazut oceanul decat pentru o zi si de pe o singura plaja. Nu am vazut cate muzee puteam. Nu am plans decat o data in Casa do Fado. Nu m-am pierdut decat putin pe sus, pe langa Castel.

Sunt atatea lucruri pe care totusi cred ca o sa le visez o viata intreaga. Vuietul oceanului. Fado. Bossa Nova pe plaja din Cascais. Bairro Alto. Casa do Fado. Mirosul de peste prajit. Veselia contagioasa. Trotuarele minunate. Vederea Lisabonei de sus. Mici surprize la fiecare colt. Bunul gust si aroma de nou, de vacanta, de frumos. Minunatul Prego no pao. Dulciurile din Belem.

Abia astept o reintoarcere. Sunt locuri in care, desi stii ca nu te-ai putea muta, stii ca te vei intoarce. Lisabona e unul din ele.

 


Cald, monser

Posted: July 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Nu stiu de ce ma plang de caldura. Probabil pentru a fi in rand cu lumea buna. Se pare ca e o moda sa te plangi de cel mai misto anotimp din  lume. Serios, oameni, nu e asa de rau. Majoritatea din voi oricum petreceti 8-10 ore pe zi in medii cu temperatura controlata. Iar acolo va plangeti de aerul conditionat care va bate fix in ceafa.

Eu cred ca cearta asta pe aerul conditionat si telecomanda si numarul gradelor din birou este doar o metoda mai voalata de a da frau liber frustrarilor si sentimentelor negative. Cred ca de-asta asteapta toata lumea, mai mult sau mai putin in secret, sosirea temperaturilor de 30+. Ca sa ai cum sa te rastesti, in sfarsit, la oamenii care te streseaza.

In afara de faptul ca e cald, m-am reapucat de citit la modul serios. Nu as fi crezut niciodata ca asta o sa se intample cand eu, aparatoarea cartii in format clasic, o sa ma apuc de citit pe tablete si alte minunatii. Nu am constatat cat de de bine sa ai atatea carti la dispozitie, oricand cu tine. De cand citesc asa, modern, am citit mai mult H. Murakami ca oricand, ceea ce e bine. Altfel nu stiu daca as fi avut dispozitia sa imi cumpar 5 carti de-ale lui pana sa ma prind cum scrie (stiu, sunt mai grea de cap). Fireste, o sa iubesc cartile si mirosul lor si cum se simte pagina sub degete intotdeauna. Numai ca acum imi dau seama ca o carte pe tableta nu inseamna ca uiti de o carte adevarata.

Inca o saptamana si intru in primul concediu din anul asta. Incredibil ca ajung, in sfarsit, in Lisabona. Incredibil ca asta coincide cu primul concert Radiohead si primul concert The Cure pentru mine. Multe chestii sunt incredibile, daca ma uit la anul asta. Uneori asta ma face sa ma strang, sa ma inchid, sa ma fortez sa fiu mai rationala decat trebuie, dar bine ca imi trece repede. E prea cald pentru astfel de eforturi interioare – stupide, de altfel.