So I went to Dublin

Posted: May 26th, 2015 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , | 2 Comments »

Aveam de mult un ghimpe în coaste și el se numea Dublin. Dintr-un motiv care îmi scapă, nu am reușit să ajung acolo până acum. Dar pentru că sunt aproape de a împlini 30 de ani și am o listă de chestii pe care trebuie să le fac până atunci, am zis să pun asta pe listă și să o și bifez.

Zis și făcut, în februarie am luat biletele de avion și dusă am fost.

N-am să fac un ghid de călătorie clasic, pentru că nu a fost o călătorie clasică. N-am avut chef de ghiduri, de planuri, de to do-uri, de must-do-uri. N-am avut poftă de hartă, ci de a trăi zilele astea fix așa cum mi-am dorit. Și eu zic că a fost mai bine, pentru că:

- m-am pierdut pe străzi, prin zâmbetele oamenilor – nimeni nu părea apăsat, împovărat, obosit. Pretutindeni aveam de-a face numai cu o voie bună ce s-a dovedit a fi absolut contagioasă.

- am ajuns în Howth și am urcat pe stânci, de unde mi-am clătit ochii cu cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut din Portugalia încoace. Marea, liniștea, pescărușii, stâncile. Te lovesc toate în plexul solar, ca niște amintiri din altă viață, mai simplă.

- am băut bere și m-am bucurat de plăcerile simple, deloc sofisticate, ale vieții. De-asta îmi place mie berea. Berea neagră – porter și stout, IPA, bere blondă, bere cu aromă de vară și de lipsă de griji.

- m-am lăsat arsă de soare – da, da, chiar în Irlanda –  și mi-am amintit cum e să fii expus.

- am mers cu bicicleta așa cum nu am mers niciodată în București (logic) – frumos, fără teamă, fără claxoane și mai ales pe pistă.

Am ajuns înapoi acasă cu credința că unii din noi se  chinuie mai mult aici decât trebuie. Din felul ăsta balcanic întortocheat și complicat de a trăi și de a vedea lucrurile s-au născut multe lucruri bune în mine. Doar că am obosit. Și când am obosit, pun traista în spinare și plec. Având în vedere câte excursii am pregătit anul ăsta, cred că am obosit tare.


Concepte

Posted: May 13th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Uneori te tot învârți printre concepte: prietenie, apropiere, dragoste, încredere. Alteori nu ai nevoie decât de un umăr puternic și prezent.

Realitățile noastre sunt așa de diferite. Și e așa de bine. Chestia asta obișnuia să-mi smulgă toată răbdarea. Eram diavolul tazmanian, învârtindu-mă printre viziuni diverse și enervându-mă de fiecare dată. Numai că dușmanul meu cel mai mare, timpul, a decis cum-necum să cadă la pace cu mine și mi-a adus în dar răbdarea.

Mă regăsesc acum oarecum înduioșată de diferențele dintre oameni. Ba chiar mult prea empatică. Se poate ca asta să-ți pună piedici serioase – oho, și încă cum. Se poate să te trezești că nu poți să iei partea nimănui, deși ar fi cazul. Sau că n-ai păreri bătute în cuie și ferme. Sau că preferi conceptele realităților.

Pacea mea cu timpul mă cam sperie. E ca liniștea dinaintea furtunii.


O lume cam stramba

Posted: May 21st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Am cam obosit, spun drept. Spun drept intr-o lume stramba. Am obosit de acrobatii mai mult sau mai putin spectaculoase, de aterizari nesigure, am obosit sa imi asez ochelarii pe nas stramb pentru ca sa pot vedea drept. Am obosit sa ma indoi in moduri extraordinare, sa ma joc de-a jonglerul cu principii si valori, am obosit sa fac parte din lumea care se bucura vazand un catel cum sare prin cercurile de foc aprinse de vreun dement.

E o lume cam stramba, cam ciudata, oamenii cu OCD nu stiu cum de traiesc in ea. Sa ai mereu neplacuta senzatie ca trebuie sa indrepti tabloul vietii tale. Sa te gandesti, inainte de a adormi, ca trebuia sa fi aprins si stins lumina ideilor de fix 45 de ori. Sa incerci sa numeri perechi de ganduri si vise si sa iti iasa mereu pe minus. Trebuie sa fie tare greu, o, da.

E o lume cam stramba, o lume in care poti sa incepi paragraful urmator cu fix aceeasi propozitie si oamenii sa nu bage de seama. Sa iti incepi fiecare zi cu aceeasi eroare si totul sa mearga struna. Sa renunti, putin cate putin la ceva din ce in ce in ce mai mare, pana cand intr-o zi, obosit sa tot pierzi la pokerul asta pe dezbracate cu lumea stramba, sa te gasesti mic si gol intr-un colt in care nu apartii si sa nu mai stii cum de ai ajuns tocmai tu, tocmai acolo.


Devotional 2.

Posted: May 16th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

Aseara am fost, dupa 7 ani lungi, la Depeche Mode live.

Cand Martin canta Home, ma uitam la el pe ecranele uriase, printre mainile intinse cu disperare sa filmeze, sa pozeze, sa inregistreze, sa simta, eu ma gandeam la Depeche Mode acum 7 ani, primul mare concert din viata mea, prima data cand am inteles ce e aia sa cante un stadion la unison, prima data cand m-au facut oamenii sardina la un eveniment si nici ca mi-a pasat, prima data cand mi-a fost ciuda ca am inaltimea pe care o am si ca nu vad nimic.

M-am gandit la cat de altfel era viata acum 7 ani. Habar nu aveam cate lucruri or sa dispara, cate or sa apara, ce frumos o sa fie tot si cat de minunat de altfel.

M-am gandit ca intotdeauna am fost acasa, in toti anii astia in care mi-a parut ca am ratacit. Am inteles cand Martin canta ca nu e nevoie de cort, casa, pereti, cochilie sau stadion sa fii acasa, tu cu tine, in mintea ta.

Am fost siderata de cantitatile enorme de energie ale lui Dave Gahan. Acum l-am si vazut de aproape, l-am vazut cum zambeste, mi-am sters regretul ca in 2006 am stat in fundul curtii si nu am vazut aproape nimic. Asta a fost cumva si o pedeapsa, pentru ca am vazut de aproape cum zambeste, cum ii luceste pielea ca unui sarpe si cum se misca asemenea, cat de lasciv si hipnotizant e, cat de din alta lume pare, all dressed in black, jucandu-se cu microfonul ala ca si cum ar fi cel mai sexy lucru din lume, cum e imbracat in haine croite nu numai pentru corpul lui, ci si pentru explozia de energie pe care o poate catapulta catre zeci de mii de oameni din ciocatele lui negre si pantalonii croiti ireprosabil si atat.

Iarasi m-a uimit contrastul intre Dave Gahan cel sumbru, daca doar il priveai, si Martin Gore cel cu sclipici pe pleoape si pe unghii – si diferenta enorma dintre sensibilitatile fiecaruia dintre ei. Si Fletcher, cuminte si tacut in coltul sau, facandu-si linistit treaba fara sa ia scena in brate ca cei doi.

De la primul Depeche live si pana acum am acumulat multe concerte vazute si simtite pe stadioane sau la festival, am strans fustrari, m-au enervat fel si fel de oameni, m-au uimit mii si mii de proiectii, am privit gramezi de ecrane, am cantat sute de versuri.

Si totusi, dupa 7 ani, sunt acelasi om caruia i se ridica inima in gat atunci cand se sting luminile pe stadion. Acelasi om care, la final, desi stie setlistul pe dinafara, mai spera marunt la inca o bucurie.

Sunt un om norocos ca mi-am inceput seria de concerte live cu Depeche Mode. Aseara am vazut ca nici nu se putea mai bine. Aseara am vazut niste mici aliens pe scena. Niste producatori si distribuitori de energie si veselie si senzualitate si drama si melancolie. Mi-am vazut una din formatiile de suflet si sunt ingrozitor de trista ca nu stiu cand o sa ii mai vad. Stiu ca nu spune mare lucru fraza asta, dar e tot ce pot acum, cand picioarele inca ma dor, urechile imi vuiesc si am ca intotdeauna Home pe buze.

PS: postul meu de dupa primul concert se numea tot Devotional. Atunci n-am scris mare lucru. Nu am fost in stare :)

 

 

 


I am secretly in love with everyone

Posted: May 13th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Oamenii din jur isi schimba topicurile conversationale cu viteza cu care altii isi shimba sosetele. E simplu sa pari antisocial daca nu esti atent pret de numai cateva secunde. Ii asculti vorbind si te intrebi: unde sunt toate celelalte preocupari pe care credeai ca o sa le ai vesnic si de ce miroase luna mai a atata ploaie?

Am inceput sa vreau lucruri care ma speriau inainte. Culmea e ca si acum ma sperie putin, numai ca acum le vreau. Ma simt aproape in fiecare zi ca atunci cand te afli la intrarea de la parcul de distractii. Speriat, si totusi abia astepti sa vezi ce e inauntru. Palmele iti transpira cand te urci in roller coaster si parca te-ai da jos, dar e deja prea tarziu. N-am ajuns insa pana acolo, sunt doar la poarta, mai am ceva pasi.

In rest imi petrec timpul imaginandu-mi ca toti oamenii pe care ii cunosc sunt frumosi si calzi si buni. Imi imaginez ca as avea ce sa vorbesc cu fiecare, ca ne-am intelege, ca am fi cei mai buni prieteni, ca ne-ar prinde noaptea depanand cate in luna si in stele.

Si asa trec unele zile; as zice ca e o preocupare mai buna decat altele. Cum ar fi panditul de fire albe si de necazuri, ingrijorari cu privire la anotimpul ploios si smiorcaieli mai mult sau mai putin justificate cum ca viata e grea si totul e nasol.


Seara de mai

Posted: May 25th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Treaba vine cam asa: afara a plouat ca intr-un roman rusesc, acum s-a potolit si ploua ca un fado. Eu am un soi de sinuzita combinata cu melancolie. Sunt singura acasa, in aceasta casa, in mult timp. De fapt, nu cred ca am fost vreodata, exceptand prima data cand am dormit aici.

Am spalat rufe ritualic, am citit, am luat pastile. Mi-am intins canapeaua – stiu, extravagant – si mi-am intins patura maro pe picioare. Am aprins si veioza si iaca, mediul perfect pentru a te gandi.

M-as putea gandi la presedintii Americii, la glam rock, la cafeaua de la Starbucks, la buline sau la carti. M-as putea gandi la faptul ca peste o luna si jumatate o sa plec spre Lisabona. M-as putea gandi la faptul ca durerea asta de cap e interesanta tare.

Si ma gandesc la toate si la mai nimic in acelasi timp. Mi-am potrivit lumina de 15 ori. Patura, de 10. Am invartit in maini cutia de Dr. Pepper de inca vreo 5. Am intins rufe si le-am verificat de 12 ori. Si in tot timpul asta, gandul cel mai pregnant era ca ar trebui sa dorm. Sa-mi ostoiesc gandurile si durerea de cap cu un somn bun de tot de vineri.

Stiu de ce am avut migrenele astea ingrozitoare. Am fost apasata de ganduri si de inca o pierdere, care fireste intr-un fel e un castig, doar ca inca nu reusesc sa il gasesc. La urma urmei, lucrurile, chestiile materiale nu ne fac pe noi ceea ce suntem, dar e nasol cand nu le mai ai.

Astept ca ploaia sa se potoleasca, sa se scurga de pe strazi, sa-mi extraga durerea din tample, sa adorm intr-un final si sa ma trezesc ca si cum am identificat acel castig.

Si uite asa le-am lamurit pe toate. Desi sunt sigura ca am reusit sa leg si sa amestec altele.

Nu-i bine sa fii singur intr-o seara de mai, in anumite circumstante.


Chiar nu-mi place schimbarea

Posted: May 12th, 2012 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba!, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Mi-am dat seama saptamanile astea ca sunt, intr-adevar, a creature of habit. Uneori imi trece, insa alteori ma bag in vizuina si dau cu pietre in cei care incearca sa intre sau sa ma scoata din ale mele.

As vrea sa spun ca am facut multe lucruri grozave, in saptamanile astea. Dar nu e adevarat. Nici macar o amarata de carte de 150 de pagini nu am reusit sa termin (Momo, de Michael Ende). Merg la sala, alerg pana imi cad picioarele, merg cu bicicleta la munca si imi fac planuri care, majoritatea, nu devin realitate. Cu alte cuvinte, this is my habit. Adica iar am nimerit putin in scorbura. Numai ca, vezi tu, nici ca-mi pasa.

Ultima data cand am alergat dupa piticul de la capatul curcubeului, am renuntat, de atata alergat. Nu am rezistenta. Cand am incercat sa-mi schimb culoarea preferata, n-a iesit nimic bun. Si cand am inceput sa port parul cu altfel de carare, iarasi nu pot spune ca a curs lapte si miere.

Cred ca e cazul sa nu mai astept laptele si mierea si sa admit ca e mult mai bine cand cana de cafea e plina si caietul meu rosu e plin de planuri. Am o presa franceza acum care a reusit sa schimbe radical modul in care vad cafeaua – e cam singura schimbare la care sunt gata sa inchid ochii.

Probabil ca sambata viitoare la ora asta o sa fiu la mare. Ar fi si cazul.


Waiting for the war

Posted: May 7th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Genunchii nostri se aliniaza nepermanent, asimetric. Picasso ar fi fericit.

Am ganduri de luni care nu se asezoneaza bine la starea mea de sprit. Ma apuca, uneori, nemultumirea, printre valurile de multumire. Ma apuca dorul de duca, de vazut, de simtit, de pipait, de aliniat genunchi in alte paturi, alte tari.

Si totusi e luni, cafeaua sta in gat si drumurile – aceleasi – se bat pe jos, nici macar cu bicicleta. Motiv pentru care depresia din balerinii mei maro se desfata – e loc si pentru ea.

Ma simt batrana si uituca, am lasat hamsterul fara talas doua zile la rand si, asa mic cum e el, simteam ca ma judeca. Nu am responsabilitatea de a avea grija de o fiinta cat palma, orice floare detin in ghiveci se usuca, iar din proaspat-plantatele mele condimente au iesit 2 din 3. Si eu am chef si dor de duca si de alte cafele si de altceva decat rutina asta pe care oricum abia o duc! Culmea.

Prea mult pentru luni. Ma straduiesc sa mai beau o cafea, o fi un raspuns pe fundul canii.


Ce-am invatat in ultimele doua saptamani

Posted: May 4th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am invatat sa am iar grija de mine, sa ma duc la sport si sa imi dau sufletul pe banda pentru o cauza nobila: un trup sanatos si, s-o spunem si pe aia dreapta, numai bun de afisat pe plaja.

Am mai invatat ca metabolismul este o femeie de moravuri usoare – uneori, mai repede chiar decat te-ai astepta, iese la pensie. Nu mai merge ca in liceu, cand nu mancai o zi si pac! slabeai 4 kile sau ridicai o sticla de 2 l de apa si pac! aveai brate definite.

Am mai invatat ca maieul megru, blugii prespalati si mana cu aratatorul si degetul mic ridicate in toate pozele nu te fac roacher. Pe de alta parte, de ce ai vrea sa fii categorisit cumva? Ah, pentru ca iti plac etichetele si, fara una, simti ca n-ai rost in lume. Trist.

Am invatat si ca majoritatea chestiilor din capul meu nu s-au intamplat inca si probabil nici ca se vor intampla. Dar asta m-a facut sa fiu neatenta cu restul ce probabil ca se vor intampla. Nu asa cum vreau eu, pentru ca le-am neglijat.

Am invatat ca atunci cand crezi ca nu mai poti, e bine uneori sa mai incerci putin. Cand eu, de exemplu, zic ca nu mai pot, mai pot inca vreo 100-200 de metri. True story.

Am invatat si ca imi trebuie o noua sa la bicicleta, pentru ca, vorba aia, ori ea, ori eu!


Mistaken for strangers*

Posted: May 2nd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

De aici.

Stiu ce imi trebuie. Imi trebuie sa dorm. Luciditatea imi face rau, bai, dar rau. Si totusi nu pot sa dorm. Sunt atatea de facut, de amintit, de regretat, atatea arome in viata asta pentru care trebuie sa stai treaz, asa ca ma ia cu ameteala, in niciun caz cu somn.

Sigur ca imi e somn. Mi-e cu adevarat somn; la orice ora din zi sau din noapte, daca ma intrebi, mie imi e somn. Dar evit somnul, evit sa ma pierd printre asternuturile mele pufoase si mirosind a lavanda sau a amestec chimic cu miros de lavanda continut de sticla de balsam de rufe ce imi da palpitatii daca e la jumate. Dar imi doresc sa stau treaza, sa fiu, sa ma intamplu printre oameni, nu prin vise.

Imi trebuie sa dorm, asa cum altora le trebuie admiratie sau respect sau bani, adica imperios. Si o sa ma silesc sa dorm, numai ca, ajunsa in pat, o sa deschid ochii lar, larg de tot, ca o bufnita. Si nu o sa dorm.

Problema e ca imi e necesar sa dorm, stiu asta, dar nu vreau, pentru ca sunt fericita si trebuie sa imi traiesc fericirile treaza.

Caldura asta de mai nu imi face bine, monser.