I am secretly in love with everyone

Posted: May 13th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Oamenii din jur isi schimba topicurile conversationale cu viteza cu care altii isi shimba sosetele. E simplu sa pari antisocial daca nu esti atent pret de numai cateva secunde. Ii asculti vorbind si te intrebi: unde sunt toate celelalte preocupari pe care credeai ca o sa le ai vesnic si de ce miroase luna mai a atata ploaie?

Am inceput sa vreau lucruri care ma speriau inainte. Culmea e ca si acum ma sperie putin, numai ca acum le vreau. Ma simt aproape in fiecare zi ca atunci cand te afli la intrarea de la parcul de distractii. Speriat, si totusi abia astepti sa vezi ce e inauntru. Palmele iti transpira cand te urci in roller coaster si parca te-ai da jos, dar e deja prea tarziu. N-am ajuns insa pana acolo, sunt doar la poarta, mai am ceva pasi.

In rest imi petrec timpul imaginandu-mi ca toti oamenii pe care ii cunosc sunt frumosi si calzi si buni. Imi imaginez ca as avea ce sa vorbesc cu fiecare, ca ne-am intelege, ca am fi cei mai buni prieteni, ca ne-ar prinde noaptea depanand cate in luna si in stele.

Si asa trec unele zile; as zice ca e o preocupare mai buna decat altele. Cum ar fi panditul de fire albe si de necazuri, ingrijorari cu privire la anotimpul ploios si smiorcaieli mai mult sau mai putin justificate cum ca viata e grea si totul e nasol.


Cand simti ca pierzi

Posted: April 22nd, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ma incearca uneori o senzatie apasatoare ca o ploaie de toamna cum ca am pierdut ceva.

Din nefericire pentru mine si economia timpului meu, nu simt ca am pierdut ceva concret. Cum ar fi chei sau vreun biletel sau niste bani; nici macar la primul nivel al chestiilor metafizice nu stau prea bine, fiindca nu e vorba de simtul umorului sau cheful de viata sau dorinta de a invata.

Pur si simplu… nu stiu ce e, dar simt ca sunt  mai usoara – si nu intr-un sens neaparat mai bun. Nici mai rau, totusi. Nu stiu, este realmente ciudat si este foarte posibil sa mi se para doar. Se stie ca aprilie are mereu chef de glume, chiar daca anul asta spiritul sau ghidus si-a facut mai greu aparitia.

Cert e ca sunt asa de derutata, incat nici nu stiu daca sa incep sa caut sau sa inlocuiesc ceea ce, aparent, am  pierdut. Si cumva, desi premisele sunt cu totul si cu totul altele, ma simt pe un permanent loc 2 sau 3, poate chiar 4, in orice caz, departe de cel cu care ma simt cel mai bine.

Asa ca ce sa facem? Stam si asteptam. Poate ca am pierdut cu totii ceva si undeva chestia asta inseamna un echilibru. Poate ca doar mi se pare fiindca e luni si nu am baut decat doua cafele. Sau poate, doar poate, e de la vantul asta de aprilie care ma dezechilibreaza uneori atat de tare, ca pana nici tenisii mei credinciosi nu mai fac fata.


Not with a bang, but with a whimper

Posted: April 1st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Si s-a facut 1 aprilie si mi-e frica de mor. Nu am chef de glume, bancuri, pacaleli – in mare parte pentru ca majoritatea sunt de prost gust. In schimb, am nevoie de o cana tare de cafea si sa nu vorbesc cu nimeni, in ziua asta in care se vede treaba ca sunt obligata, prin natura muncii, sa vorbesc si sa explic lucruri. Am nevoie sa stau si sa imi rumeg povestile, poate pe unele sa le si scriu. Am nevoie de liniste si voie buna. De acasa.

Oricum, ca nu putem avea ceea ce ne dorim e o chestie cu care m-am obisnuit. Ca nu e bine sa avem mereu parte de ceea ce ne dorim, la fel. Da’ nu se poate sa se intample minunea asta moderna mai des decat se intampla, de fapt?

Sa va spun totusi ce se intampla daca nu primesc eu ceea ce am nevoie. Organismul meu incepe sa se comporte ca un copil razgaiat. Se da cu fundul de pamant si nu se lasa pana nu primeste. Aveam nevoie de multa odihna – e o chestie pe care o simt inca din primele zile inapoi la munca din ianuarie. Si cum nu am primit asa multa odihna cum mi-am dorit – ba chiar m-am trezit mai aglomerata decat imi doream sa fiu – am avut parte de o mica criza de personalitate de joi incoace.

M-am tot gandit ce-o fi fost, ce-oi fi avut, si am ajuns la definitia asta: mica criza de personalitate.

Asadar, de joi incolo corpul meu a inceput sa dea semne de oboseala si de saturatie. Plictisit de stres, nesomn si griji, vineri pe la 12 a capitulat. Nu stiu sa zic ca am avut ceva concret, in afara de epuizare. Am dormit, mancat, baut apa, m-am plimbat si toate cele, am lasat-o mai moale cateva zile si iata ca azi sunt ca o primula.

A nu se intelege ca sunt un caz corporatist grav; nici pe departe. Oboseala mea e mai degraba psihica – atunci cand stau si ma gandesc si rumeg si iar ma gandesc si iar analizez si tot judec si o iau de la capat. Cum sa nu simti nevoia sa te odihnesti putin, dupa toate astea?

Morala povestii cred ca e aceasta: daca nu primesti ceea ce ai nevoie, intr-un fel sau altul, poate un fel mai neplacut, iti vei lua singur.


Lehamite de iarna

Posted: March 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ma gandesc de azi de dimineata ca maine e cod galben, portocaliu, vinetiu. Mai intai m-am gandit cu groaza, apoi cu o oarecare durere de cap, pe urma cu Joy Division in casti ca sa fiu sigura ca ma apuca toate melancoliile blegoase, apoi m-am gandit cu resemnare si pe urma m-am gandit asa cum te gandesti ca trebuie sa-ti bei cafeaua, la o adica.

Vremea asta absolut bacoviana – ce zic eu aici, deja dam in E. A. Poe –  nu are cum sa scoata bucuriile din noi. Nu poti fi fericit sub neoane. Sau poti, dar e o fericire mica, marunta, de birou. Nu poti sa fii fericit in lumina ecranului tau, acelasi pe care il privesti de luni dimineata pana vineri seara, cu mici intreruperi, cum ar fi restul lucrurilor pe care le fac oamenii cand sunt ei oameni.

Si de-asta iarna nu ma bucura. Frigul ma paralizeaza, imi interzice lucruri, ma tine departe de mine, uneori. Sigur ca biata de ea nu ma sileste de-a dreptul; mai degraba imi fabric eu scuze ce tin de iarna ca sa evit sa fiu altfel. Dar cum rezultatul final e acelasi… nu stiu daca mai conteaza cum s-a ajuns acolo intr-atat.

De cand eram mica, am un dinte impotriva intrebarii “Cum ai reusit?” atunci cand spui cuiva ca te-ai imbolnavit. De parca daca ii dai un raspuns extraordinar de clar si de corect, te vindeci instant. Ca supa.

Eh, am pornit de la iarna. E 25 martie si eu sunt plictisita si blazata. De la atata iarna si cred ca un pic si de la Joy Division.


Dezamorsare

Posted: March 4th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

In filme, dezamorsarea unei bombe este un moment dramatic, incarcat de suspans, de transpiratie metaforica, de viata care iti fulgera prin fata ochilor, de greutate metafizica, de tot ce vrei si ce nu vrei intr-un film. Iti tii pumnii stransi, nefiind niciodata sigura daca eroul principal, ala pe care il placi si dupa ce termini popcornul, va reusi sa taie firul potrivit. In final, dezamorsarea este un final fericit, toata lumea rasufla usurata, baietii buni pleaca acasa cu fata si genericul curge, lin, pe ecran, in timp ce tu iti cauti haina, fularul si telefonul si te intrebi unde ai parcat masina.

Din pacate insa, la nivel de metafore, adica nivelul meu preferat din viata, dezamorsarea unei bombe nu e mereu la fel de misto. Sunt bombe sufletesti care trebuie sa ramana asa. Sunt oameni care au nevoie de tensiune mai rau ca de apa. Sunt situatii in care iti face bine sa te simti pe muchie de cutit. Sunt tot felul de anotimpuri pe care le traiesti mai bine daca ai un nod de desfacut. Si daca nu ai niciun topor la indemana cu care sa il tai, brutal, in doua.

Si uite asa, viata noastra se scurge mai placida decat ar trebui, in fiecare zi avand un final similar cu alta si alta si alta zi. Iti cauti haina, fularul si telefonul si te intrebi unde ai parcat masina.


Si cand ti-e dor de soare

Posted: February 18th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Mi-e atata de dor de soare, ca am inceput sa il visez.

Nu e o surpriza ca multe din visele mele se intampla la mare. Insa visez ca sunt la mare in amurg, cand soarele apune, cand se face frig, cand nu mai vezi prea bine imbinarea intre mal si plaja. Acum, pentru ca mi-e dor de soare, pentru ca imi cumpar preponderent haine negre, pentru ca ma trezesc dimineata ca si cum m-am culcat acum 5 minute, visez ca sunt la mare dimineata. Ca abia a rasarit soarele, ca pescarusii isi fac de cap, ca e inca frig dar, uite, incet-incet se incalzeste, ca imi fac curaj sa le povestesc talpilor despre cat de misto o sa fie acel prim pas in mare.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu imi mai gasesc cuvintele. Si nu e ca si cum am o meserie ce presupune sa stiu mima, fapt care, recunosc, ma incurca intrucatva. Mi-e atat de dor de soare, ca dorul se transforma in depresie, in cantece de inima albastra, in amintiri, in cartele de metrou cu zero calatorii pline de intelesuri ascunse.

Mi-e atata de dor de soare, ca nu mai pot sa fiu activa ziua. Toate cafelele imi stau in gat – si aici chiar nu e niciun inteles ascuns. Tastele fac un zgomot sec, de plastic plictisit, bocancii mei ma enerveaza, nu mai am chef de rochii si nici macar – ce oroare – de curatenie.

Mi-e dor de soare si nu stiu ce o sa devin, in lipsa lui. Sigur nu ma usuc, ca o floare, nici nu imi cade coada, ca unei soparle. Dar ceva imi spune ca urmeaza o transformare si ca nu o sa fie de bine. Nu are cum sa fie de bine in lumina asta seaca, trista, goala, incredibil de impersonala.


Blue Monday

Posted: January 21st, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Cercetatorii aia care se plictisesc cu tot felul de studii care mai de care s-au strans intr-o camera si au decretat ca e musai ca asta sa fie cea mai trista zi din an. Pai zau asa, este ianuarie, este luni, sarbatorile au trecut, bani nu sunt, cine suntem si incotro ne indreptam, viata nu are niciun sens.

As vrea ca Blue Monday asta de azi sa fie decretata zi nationala de tristete. Sa stai acasa si sa te gandesti la ce ai facut rau. Nu doar in anul care tocmai s-a incheiat, ci in toti anii vietii tale. Sa iti tocesti conexiunile neuronale cu angoase de tot felul. Sa fii nevoit sa dai nas in nas cu toate lucrurile care iti provoaca fobii. Sa nu mai prinzi postul tau favorit de radio – de fapt, muzica sa fie interzisa, cu exceptia albumelor de la The Cure.

As vrea ca azi toata lumea sa treaca printr-un soi de purificare cu tristete, din aia care ar putea fi catalogata drept emo chiar.

Nu vad nimic in neregula cu asta, daca esti un om cat de cat echilibrat emotional. Cred ca multor oameni le-ar face foarte bine sa fie putin tristi. Sa isi asume toate starile astea in care iti pare ca totul s-a dus dracului. Mai cred ca nu e prea bine sa fii mereu prea optimist, prea gata sa vezi partea plina a paharului. Tristetile si indoielile au si ele un rost, chiar daca societatea incearca sa iti spuna ca e nasol de fiecare data cand te trezesti cu fata la cearceaf. Tristetile si indoielile nasc intrebari, iar intrebarile sunt mereu binevenite. Chiar daca ti se par la fel de oportune ca o piatra in pantoful stang cand tocmai te-ai pornit la maraton sau la fel de oportune ca vecinul ala binevoitor care te prinde fix inainte sa te urci in lift si iti mai barfeste tot blocul, cu incredere si venin. Intelegeti voi.

Asadar, dragi cercetatori, eu va sustin. Sunt alaturi de voi azi; maine insa o sa fie mai bine.


Ce-mi doresc. Lista scurta

Posted: January 7th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Imi doresc mult ca unor oameni sa le vina mintea la cap. De fapt, sa inceapa sa isi asculte din nou mintea aia, pentru ca nu cred ca totusi ar fi plecat undeva. Mi-e dor de niste tampiti pe care nu-i mai vad pentru ca… nici eu nu stiu exact de ce. Si va rog sa nu imi ziceti sa ma apuc sa fac eu primul pas, pentru ca am facut atatia pasi ca ai putea sa refaci, pe traseul lor, intreg Amazonul.

Imi mai doresc sa am posibilitatea de a discerne dintre ce e important si ce nu si de a putea verbaliza in consecinta. Inca imi lipseste aceasta capacitate si ma simt lasata in urma de civilizatie din cauza asta.

Mai vreau ca oamenii sa acorde putin mai multa importanta lucrurilor mici. Viata e facuta din sentimente mici. Din mica dezamagire cand pierzi metroul. Dintr-un sentiment cald cand iti revezi colegii de la job dupa o pauza mare (si pe care nu o sa il marturisesti nimanui, caci, nu-i asa, nu e cool sa iti placa de oamenii de la job). Din moleseala placuta de dimineata cand mai ai cateva minute de somn, in weekend. De angoasa ca trebuie sa te trezesti dimineata, in fata ibricului cu cafea, in celelalte zile. Din bucuria de a mangaia un pui de catel. Din mica invidie pe care o simti cand vezi un om caruia ii sta parul mai bine in acea dimineata. Si tot asa.

Mai vreau o groaza de chestii pragmatice, dar prima, sus pe lista, e casa mea. Da, da, sunt un mic burghez, un  capitalist, nu inteleg ca e mai bine in chirie si tot asa. Bu-hu. Sunt de fapt un om care isi construieste cuiburi prin casele altora de foarte multi ani. De 4 ani ma mut anual. Intotdeauna sunt ingradita de conditia de chirias. Nu pot sa imi fac peretii mov – nu am gasit inca proprietarul occidental care sa locuiasca, absolut intamplator, aici in Bucuresti, si care sa ma lase sa ma simt, intr-adevar, ca acasa, acasa la mine unde as avea peretii mov. Asa ca ma scuzati, boemia poate sa insemne si altceva, nu doar alergat cu un rucsac de colo-colo.

Imi doresc sa nu mai am pana la bicicleta si sa imi aduc aminte ce bine e sa faci sport. Sa imi aduc aminte in fiecare dimineata si sa nu uit nici macar atunci cand acidul lactic isi face de cap. Sa ma uit in oglinda peste 2-3 luni si sa zic “da, mai fata, despre asta e vorba!”

Si mai vreau o cafea, e indecent de dimineata pentru Silvia care inca se simte in vacanta.


Tragem linia, facem adunare si scadere si vedem cu ce mai ramanem

Posted: November 26th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

In ultima vreme simt ca stau prost, un fel de “ce mi-a dat anul si ce mi-a luat”. Raman fara chestii si incep sa cred ca e foarte bine ca raman fara unele din ele.

Inainte eram foarte stresata de izolare, de pustnicie. Cred ca atunci cand ajungi la varsta cand nu-ti mai e frica de astea, ci incepi sa le intelegi si sa accepti astfel de perioade in viata ta, se poate spune ca sufletul tau a trecut prin destule cat sa stie cam care e treaba.

Cumva imi pare rau totusi, mai cu seama pentru oamenii pe care ii las in urma. Imi pare rau si ca nu i-am inteles pe cei care m-au abandonat pe mine cand eram imposibila, absolut imposibila, ramasa parca la 14 ani ca nivel de rabdare, daruire, intelegere, pricepere si mai ales, mai ales, curaj.

Asta pentru ca am inceput sa resping ideea lipsei de curaj. Am crezut mereu ca a avea curaj e ceva supraomenesc, fara sa imi dau seama ca poti spune ca ai curaj si cand mergi inainte cu viata, desi pierzi din ce in ce mai multe din ea.

Altfel n-ai cum sa castigi. Oricat de putina matematica stiu, pana si eu inteleg ca nu iesi bine din treaba asta altfel.


Cu toata seriozitatea…

Posted: October 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

… va spun ca imi gem picioarele a drum. Imi doresc sa ma plimb, sa vad si sa simt chestii noi la fel de mult cum imi doresc sa stau linistita in paturica si sa citesc o carte buna in tihna, nu la metrou, printre straini.

Si uite-asa nu stiu cum sa impac astea doua chestii. Cand o fac pe una sunt necajita ca nu o fac pe cealalta si tot asa. Si totusi, in strafunduri asa, sunt multumita de indecizie.

Alteori, tot cu toata seriozitatea va spun, ma apuca niste stari de depersonalizare de nu stiu ce e cu mine. Ma apuca in cele mai nepotrivite momente ale vietii. Cum ar fi, cand bat la usa de la baia biroului. Sau intr-o sedinta. Sau atunci cand cumpar paine. Ma apuca in momente firesti, banale ale vietii, exact momentele alea din care e facuta viata, in cea mai mare proportie. Si nu stiu cine sunt si unde merg si ce e acela un om si de ce sunt eu el si ma intreb daca nu o sa ma plictisesc din a fi eu si daca da, ce naiba o sa fac. Caci una singura sunt si, dupa cum ma invata viata, oricat ti-ai dori, nu te poti dedubla si nu poti avea mai multe fiinte.

Imi trece insa. La fel cum imi trece si dorul de duca si dorul de patura si dorul de solitudine si dorul de drumuri.

Pentru ca oamenii sunt complicati, de-aia. Mai ales toamna tarziu. Cu toata seriozitatea va spun.