Ziua când am uitat să plec

Posted: November 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit ziua când a venit am uitat să plec.

Îmi aduc aminte viu și aproape crud cât de mult voiam să plec, într-o vreme. Aveam un oraș plasă-de-siguranță în care voiam să plec, îl alesesem cu grijă, știam că mă așteaptă acolo și mi se părea mai frumos decât orice există pe lumea asta. Aveam vise și, cu atenție, îmi croșetasem un viitor alternativ acolo în care totul se desfășura așa cum voiam eu. Aveam în spatele ochilor mereu și mereu camera frumoasă în care urma să locuiesc, o știam mai bine decât știam casa în care trăiam atunci.

Din visul ăsta al meu am făcut la un  moment dat două mai mici, pe urmă visul a redevenit al meu. Și m-am agățat de el și de trenul care mă ducea în orașul în care trăiam deja de mult în mintea mea.

La un moment dat, distanța dintre orașul meu și orașul în care mai locuiam încă s-a micșorat radical. Aproape că găsisem o casă, peste două weekenduri voiam să mă duc să o văd, iar cineva mă căuta avid pentru un job care poate ar fi fost minunat. Cafelele mă așteptau, mi-era puțin frică să nu îmi fie greu fără prieteni și mai departe de familie, dar cumva mă împăcasem deja și cu asta.

Și a venit ziua în care am uitat să plec.

Am refuzat jobul ăla și ușor-ușor dorul de fugă mi s-a ostoit. S-a stins. Am învățat să stau și să lupt, dacă vreți, în loc să fug și să mă ascund. Am scurtat drumul până la întoarcere, practic. Am învățat că uneori un drum deschis nu înseamnă neapărat libertate, că schimbarea nu te alină, că altfel nu înseamnă mai bine, că noul nu înseamnă fericire. În același timp am învățat tot atunci că noul și altfelul nu trebuie căutate la mare depărtare de casă. Și am învățat și înfruntat de ce fugeam, pentru ca în final să îmi permit să stau locului într-un oraș cu o groază de probleme, dar care acum mi-e drag ca vărul ăla puțin dereglat psihic și cu cocoașă care mai vine la reuniuni.

Am învățat atunci de fapt să merg pe drumul meu fără să mă mai uit cu atât de mare jind la altele. Asta nu înseamnă abandon sau lipsă de interes față de alte universuri. Știu că sunt acolo, că se întâmplă. Știu si simt atâtea bucurii și fericiri care mai de care ce m-ar fi așteptat oriunde, la fel cum simt dezamăgirile și gândurile triste ce m-ar fi încercat deopotrivă.

Și totuși… dacă știi că poți fii fericit în 1000 de locuri, deja ești fericit de 1000 de ori.


Si mi-am amintit

Posted: May 23rd, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Mi-a parut intr-o zi ca te vad intr-o statie de autobuz. O tampenie, desigur, ce sa cauti aici, intr-o statie de autobuz? Sa astepti poate autobuzul molcom care sa te duca acasa, la muntii tai, tu mergand mereu in picioare, nu cumva sa ocupi locul altcuiva. Sigur ca m-am induiosat si m-a apucat melancolia, putin, dar intr-un fel bun, un fel… altfel, un fel de budinca de orez pe care acum o poti manca de unul singur. Nu ma mai doare in capul pieptului si ma gandesc ca asta este o normalitate, e tot ce am vrut, e chestia care ma ajuta ca azi sa fiu asa cum sunt. Defecta, insa in alte privinte. Viata a mers mai departe si mult mai bine si mai drept decat imi imaginam vreodata. Printre toti oamenii carora trebuie sa le multumesc ca azi stiu sa ma las iubita si stiu sa iubesc, pot sa te numar fara nicio ezitare.

Apoi mi-a parut ca am vazut pe altcineva – intr-o statie de metrou, de data asta. M-am gandit la antiteza situatiilor, in sine: doi oameni care au insemnat destul de mult pentru mine, care nu se cunosc si daca viata continua asa nu se vor cunoaste niciodata. Unul in soare, altul in negura metroului, unul cu care am reusit sa ajung la o concluzie, la o chestie de povestit care chiar s-a intamplat, s-a incheiat, altul cu care n-a fost nici macar ce a fost, ceea ce e mult mai bine. Unuia inca ii scriu, cu altul ma feresc sa comunic de teama de jocuri si sensuri duble si de fapt de teama ca nici macar nu am avea un teren comun pe care sa putem vorbi in aceeasi limba despre vreme si economie.

Si ma mai intreb de ce visez razboaie.


Tot ce voiai sa stii despre mutat – si cateva chestii pe care nu voiai sa le afli

Posted: February 11th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | 6 Comments »

De 5 ani, cu precizie de ceasornic romanesc (pentru ca nu se intampla in aceeasi luna), ma tot mut dintr-o parte in alta a Bucurestiului. Sigur ca nu e o placere, dar pe de alta parte, statutul de chirias iti asigura o libertate de care uiti sa te bucuri cum ar trebui. Cum ar fi fost sa trebuiasca sa locuiesc pe viata in apartamentul cu peretii ca foile de hartie din Militari? Sau sa ma obisnuiesc cu faptul ca vizavi de mine locuieste un nebun sau betiv sau ambele care urla de pe balcon o noapte intreaga, dupa cum ii dicteaza sticla de vin sau pastilele?

Toate-s bune si frumoase cand vine vorba de boemia vietii de chirias, insa sunt cateva aspecte care, pe masura ce trece timpul, devin din ce in ce mai apasatoare atunci cand trebuie sa iti iei iar casa in spate. M-am decis sa strang din dinti si sa scriu aici primul si, sper eu, singurul pentru mult timp, ghid despre mutat. Ia aminte la mine si…

1… investeste in cutii. Sigur ca sunt mai scumpe decat plasa aia de 0,2 bani de la Mega Image, dar merita fiecare banut. Altfel o sa iti umpli vechea casa de pungi pe care nu le arunci in vederea mutarii viitoare si noua casa de pungi pe care nu o sa stiti unde sa le puneti, asa ca vor deveni parte din decorul din living pana cand va obisnuiti cu ele. In plus, lucrurile carate in pungi nu sunt nici in siguranta, nici pe placul celor care vor trebuie sa  faca drumul cu ele intre apartamente. Se varsa chestii in masini, se sparg diverse – bleah. Nununu. Cutii.

2. … mobilizeaza-te ca sa termini intr-o zi. Stiu, e greu, stiu, e naspa, stiu, ti-e sila. Dar crede-ma; nu o sa mai ai chef sa te duci “dincolo” sa mai iei niste pahare sau doua-trei bluze decat atunci cand fostul proprietar iti bate obrazul si chiriasii noi stau sfios in fata scarii.

3. … gandeste-te la primele chestii pe care o sa le duci in casa noua. Nu, nu e vorba de haine. Nope, nici de chestii de curatat. Nici macar animalele de companie, daca ai. Chestiile sunt mai frivole de atat: iti trebuie mancare in frigider, o sticla de apa, cafea, niste bere in caz ca vrei sa te pui bine cu vecinii care iti cara miile de pungi sus (vezi pct. 1), sapun si un prosop. Sa nu faci ca mine, care am dus niste pahare de vin si o lampa prima oara. Fara vin.

4. … incearca sa ai in vedere si cele mai neasteptate chestii ce se pot petrece in ziua mutarii. Cum ar fi sa iti apara o batatura si sa nu poti sa mergi. Sau sa faci pana la masina. Sa se strice liftul si tu sa trebuiasca sa te muti la etajul 10. Orice. Crede-ma, una din astea se va intampla si e bine sa ai un plan B sau C sau orice litera vrei tu ca sa nu te crizezi degeaba ca o sa stai in strada.

5. … incearca sa impachetezi din timp. Nu e misto sa stai cu casa plina de cutii sau, daca esti incapatanat si nu ma crezi, pungi si pungute si plasute. Dar nici sa iti impachetezi ciorapii in vreme ce prietenii tai iti iau dulapul pe sus nu e tocmai indicat.

6. … da, poti sa fii nervos si obosit si transpirat. Asuma-ti. O sa fii un car de nervi pana cand termini, zen-ul tau o sa se duca dracului uneva in cutiile pline de carti (… ok, vad ca nu ma asculti, pungi…), o sa ai chef sa tipi la oameni si asa mai departe. Incearca macar sa nu tipi la noii vecini.

7. …arunca chestii. Fara mila. Nu laptopul sau telefonul, fireste, dar orice chestie pe care ai pastrat-o in caz ca vin martienii si au nevoie de o agrafa roz, orice dracovenie stricata, orice lucru despre a carui functie nu ai nici cea mai mica amintire trebuie sa dispara. Si nu, sa le cari in noua casa in ideea ca “le descurc eu acolo, o sa aranjez TOT” nu e o idee buna. Nu o sa faci asta. O sa iti cumperi 17 cutii de la Ikea si o sa le indesi acolo intru uitare.

8. … cand termini de adus tot-tot, elibereaza dormitorul. Fa patul. Aranjeaza zen. O sa vrei sa dormi. MULT. Crede-ma. Daca trebuie sa montezi mobila, incepe cu patul. O sa vrei sa dormi. MULT. Ma repet? O fi de la oboseala.

Voiam sa scriu 10 chestii, ca sa imi multumesc OCD-ul. Dar nu a fost sa fie, de data asta. Poate data viitoare – una care sper eu sa vina peste mult timp.


Despre cum sa te obisnuiesti cu nimicul

Posted: January 15th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 5 Comments »

Dupa cum am mai tot mentionat, sunt chirias de mult timp. Din 2004, de cand am venit la facultate. Si de atunci incerc sa ma obisnuiesc. Cu locuitul in case cumparate de altii, cu cotloanele ce nu sunt ale mele, cu detasarea, cu renuntarea, cu sentimentul de “temporar”.

Stergi mobila ca si cum ar fi a ta. Insa de fiece data cand mai vezi cate o crapatura pe care nu ai facut-o tu, cand mai simti cate un damb in parchet pe care nu il recunosti, cand mai scartaie o usa uneori, te simti tradat, te simti ca intr-o relatie in care ai aflat ca are pe alta. Esti gelos pe trecutul casei aleia, asa cum esti gelos si pe viitorul ei.

Nu-ti cumperi nimic al tau, de teama ca va trebui sa te muti. Iti iei chestii mici, marunte, neinsemnate aproape, pe care fie le lasi acolo cand te muti, de mila lor, pentru ca par ca s-au invatat prea bine cu spatiul si particularitatile casei ca sa le dezradacinezi tu, fie le iei dupa tine ca pe niste ramasite care sa iti aminteasca mereu de alte case in care ai avut alte vise.

Cand vii din vacante, oftezi fericit ca esti acasa. Si totusi amar, pentru ca stii ca nu esti, ca nimic de acolo nu iti apartine cu adevarat, chiar daca mobila e a ta. Refuzi uneori sa o numesti “acasa” – acasa ramane tot la parinti.

Sigur ca viata e mai usoara pentru cei ce nu acorda atentie materialului asa cum o fac eu. Pentru cei care vad niste pereti ca pe niste pereti si nu au probleme existentiale in a-i lasa in urma.

Dar eu sunt eu, dimineata cand deschid ochii doar ce simt ca as putea fi altcineva, dar imi trece pana pun de cafea. Si eu vreau, vreau sa am, sa posed, sa fie al meu. Ca multi altii, de fapt, insa nu recunoastem; nici nu stiu de ce nu recunoastem. O fi un soi de slabiciune, poate; insa sigur sunt si slabiciuni mai rele decat asta.


Pagina goala de septembrie

Posted: September 14th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Gandurile mov se fac roz. Ciudat cum o zona vinetie, intr-un final, se vindeca, si tu ramai doar cu amintirea unor nopti in care ti se parea ca totul este formidabil de defect.

Imi amintesc si acum textura peretilor din garsoniera, vederea de la balcon, panoramica si totusi cu gratii, sentimentul ca, daca ma uit in dreapta, o sa ma copleseasca toate vedeniile si amintirile si nu o sa mai am ce sa fac decat sa imi intorc tot trupul intr-acolo.

Numai ca nu mi-a placut niciodata sa stiu ca nu am ce sa mai fac. Imi plac optiunile, posibilitatile, viitorul care poate sa fie in toate culorile.

Si de aceea garsoniera nu mai e a mea. Si nici dreapta nu ma e a mea. Si drumurile sunt altele si nu stiu nici daca astea sunt ale mele.

Am realizat ca problemele incep acolo unde te raportezi numai la “a avea”. Nu ma mai intereseaza ce e al meu, de cand si pana cand, ce a fost al altuia si ce sta in alte dulapuri si sub alte covoare, desi ar fi trebuit sa fie al meu.

Si uite-asa, e mai bine. In afara garsonierei, in afara de mine cu totul.


Nu credeam ca o sa zic asta

Posted: September 6th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , , , | No Comments »

… dar muncesc prea mult. Altfel nu-mi explic oboseala, stresul, noptile nedormite bine, faptul ca nu mai am timp sa-mi fac unghiile (MARE tragedie, credeti-ma).

Nu ma plang, desi asa pare. Se pare ca incerc din rasputeri sa ma simt ocupata, insa faptul ca nu ma plang pe unde apuc (eventual raspund la intrebarea “ce faci” cu “sunt obosita”, pentru ca 1. cam sunt si 2. am descoperit ca raspunsul asta te cam scoate de la o posibila ananghie) imi da senzatia ca oboseala asta e una buna.

Lucrurile merg bine.

Si eu accept asta.

Tristetile mele s-au facut traista si au plecat.

Tristetile mele nu merita bagaj Louis Vuitton; nu. Ele cand vin si cand pleaca vin si pleaca cu o plasa de rafie veche dupa ele. O tarasc prin tarana, vin cu ea murdara si rupta si pleaca cu ea si mai murdara, si mai rupta.

De data asta se pare ca si-au luat vacanta pe termen nelimitat.

Brusc, din senin, prin toate chestiile astea pe care le fac – sau tocmai datorita chestiilor pe care le fac – lucrurile s-au asezat. Bine. Si sunt ok cu asta. Foarte repede, aproape instant, am reglat conturi ramase restante si-i bine, ma.

Acum poate pot sa ma preocupe si pe mine altele. E loc de noi obsesii, cum ar veni.


I lived; what next?

Posted: September 4th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 3 Comments »

Asa cum timpul vine, timpul trece, si epopeea Silviei si a volanului continua. Ieri seara nu a fost asa de rau cum ma asteptam, nu am ajuns la Politie, nu am calcat pietoni, nu am intrat in fundul altor masini si nici nu mi s-a spart timpanul de catre instructor.

In schimb, tot timpul (ma rog, in pauzele de la semafor) ma intrebam: de ce, doamne, de ce nu mi-am facut eu acest blog mai devreme, in 2005, cand am facut scoala de soferi? Tare bine imi prindea sa citesc acolo cum am invatat eu sa nu mai trag dreapta de volan, cum sa tin banda, cum NU trebuie sa apesi frana pana in podea daca nu vrei sa iti plezneasca airbagul in fata, care e stanga si care e dreapta, cum se tine corect piciorul pe acceleratie astfel incat sa nu ai spasme de durere 2 ore dupa aceea si tot asa.

Prima mea ora de condus prin Bucuresti a fost haos, haos, va spun. Nu stiu de ce isi complica altii viata si tin cu indarjire sa conduca in acest oras. Mie imi place sa conduc – dupa cum mi-am adus aminte ieri, insa aici, in haosul asta, in iadul asta al jocului intre ambreiaj, acceleratie si frana, numai o placere nu poti sa zici ca este condusul.

Acum astept cu nerabdare si tot cu frica ora de maine. Cred ca o sa imi fie un dram de frica ori de cate ori ma sui la volan; ceea ce, cumva, poate sa fie bine. Si visez la viitoarea mea masina, mica si cocheta asa cum ii sade bine unei masini de fete. NU un monstru precum Megane-ul pe care ma chinui acum.

In other (not related to autumn and sadness news), am tradat marea familie Android si am trecut de partea cealalta. Concluzii dupa doua zile: a tool is still a tool. But it’s nice if you can like your tool, too.

Cam asa. Maine, condus, poimaine, dentist, vineri, condus, weekend – zacut si curatenie. Nu va faceti griji. Nu traiesc numai in concret. Am in cap O GROAZA de chestii pe care nu mai pot sa le povestesc in scris; cel putin, nu acum.


De ce nu e bine cand e vant in Bucuresti

Posted: July 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 3 Comments »

Probabil ca in alte orase e misto cand bate vantul. Nu; sigur e misto cand bate vantul. Cand esti in varf de munte si vizitezi orase uitate de lume, cu o catedrala, o carciuma si atat. Cand esti pe faleza si vantul iti racoreste pielea arsa de soare. Cand vizitezi orasul copilariei tale si te simti brusc exact ca atunci cand erai mic si credeai ca vantul o sa te ia pe sus, ca pe Dorothy.

Numai in Bucuresti, insa, vantul imi pare o pacoste.

Pentru ca iti ridica fusta pe care te-ai gandit sa ti-o iei tocmai azi, asa incat faci marsul pinguinului pana la metrou: cu mainile lipite de coapse si tinand strans fusta, cat sa nu oferi un show in intersectie.

Pentru ca, in cele 5 minute cat mergi pana la metrou, vantul are grija sa ridice tot praful de pe strada si sa il aseze, delicat, pe tenul tau proaspat cremuit si machiat. Stilul urban-murdar, carevasazica.  Si pentru ca acelasi vant face ce vrea din parul tau, ti-l baga in ochi, un gura, in nas, nu te lasa sa vezi pe unde mergi si te face sa arati ca un bursuc. De fapt, ca un raton, daca luam in considerare si praful de pe fata.

Pentru ca vantul ridica toate gunoaiele, toate mizeriile, toate mucurile de tigara, toate ambalajele lasate la voia descompunerii naturale pe ciment si ti le vara tie fix in fata sau in sandale.

Pentru ca acelasi vant iti aduce pe la nari arome pe care altfel poate nu aveai sansa de a le simti. Vantul favorizeaza apartia acelui mirosul  inconfundabil pe care l-am simtit numai aici: de gunoi, canal, pipi de caine, pisica, soarece si altele, mirosul de noroi, de caine ud, de metal stricat si de oameni rai.

Azi nu-mi mai place in Bucuresti.


Vara in oras

Posted: June 15th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , | 2 Comments »

Vara in Marele Oras vine cu o cafea la filtru. Vine cu unghii galbene, cu drumuri bine planificate. Cu liniste si totusi nu prea. Vara in Marele Oras vine cu graba, stres, aglomeratie.Vara in Marele Oras vine si pleaca mai repede ca inainte. Orasul se comprima, mi se pare, se strange, se condenseaza mai mult si mai mult si mai mult pana cand o sa ramana un strop complex de transpiratie, autobuze, cafele, beri, indoieli, planuri si task-uri. Si de la atata presiune, o sa explodeze.

Vara in Marele Oras ma lasa descumpanita. Nu stiu altii cum sunt, eu stiu insa de ce imi doresc asa de tare sa plec de aici si sa imi vad de drumuri. De asta mi-as dori sa am 3 luni vacanta. Mi-as dori sa nu mai simt chingile orasului, sa nu mai vad prapastii, sa nu mai imi fac asa de multe griji pentru asa de multi tampiti. Oribil de multi.

M-am gandit in zilele astea, daca va vine sa credeti, si ce o sa fac vara viitoare. M-am gandit ca peste 3 ani schimb prefixul si am simtit o durere surda in piept. M-am simtit apasata de timp si am simtit ca si eu ma strang, ma compactez ca un PET dus la reciclat.

Asa ca trag aer in piept, ma duc la Street Delivery si OST Fest ca sa ma desfac iar si curand de tot o sa ma apuc sa imi fac bagajul. Altfel, simt ca nu voi reusi sa scap fara sa imi apara, in acest an, primul fir de par alb.


Cum e viata cand ajungi in 15 minute la munca

Posted: April 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Poate pentru altii asta a fost mereu realitatea, poate ca exista un univers paralel in care traiesc doar oameni care ajung in sub 20 de minute la birou. Eu nu stiu ce e aia. Pana nu demult, faceam cam 40-50 de minute pe drum, schimband doua mijloace de transport. Ca sa nu mai zic nimic de perioada de 2 luni in care schimbam un tramvai, doua metrouri si un autobuz.

E drept, timp mai mult pentru lectura, ascultat albume intregi, zgait la femeile frumoase din metrou si facut notite mentale despre ce mai trebuie sa cumpar, aflat stirile in subteran de la postul ala de TV exclusiv din metrou etc.

Dar “castigi” si ore moarte care atarna greu cand trebuie sa te duci acasa in timpul programului sa-ti schimbi haina (mi s-a intamplat. De mai multe ori. Nu “trebuia”, dar mi se pusese clasica pata metaforica). Cand ai da orice sa ajungi mai repede acasa pentru ca ti-e foame/te doare capul/trebuie sa te schimbi si sa pleci la un party/vrei sa te culcusesti langa cineva drag/ai chef sa ajungi la sala/nu mai ai paine/ai terminat cartea, nu mai ai baterie la iPod si in metrou nu-s femei frumoase.

Ei bine, de putin timp, de cand fac 15 minute in medie pana la birou, pasarelele ciripesc – la propriu, soarele straluceste si el – tot la propriu, iar colegii mei se mira ca sunt vesela si parfumata ca o zambila. Nu mai ajung ciufulita si nervoasa, ba chiar sunt de o buna-dispozitie contagioasa.

Citit si muzici? Mai bine acasa, in fotoliul galben. Langa cineva drag. Dupa ce ai mancat si ai luat si pastila. Si ai timp si de party, si de sala. Si singura femeie frumoasa din jur esti chiar tu, caci esti unica.

Scriu asta ca sa-mi fie invatatura de minte, in cazul in care ma mai trazneste vreodata sa ma mut unde a intarcat dracul copiii. Sau sa lucrez in Pipera. Sau, ce oroare, ambele.