Admin

Posted: March 27th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | 1 Comment »

Click, click, dimineață.

Sunt zile când nu știum cum de-am făcut să ajung la birou. Dimineți în care totul se mișcă pe fast forward, lumea pare a se sfârși, miroase a încins de cât de repede se mișcă, totul în jur e un carusel dement și totuși cea mai mare grijă a mea este să-mi stea părul bine

*ceea ce arată că nimic nu se schimbă din copilărie*

și să ies din casă val-vârtej, nu cumva să-mi fie frică.

Sunt și zile din celelalte. În care mi se pare că am trăit 100 de ani și mai am încă 1000. Mă uit la cafeaua care mi se varsă în cană de la espressorul care mă urăște

*dar asta e o altă poveste*

și mi se pare că mă uit la un cinemagraph. Așaaaa înceeet seee miiiișcă și ziua pare că nu mai începe. Eu pot pune pariu că sunt undeva, dar când mă uit mai bine, sunt acolo unde am început.

Sigur că sufletului nu-i șade bine în astfel de circumstanțe. Când pe repede înainte, când pe încetișor, că amețesc… ce să mai înțeleagă și el, mai ales când are altele pe cap. Uite, e primăvară, trebuie făcută curățenia în dulapul cu fantome, nu e chiar așa simplu. Am discuții cu el în fiecare dimineață stranie, dar na, e ca și cum vorbești cu un copil. Sau mă rog, e exact ca și cum vorbești cu un copil.

În orice caz. Cel mai des se întâmplă să fiu între viteze și recunosc: asta e cel mai enervant.


I’m not living, I’m just killing time*

Posted: May 16th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.


Vis de primăvară

Posted: February 22nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Momentul ăla când îți dai seama că mai e un pic și ești în martie.

Mica panică în fața faptului că a trecut iarna și ți-au cam trecut toate scuzele care încep cu “hai să treacă iarna”.

Nu mai poți să te prefaci prea mult, la o adică. Îți plictisești și publicul.

Și ce mai rămâne de făcut? Să fii autentic, desigur.

E însă așa de greu după ce luni, ani în șir ai făcut tot ce-ai putut ca să fii altcineva.

Ca să fii altfel, cu sclipici și paiete, să fii ușor identificat din mulțime, deși ție ți-e frică, de fapt, de mulțimi.

Și taman acum și-a găsit și iarna asta să treacă. Când tocmai ce stăteai bine pe canapea, adâncit într-o lene sălbatică aproape.

Dar hai, un picior în fața altuia. Un picior în teniși în fața altuia în bocanc, întinzi mâna în cămașă și te scuturi cu umărul de haina groasă, galbenă, de iarnă.

Hai înc-un pic. Că doară n-o veni încă un viscol acum… nu?*

*Nu. Nu te mai uita cu speranța omului leneș pe geam. Chiar e cazul să descui ușa.


Nope.

Posted: January 5th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.


Dintr-una într-alta

Posted: July 21st, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Știu că pare că m-am supărat pe lume, mai ales luând în calcul ultima mea postare. Dar de fapt, lucrurile stau altfel.

Am învățat, cu greu, e drept, să separ foarte bine lucrurile care mă supără tare și mă apasă poate la fel de tare de cele care reprezintă tot ce e mai vesel și bun în viața mea. Pentru a supraviețui emoțional, mi-am creat sertare și sertărașe de sentimente, depozitare de gânduri și stări, am împărțit bine lucrurile și încerc să am ordine în ele. Ca și în cazul dulapului meu cu haine, sunt momente în care haosul domnește, lucrurile frumoase se poartă primele și rămâi fix cu rochia aia în care arăți cu 10 kile mai grasă.

De-aia am nevoie din ce în ce mai des de momente în care fac ordine, curat, disciplină.  Aranjez, spăl și calc și mă străduiesc ca lucrurile să fie cât mai echilibrate. E loc în dulap și de rochia aia urâtă, e nevoie de ea ca să-ți amintești că nu mai ești persoana care putea să o poarte.

Și desigur, la tăcerea mea din ultimul timp a contribuit și vara. Epuizanta vară, lungile nopți, zilele cu soare în frunte, chiar și ploile și furtunile neașteptate și nedorite. A trebui să învăț că e vară, ca în fiecare an, iar asta chiaaar îmi ocupă tot timpul!


As you can see from my CV

Posted: June 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Am experiență practică în pregătitul terenului pentru dezastre – iar în funcție de nevoile specifice ale companiei dvs., chiar pot sa favorizez orice tip de catastrofă sufletească.

Nu mi-e teamă de munca în echipă, alături de piticul de la capătul curcubeului și vreo câteva fantome. Se știe, de altfel, că se poate lucra foarte eficient alături de scheleții din dulap, mai cu seamă în afara orelor de program.

Mă pricem în mod deosebit la a întârzia, amâna, ignora orice chestiune de ordin rațional, urmărind întotdeauna, mai presus de orice, triumful sufletului, oricât ar fi el de fragil.

Lucrez și ore suplimentare și chiar am o abilitate deosebită în a îngropa mai multe zile într-una singură.

Nu mă pot trezi dimineața de fel, dar știți și dvs. că, într-o  așa companie, este firesc să nu te poți baza pe ore fixe de program. Totuși, pauza de masă mi-o iau cu sfințenie – obișnuiesc, atunci, să-mi număr regretele.

Sigur că pot avea o mulțime de referințe, numai că n-am mai ținut legătura cu mulți din cei ce m-ar putea recomanda. Aș putea spune chiar că nu ne mai vorbim, așa că v-aș ruga să nu-i căutați.

Pe de altă parte, știm deja că acest post mi se cuvine mie. Doar m-am antrenat toată viața.

Și promit că, de va fi să fie al meu, voi exersa mai des săritul într-un picior printre responsabilități.


Ce nu am știut că știu despre mine

Posted: April 14th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Multă vreme am crezut despre mine că nu știu să fac nimic.

M-am gândit, pe rând, să mă apuc de cusut, croit, desenat, decupat, ikebana, japoneză (iar), alergat (ăia 5 km chinuiți de 3 ori pe săptămână nu se pun), înot, făcut haine, scris versuri, cântat, echitație, photoshop, fotografie, gătit.

Am stat nopți la rând cu privirea în tavan gândindu-mă că eu nu știu să am niciun hobby. Că e prea banal să spun că îmi place să călătoresc și să citesc și, dacă se poate, în același timp. Ok, da, am o colecție respectabilă de iepuri decorativi sau de jucărie acasă, dar nu sunt un colecționar în adevăratul sens al cuvântului. Pe unii din ei nici nu mai țin minte de unde îi am. În plus, colecționatul de iepuri e o chestie relativ nouă.

În timp însă am descoperit că mă pricep să fac multe alte lucruri mult mai bine. Că nu contează dacă ai sau nu hobby-uri interesante de genul zburat cu balonul sau călărit pinguini. Sunt destul de ocupată în viața asta ca să mai am timp de pinguini. Mă țin ocupată poveștile. Cele pe care le trăiesc, cele pe care le scriu, cele pe care le observ. Eu zic că, la final de zi, e destul de bine, nu? Că tare multe povești sunt pe lumea asta și cea mai mare provocare pentru mine e să le colecționez.

Eu peste 5 ani mă văd strângând în continuare povești. Pinguinii mai pot să aștepte.

 


În soare

Posted: March 31st, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Mi-am lustruit ochelarii de soare și, cu ei pe nas și un pic mahmură, am ieșit în lume. Ce altceva era să fac? Uneori pare că nu ai alternative.

Cu ochelarii de soare pe nas, viața poate să te păcălească și tu să o lași. Să te facă să crezi că, în cele din urmă, nu e nimic greu și dens și poluat în cum se întâmplă chestiile. Și așa, uneori duminica văzută prin ochelarii de soare poate să fie una din cele mai mișto iluzii.

Mi-am dat seama că nu ar mai trebui să fim așa de înverșunați împotriva iluziilor. De multe ori, o iluzie cu fason e tot ce avem nevoie ca să ne putem mișca mai departe. Ca să punem un pas în fața altuia, ca să ne străduim mereu și mereu să fim puțin mai buni.

Era o vreme când nu ceream decât adevărul-adevărat, nemurdărit de ce-ar fi dacă (deși, paradoxal, numai cu ce-ar fi dacă în brațe știam să trăiesc). Era aroganța vârstei, era nasul pe sus al unei fete de 20 de ani care credea, probabil, că o poate duce toată viața așa, în tonuri cât mai concrete.

Slavă domnului că omul cât trăiește învață și află. Că bunătatea, dărnicia, imaginația, puterea de caracter n-ar putea supraviețui într-o lume așa cum e ea. Că iluziile sunt dovada cea mai clară a profețiilor care se auto-adeveresc. Că drumul e mai mișto când doar îl ghicești – așa cum și o femeie poate să fie mai sexi îmbrăcată.


Uneori nu ai niciun drum de făcut

Posted: January 13th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu ai unde să te duci. Zgomotul se dă la minim. Pașii ți se fac din ce în ce mai mici până când se opresc de tot. Brusc, nu mai ai unde și la ce să fugi, nici măcar cu mintea. Nu ai unde să dai check in, nu ai pe cine să suni pentru că nu ai, de fapt, nimic de zis. Nu ai decât tăcerea.

Sigur că e o iluzie. Oamenii mari, am fost noi învățați, au mereu unde să se ducă, au multepecap. Multepecap ăsta, pesemne că e vreo boală, sau ceva. Îmi amintesc când am disecat termenul de “sau ceva” cu un prieten. Pe atunci, sauceva era boala. În fine, deviez cu precizia unui șofer debutant.

Așadar, am agreat că oamenii mari au mereu multepecap. Asta se traduce prin agitație, drumuri, grabă, discuții. Cum vine asta ca uneori să nu ai multepecap? Ba chiar, să vezi trăsnaie, să n-ai nimic pe cap. Ei bine, se poate. Li se mai întâmplă unor oameni mari care știu cum să pună pauză fără să pună pauză. Știu când și cât au nevoie să economisească din ei înșisi, pentru a investi în altele. Știu cum să nu mai aibă unde să se ducă fără a întârzia în a ajunge, eventual. Știu cum să nu mai audă nimic fără să piardă din conversație.

Unii oameni măricei însă nu își aleg foarte bine momentele de nimicpecap. Ele îi aleg pe ei și uneori asta e tare inoportun. Ai oameni și lucruri și sentimente care te așteaptă la finish, iar tu brusc ai încetinit până te-ai oprit de tot, fără voia ta. Ai luat o pauză. Sau ceva.

Dar nu e nimic, lumea se reglează cum știe ea mai bine și va începe de îndată să se învârtă iară, când ți-e cealaltă lume mai dragă.


Dimineti in care tu stii ceva

Posted: June 17th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Sunt dimineti in care pare ca universul conspira impotriva ta. Dar tu nu stii inca asta. Pleci de acasa imbracat in alb, cu parul perfect si cu multe planuri ca sa ajungi la destinatie cu pete de noroi pe bluza, parul ravasit de vant si planurile facute vraiste. E ca si cum esti personajul principal al unui sitcom a carui banda de ras numai tu nu o auzi.

Ei, dar mai sunt dimineti in care timpul isi ia revansa. Dimineti in care te trezesti si stii ca tu ai scris scenariul pentru azi. Zile in care tu esti cel care stie cum o sa mearga treaba si ceilalti habar nu au. Ai zice ca ar trebui sa te simti bine, nu? Sa fie un moment in care sa stii exact cum  o sa mearga lucrurile si sa zambesti – nu asta ti-ai dorit cand erai stropit cu noroi in alte dimineti? Atunci de ce ti-e greu si zambesti a paguba?

Zau ca uneori nici eu nu-mi mai inteleg specia.

Cred insa ca cea mai sigura reteta pentru succes – indiferent ce intelegi prin succes – este sa nu te mai gandesti la cine scrie scenariul si de ce si doar sa enjoy the show. S-ar putea sa fie mult, dar mult mai bine.