Ennui, but not quite

Posted: March 12th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Vine primăvara și mi-e ciudă.

Mi-e ciudă că nu mai pot să mă bucur de ea ca altă dată, când eram copil. Mi-e ciudă că, acum, în loc să mă bucur că pot să mă dau cu bicla și să renunț la paltoane, mă bucur că găsesc leurdă și urzici în piață și deci că pot trăi mai sănătos! Mi-e ciudă că, în loc să mă bucur că pot umbla ”cu capul gol”, cum zice bunica, mă bucur că pot să mă încalț în Converși pentru a bate cele câteva sute de metri în aer liber de la metrou spre job. Mi-e ciudă de mine și de faptul că nu am știut, nu am înțeles unele lucruri simple, prea ocupată fiind cu cele metafizice, cele consumatoare de neuroni, de inima neagră, de gânduri care mai de care mai de care.

Mi-e ciudă că am învățat, m-am străduit să învăț să amân, nu să prețuiesc clipa. Să mă tem, nu să mă arăt așa cum sunt. Să am grijă de cum sunt percepută, nu să am grijă de cum sunt pe dinăuntru, cum mă mai simt, cum o mai duc anii mei. Și mi-e ciudă că, în loc să mă bucur de aerul din parc, să mă dau în leagăn de una singură, mă bucur de neonul din birou și de priveliștea spre parc pe care o admir cu ochii mici, în fiecare dimineață.

De drumurile pe care nu le mai bat singură, cu muzica în urechi, ci doar cu gândurimiidegânduri și toți călătorii din metrou – pfiu, ce să mai zic. Nu mai zic.

Mi-e ciudă, băi, primăvară. Dar nu e prea târziu, cu tine. Știu că mai pot repara chestii, știu că mai pot deschide ochii mai larg ca să văd mai multe. Știu. Și-mi doresc. Și sper să fie în curând destul de primăvară și pentru mine.


Meh-ul de octombrie

Posted: October 24th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit acea perioadă Meh. Perioada în care nicio cafea nu e destul de bună și niciun plan nu e suficient de bine construit. Perioada în care nemulțumirile își fac loc, parșive, acolo unde până nu demult te ardea puternic soarele de august pe o plajă care era a ta.

Perioada aia din octombrie când frunzele cad ca limbile unui ceas și-ți amintesc că nu ai început încă proiectul ăla mișto. Că n-ai făcut încă ordine în debara. Că ar trebui să mai cugeți puțin asupra unor planuri. Că ar trebui să îți mai calci și tu cămășile.

Perioada asta din octombrie este ca un profesor cicălitor, la ora căruia te uiți, exasperat, spre ceasul ce pare că ți-e împotrivă, sperând să vină pauza mai repede. Și când colo, ce să vezi, o să te rețină încă puțin când crezi că s-a terminat, să-ți aducă aminte că mai trebuie să iți cureți și tu încălțămintea aia și să îți plătești asigurarea la mașină.

*În altă ordine de idei, m-am reapucat de alergat. Sentimentul pe care îl am când mă uit la ceas, așteptând să îmi completez cele 30 de minute la care mă oblig înainte de antrenamentele de forță, este similar celui de mai sus, de când eram la școală. Nu-mi place să alerg. Dar o fac. Încerc să văd, pe pielea mea, dacă reușesc să mă conving că-mi place, la un moment dat. Și atunci să disec sentimentul, să văd cât e real și cât e sindrom Stockholm.*


In the days of the cold

Posted: October 3rd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Acum aproximativ o lună eram la mare. Mă mira relativitatea timpului de pe un șezlong așezat strategic spre mare, în timp ce soarele blând de început de septembrie își făcea de cap prin părul meu blonzit.

O lună mai tarziu, mă bucur de prima răceala într-un an jumate și mă miră relativitatea timpului de pe scaunul meu incomod de la birou, în vreme ce aștept.

Aștept – asta e misiunea mea în viață, aparent. Aștept decizii de când mă știu. Aștept un telefon de o oră. Aștept niște bani din iulie. Aștept o carte la poștă. Aștept să îmi vină inspirația de mai mult de jumătate de an. Aștept vacanța mică din noiembrie. Aștept să îmi expire RCA-ul. Și tot așa.

Aștept, deși stau prost la capitolul răbdare. Dar poate că stau mai bine decât credeam. Cică grijile aduc riduri – cred că sunt ridată cu totul în interior, în cazul ăsta. Un suflet ridat, nervos, care dă din picior a nerăbdare.

Nu mă înțeleg cu frigul, nu mi-a plăcut niciodată. Anotimpul ăsta dubios, știrile cum că la munte ninge, amintirea nisipului fierbinte în mâna mea dreaptă, așteptarea asta și grijile, oh, grijile, sunt destul să mă facă să vreau să mă înfășor într-o pătură galbenă și să hibernez până în vară.


Nu mai pot sa stau. Nici nu pot sa plec

Posted: June 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Cred ca toata viata am apreciat sa fiu intre ciocan si nicovala. Poate pentru ca imi place sa traiesc in limbo, in momentele de dintre ceva si altceva, in nesiguranta pe care ti-o face cadou momentele de pauza, de amanare a unei decizii, in multitudinea de universuri care sunt posibile atunci cand nu alegi un drum.

Si normal ca atunci cand se intampla sa se concretizeze ceva, simt un mic ghiont in creier. Piticul din capul meu se razvrateste si ma cearta. Problema e ca intotdeauna mi-a placut sa multumesc pe toata lumea, mai mult chiar decat sa ma multumesc pe mine – chiar daca multumitul inseamna a-ti face piticul imaginar din creier sa danseze de bucurie.

Ce este insa cu adevarat ciudat e ca sunt zile de luciditate profunda in care imi dau seama cat de non-probleme sunt aceste lucruri. Sunt chestii cu adevarat mult mai importante in viata, iar pe unele dintre ele nici macar nu le cunosc inca. Si atunci rad, imi pun o rochie colorata si imi vad de vara.

De obicei, senzatia asta tine mai mult decat o cafea; dar alteori, somnul e mare, cafeaua e prea mica si luciditatea isi face pachetel si pleaca, lasandu-ma, fireste, asa cum imi sta (cred eu) cel mai bine: intre ciocan si nicovala.


Povestile care asteapta sa fie scrise

Posted: April 12th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

Sunt dupa colt, le simti? Iti sufla in ceafa. Du-te acolo, iti spun. Si simte asta. Si construieste-ti amintiri si semafoare interioare mereu pe rosu. Trebuie sa fii asa, si pe urma altfel, si niciodata acelasi.

Povestile care asteapta sa fie scrise sunt niste mici tirani. Poarta cu ele una din cele mai oribile arme: posibilitatea. Se poate sa se intample, se poate sa nu, sunt la fel de chinuite ca pisica lui Schrödinger – de fapt, stai, poate nu era chinuita. Dar nu vom sti asta niciodata. Vom sti insa si vom simti doar crunta presiune a povestilor ce asteapta sa fie scrise si a drumurilor ce asteapta sa fie umblate.

Si de crezi ca te poti feri de ele in casa ta, in singuratate, inconjurat de suficiente lucruri concrete cant sa nu ai timp de alte ganduri, te inseli. Povestile nescrise te judeca, te asteapta si te cheama, toate trei in acelasi timp. Pantofii te pandesc de dupa usa si se intreaba – oare sa fie asta ziua cand o luam pe drumul mai putin umblat? Si, desi se intreaba in soapta, o sa ajungi si tu sa iti pui semne de intrebare in curand. Intai din tastatura, pe urma incet incet in fiecare zi si prin toate povestile prin care umbli.

Asa ne trebuie daca ne place sa incercam. Si nici macar nu e pacat; posibilitatea e, poate, cea mai placuta angoasa posibila.


Nobody gives a flying shit

Posted: November 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | No Comments »

In aceasta zi debordez de pesimism. Pentru ca asa vreau eu, nah. Da, viata e frumoasa, dar daca nu ar avea anumite zile de toata pomana, nu ai mai sti cand si ce sa apreciezi si totul ar fi un mare haos. Si eu sufar putin de OCD si nu imi place sa fie haos. Ba chiar am maine toata ziua rezervata facutului de curat.

Dar divaghez.

Ei da, azi e o zi in care constati ca nu te calca nimeni pe bombeu decat daca au nevoie de un capat de ata si stiu ca tu ai capatul ala de ata. O zi in care nu are nimeni chef sa te asculte decat daca faci un troc. O zi in care iti racesti gura de pomana, iti consumi neuroni si faci nevroze pentru oameni care isi amintesc de tine cand li se termina si acel capat de ata pe care l-ai dat, pana la urma, ca ai inima buna si cu tine nu e niciodata “niciodata”.

E ziua in care faci bradul foarte devreme si incepi sa fii din ce in ce si din ce in ce mai ursuz. Culmea. Si cui dracului ii pasa ca esti tu intr-o dispozitie proasta. Ce sa vezi; mai sunt si zile de-astea.

Nu-mi trebuie nimic. O sa imi treaca sau o sa imi vina iar sa zic ca am exagerat. Se poate sa mi se traga de la faptul ca toamna e la 99,8 la suta si ca se termina un an incredibil de fain, asa ca simt nevoia sa echilibrez lucrurile macar acum, pe ultima suta de metri. Nu stiu, vedem cum o fi maine, dupa curatenie.


Nu credeam ca o sa zic asta

Posted: September 6th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , , , | No Comments »

… dar muncesc prea mult. Altfel nu-mi explic oboseala, stresul, noptile nedormite bine, faptul ca nu mai am timp sa-mi fac unghiile (MARE tragedie, credeti-ma).

Nu ma plang, desi asa pare. Se pare ca incerc din rasputeri sa ma simt ocupata, insa faptul ca nu ma plang pe unde apuc (eventual raspund la intrebarea “ce faci” cu “sunt obosita”, pentru ca 1. cam sunt si 2. am descoperit ca raspunsul asta te cam scoate de la o posibila ananghie) imi da senzatia ca oboseala asta e una buna.

Lucrurile merg bine.

Si eu accept asta.

Tristetile mele s-au facut traista si au plecat.

Tristetile mele nu merita bagaj Louis Vuitton; nu. Ele cand vin si cand pleaca vin si pleaca cu o plasa de rafie veche dupa ele. O tarasc prin tarana, vin cu ea murdara si rupta si pleaca cu ea si mai murdara, si mai rupta.

De data asta se pare ca si-au luat vacanta pe termen nelimitat.

Brusc, din senin, prin toate chestiile astea pe care le fac – sau tocmai datorita chestiilor pe care le fac – lucrurile s-au asezat. Bine. Si sunt ok cu asta. Foarte repede, aproape instant, am reglat conturi ramase restante si-i bine, ma.

Acum poate pot sa ma preocupe si pe mine altele. E loc de noi obsesii, cum ar veni.


Haos in 8 ore. Sau mai mult.

Posted: August 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

M-am saturat de haosul controlat de minim 8 ore. Cred ca imi trebuie iar un concediu! Problema e ca traiesc in haos orice as face. Sunt cascata, e clar. Sunt cascata si in vacanta, si la munca, si acasa, si pe scarile de la metrou, si in mintea mea, si in mintea altora. Sunt imprastiata si probabil de aia imi petrec foarte mult timp facand curat. Ca sa imi asez gandurile, mintile mai bine. Plus, cand mai freci o mobila cu sarg si cu Pronto din ala de miroase a iasomie, parca-parca ti se mai lustruiesc si gandurile nitelus.

Ieri m-am gandit la ce sunt dispusi oamenii sa sacrifice pentru a fi fericiti. Dupa care mi-am dat seama ca privesc problema gresit. Daca faci ceva ca sa fii fericit, nu percepi chestia asta ca pe un sacrificiu. Nici simplu poate ca nu e, dar nu te gandesti ca vai ce chin este. Nu. E ceva firesc, normal. Nu cred ca te chinui ca sa fii fericit. Tu, in esenta ta, nu percepi asta ca pe un chin incredibil. Mai degraba consider ca te chinui ca sa fii multumit. Aia da.

Nu imi vine sa cred ca mai e asa de putin din vara asta. A fost una din verile pe care o sa le tin minte si o sa le visez si o sa le dau drept exemplu. A fost una din verile care le modeleaza pe celelalte. A fost una din lunile alea ale lui August de le iubesc eu atat, in care inveti multe chestii, unele placute, altele oribile, altele pur si simplu stranii, dar care te vor ajuta sa fii un om mai bun.

Oamenii sunt uneori ca niste musculite de otet cu trompetele la purtator. Stau putin pe langa tine si au grija ca, in timpul asta, tu sa nu simti niciun dram de confort.

Ah, si ma bucur ca mai e putin pana cand se termina vara. Am timp sa inghesui in timpul asta toate inghetatele pe care nu le-am mancat pana acum


Si uite asa se facu aproape vineri

Posted: July 5th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu stiu altii cum sunt, insa mie ziua de vineri imi pare cea mai lunga. Nu de alta, dar pentru mine vinerea incepe undeva pe la ora 5, joi. Deja gandurile sunt departe, orice mail e degeaba, mainile scriu infrigurate despre vacante, ganduri dulci si alte molaciuni.

Am intrat in status quo. Ca si asta iarna cand ma plangeam de aproape acelasi lucru (vine vacanta, nimeni nu are chef etc), si acum mi se pare ca toata lumea ar trebui sa intre in status quo o data cu mine. Dar cum sa va zic, eu nu stiu prea multa economie mondiala si nu realizez consecintele reale ale unui moment in care intreaga lume isi baga picioarele.

Asa ca, de aici, de la biroul meu, ma multumesc sa imi mai strang bruma de concentrare pentru inca trei zile, din care luni o sa fie cel mai rau (Pulp se termina undeva la 1:30, iar eu fara somn fac… cum sa zic… inimaginabil de urat). Apoi o sa obosesc in vacanta; dar ce oboseala placuta o sa fie.

Am impresia ca nu mai scriu cu negru, nu mai gandesc cu negru, nu mai sunt cu negru. Cum ar zice o prietena de cand eram mai mica si infinit mai naiva, “nu ai impresia, ci ti se pare”. Asa sa fie, oare?


Experiment?

Posted: June 21st, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Mi-as dori sa am voie, o saptamana sau o luna sau macar cateva ore, sa fac ceea ce imi place. O sa spuneti ca nu ma opreste nimic si ca pot sa incep sa fac asta chiar de azi, fara sa cer permisiunea nimanui. Eu va pot spune ca am mai crescut, nu mai cred (asa de tare) in povesti si nici macar nu stiti ce imi trece mie prin cap, ca sa va dati seama despre ce vorbesc exact.

Dar nici nu o sa va spun, pentru ca aici pot sa fiu cat de misterioasa vreau eu sa fiu. Mi-as dori doar sa stiu ca ceea ce o sa fac, spun sau aleg nu o sa aiba nicio consecinta negativa. Sa incerc numai, dar fara efectele ulterioare care nu vor fi placute.Un fel de have your cake and eat it, too, paharul care se umple singur, ulciorul care merge de infinite ori la apa si tot asa.

Asta pentru ca mi-am dat seama de mult ca ceea ce ma enerveaza pe mine, printre altele, este faptul ca in viata asta nu ai cum sa fii ubicuu. Si pentru ca nu ai cum sa fii ubicuu, evident ca eu reactionez ca un copil, trantesc si arunc cu chestii in capul eu si mi-as dori sa  fie altfel.

Probabil ca e in firea mea sa fiu permanent nemultumita. Probabil ca e in firea tuturor sa fie nemultumiti si poate ca unii resimt asta ca pe o problema majora, in vreme ce altii au invatat sa traiasca fara griji in privinta faptului ca nu le poti incerca pe toate. Ca mananci prajitura si ea dispare. Ca nu ti se umple singur paharul dupa ce il bei. Ca ulcioarele – ei bine, ai noroc daca le poti folosi si a doua oara.

Nu stiu; stiu numai ca azi mi-as dori sa experimentez. Maine s-ar putea sa imi treaca.