Iacă-mă-s

Posted: February 24th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | 5 Comments »

Am dimineți în care îmi pare că în oglindă e un om străin. Ca și cum am o geană în ochi și mă văd în ceață, parcă am un ghimpe în coaste și mă recunosc cu teamă. Am dimineți în care, oricât de rece e apa de la robinet, îmi simt fruntea caldă, caldă de tot, dând pe dinafară de cuvinte și gânduri pe care nu reușesc să le adun în fraze ce fac sens.

Atunci mă caut pe mine prin toate cotloanele. Poate-s încă în pat – sau uite-mă acolo, dormitez pe canapea. Zac la birou cu ochii în monitorul steril. Poate sunt pe balcon, vorbind la telefon, sau jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu pisica.

Parcă trăiesc în Ziua Cârtiței. Totul îmi pare la fel. Ajung la concluzii mărețe despre viață și sensul ei în fiece seară, dar, de vreme ce a doua zi o iau de la capăt cu gândurile, e clar că nu-s revelațiile potrivite. Mă simt și prost, zău. Poate-s revelațiile cuiva care chiar ar avea ce să facă cu ele, unde să le depoziteze, ce să priceapă.

Și zi de zi mă înham la drumul spre metrou, pac pac pac pașii cu aceeași cadență, aceeași tristețe în ei, fața mea aceeași zi de zi de zi…

E doar o perioadă, îmi zic.

Ca o mantra.

Doar o perioadă.

Apoi va fi altfel. Nu-mi trebuie decât să mă prind de piciorul unei revelații și ea, ea, să-mi întindă și ea, totuși, o mână, că oameni suntem și-am obosit.


Oh, sing one we know

Posted: April 1st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Atâtea lucruri trăite mi se par întâmplate în altă viață.

Sunt un depozitar de amintiri, atingeri, oameni și intersecții.

Sunt un amalgam de gânduri frânte și abțineri și pasiuni obositoare.

Sunt o grămadă de “eu”.

Și toate lucrurile astea fac zarvă în mintea mea și mă obosesc. Ochii mi se închid, grei, ca și cum n-am mai cunoscut somnul de luni de zile. Colțurile buzelor mi se lasă în jos. Mâinile îmi sunt și ele grele și eu am obosit.

Mă retrag de multe ori în colțul ăla secret al minții mele și nu știu niciodată cine mă așteaptă acolo. Nu știu niciodată dacă oamenii ăia sunt așa cum mi-i amintesc eu sau sunt cu totul altfel. Nu știu niciodată dacă privesc prin caleidoscop sau așa e lumea, de neînțeles.

Și în colțul ăla al minții mele, deseori mă apucă panica, frica, fuga.

O să mă urc în mașină și o să mă duc până la Ploiești, simțindu-mă în cea mai mare aventură. O să mă silesc să îmi intru în formă. În forma de om care a stat liniștit de prea puține ori. Om care s-a obișnuit să se teamă și să se chinuie să începe ceva ce știe că va abandona. Om care lungește secundele obsesiv, doar-doar ni se lungesc amintirile. Om care, din când în când, mai amorțește și uită…

Și nu e pentru că stau la birou sau pentru că fac în mare aceleași lucruri zi de zi.

Ci pentru că amorțeala e aproape tot ce mai stă, uneori, între mine și drum.

Aproape.


Obsesia alergatului

Posted: September 24th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 1 Comment »

În ultima vreme, toată lumea aleargă.

Văd din ce în ce mai mulți oameni care își cumpără adidași, pantaloni, ceasuri smechere și fug. Fug prin parc, pe bandă, fug de ei înșiși, fug de alimentația nesănătoasă, fug de anii care au trecut, fug de bucurie, fug de nevoie, fug pentru a-și pune pe Facebook că au fugit și azi 2, 3, 4 km.

Nu îmi explic altfel obsesia asta decât prin prisma faptului că timpul trece și trebuie să îl prindem din urmă. Repede, cât se mai poate, să-l apucăm de mâneca de la treningul de firmă și să îl tragem la răspundere. Să îl întrebăm ce e cu ridurile, cu necazurile, cu bucuriile trecute prea din scurt, cu tot ceea ce se schimbă la noi și nu putem accepta în timp așa de scurt.

Să îl întrebăm de ce nu mai putem alerga de plăcere, pur și simplu, așa cum făceam când eram mici, atunci când nu aveam scop să participăm la semi-maraton sau să dăm share la cei 15 km parcurși de dimineață într-un parc anonim în care nimeni nu știe cum ne cheamă și unde mergem la masă la prânz.

Alergăm de parcă nu ar mai fi nimic de lăsat în urmă. Poate că pentru unii e mult, mult mai bine așa.

Dacă e să mă refer la mine, niciodată nu mi-a plăcut să alerg. Nici când eram mică. Îmi place să am timp și să mă uit în jur. Banda mă plictisește, parcul mă ametește, iar alergatul metaforic îmi dă dureri de cap și de suflet.


O lume cam stramba

Posted: May 21st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Am cam obosit, spun drept. Spun drept intr-o lume stramba. Am obosit de acrobatii mai mult sau mai putin spectaculoase, de aterizari nesigure, am obosit sa imi asez ochelarii pe nas stramb pentru ca sa pot vedea drept. Am obosit sa ma indoi in moduri extraordinare, sa ma joc de-a jonglerul cu principii si valori, am obosit sa fac parte din lumea care se bucura vazand un catel cum sare prin cercurile de foc aprinse de vreun dement.

E o lume cam stramba, cam ciudata, oamenii cu OCD nu stiu cum de traiesc in ea. Sa ai mereu neplacuta senzatie ca trebuie sa indrepti tabloul vietii tale. Sa te gandesti, inainte de a adormi, ca trebuia sa fi aprins si stins lumina ideilor de fix 45 de ori. Sa incerci sa numeri perechi de ganduri si vise si sa iti iasa mereu pe minus. Trebuie sa fie tare greu, o, da.

E o lume cam stramba, o lume in care poti sa incepi paragraful urmator cu fix aceeasi propozitie si oamenii sa nu bage de seama. Sa iti incepi fiecare zi cu aceeasi eroare si totul sa mearga struna. Sa renunti, putin cate putin la ceva din ce in ce in ce mai mare, pana cand intr-o zi, obosit sa tot pierzi la pokerul asta pe dezbracate cu lumea stramba, sa te gasesti mic si gol intr-un colt in care nu apartii si sa nu mai stii cum de ai ajuns tocmai tu, tocmai acolo.


Spaima de final de aprilie

Posted: April 16th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

O stiti? E spaima aia care te cuprinde cand iti dai seama ca nu te mai afli de mult la inceputul anului. Pentru unii dintre noi, mai putin norocosi, e spaima ce apare cand iti dai seama ca e momentul sa iti depui toate declaratiile fiscale posibile si imposibile. Pentru altii e doar spaima ca nu au apucat sa-si etaleze toata garderoba de iarna, sau ca nu au dat inca jos kilogramele puse de Craciun.

E insa in mod cert spaima de a realiza ca a trecut atata timp dintr-un an in care ti-ai propus, in secret sau explicit, sa schimbi lumea. Inca nu te-ai apucat nici macar de plan si uite ca suntem la jumatatea primaverii. E frica de a realiza ca sunt sanse mari ca si anul asta sa procrastinezi, teama de a te accepta inca o data asa cum esti.

E frica de a nu ramane iar pe dinafara, teama de a nu avea vacanta de vara perfecta pe care nici  macar nu ti-ai planificat-o, sunt palmele transpirate in fata faptului ca uite, te inradacinezi si incepi sa devii, te definitivezi, te statornicesti in a fi asa si nu altfel, in a fi tu si nimeni altcineva.

E spaima de a te trezi ca e iarna iar si de a privi inapoi si de a-ti da seama ca teama de final de aprilie a fost intrucatva nejustificata pentru ca nu ai cum sa prevezi nici un milifragment din cat de grozav o sa fie si o sa fii, de fapt.


Calcule primavaratice

Posted: March 12th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 4 Comments »

A venit primavara, ceea ce inseamna cu 15% mai mult entuziasm dimineata, la trezire. Ceea ce poate sa se datoreze si faptului ca reusesc sa dorm din ce in ce in ce mai mult mai mult mai mult. Sunt Regina Snooze-ului, Printesa Amanarii, Contesa Somnului. Ei, si cand dormi asa mult, mult, ca mine, normal ca te trezesti cu un zvac deosebit. Ca azi, cand batea ceasul de 9:15 si eu inca visam prajituri; dar divaghez.

Primavara poate sa aduca, fireste, cu 70% mai multe sanse de ploaie si cam cu 66% mai multe sanse de depresie. Se stie faptul ca ne apuca curatenia de primavara, ceva de speriat; probabil ca e din cauza ca putem deschide larg toate geamurile din casa fara sa ne inghete nasul instant, ceea ce ne face sa simtim ca oricine poate arunca cu privirea prin treburile noastre. Asa ca ne apucam sa organizam dulapuri, camari, sa ne imperechem sosetele, sa sortam haine in gramezi “de dat”, “ce-a fost in capul meu” si “meh”, sa ne curatam cutiile cu acte si sa le organizam cam in aceleasi categorii in care ne-am sortat si hainele.

Si cand te apuci sa faci curat in lucruri, ajungi sa faci curat si in chestii ce tin de suflet. Bai si acolo, sa vezi chestie, nu iti mai vine sa arunci nimic, totul ti se pare minunat, te intrebi de ce te-ai descotorosit pana si de scheletii aia pe care cu atata drag i-ai cules pe faras si i-ai dat afara. Pe urma, ca asa e omul, treci in extrema cealalta si te apuca depresiile; nimic nu e bun, aruncam tot, viata e desertaciune.

Undeva in toata dementa asta, se intampla primavara. Careia nu ii pasa de obiceiul vostru de a face curat. Iesiti in parc, suiti-va pe biciclete, cumparati-va role, cititi in aer liber, stati pe balcon, la soare, si lasati prostiile. Au un dar de a se arunca singure, la un moment dat.


Chestii de neinteles… partea a doua

Posted: February 26th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

E clar, devin o batrana intoleranta. Kids these days… De fapt, nu, nu am nimic cu astia mici din ziua de azi, nici nu ma simt depasita de vremuri, insa vad ca se acumuleaza lucruri pe lista cu “ce nu intelege Silvia”. Nu stiu daca asta ar trebui sa ma ingrijoreze sau nu, asa ca fac ce stiu eu mai bine sa fac atunci cand sunt nesigura: scriu pe blog.

Asadar. Azi pe minunata lista avem asa:

1. Karaoke.  Cred ca nu inteleg karaoke din gelozie, pentru ca am fost inzestrata cu nenumarate daruri, insa cu un glas cristalin, nu. Ma regasesc perfect in aceasta intamplare si nu pot decat sa ma bucur ca la concertele la care am avut norocul de a sta in primul rand nu a trebuit sa si cant. Dar, lasand invidia la o parte, eu chiar nu inteleg karaoke. Am fost o singura data, am cantat 3/4 din melodie cu microfonul inchis (…asa de desteapta sunt eu, nu ca a fost intentionat. Sau poate ca cineva din grup stia ce imi poate pielea si l-a inchis.) si treaba a devenit amuzanta abia dupa ce alcoolul a curs valuri peste noi. Dar nici chiar atunci nu am inteles esenta karaoke-ului. Prefer sa ma rezum la a canta in dus (si imi pare rau a priori pentru vecinii mei, pentru ca la vara o sa fac asta cu geamul deschis).

2. Sushi. Este ceva ce aproape ca nu pot sa privesc, mai tabu decat carnea de cal.  De fapt, nu e ca si cum ma ridic de la masa daca cineva isi ia sushi, ba chiar ii mananc somonul, daca e sa ramana (desi niciodata nu ramane, fir-ar). Insa ideea de sushi, gustul, mirosul, textura, pana si cum arata, sunt chestii menite sa ma sperie peste masura si sa impinga grobianul din mine in primul fast food, fara discriminarea de care, poate, as da dovada in alte circumstante.

3. Hainele negre de party. Nu ma intelegeti gresit. When in doubt, si eu imi iau ceva negru. Pentru ca negru e nobil, e cool si, mai ales, imi permite sa ma vantur de colo-colo fara sa am dubii ca e ceva in neregula cu tinuta mea. Negru e acel ceva sigur, ca un prieten pe care stii ca il poti suna noaptea la 3 sa vina sa iti mute fotoliul in alt oras. Numai ca nu iesi numai cu prietenul ala la bere, nu? Asa ca mi-as dori sa mai vad si eu o pata de culoare. Sufar si asa indeajuns pentru ca nu e soare de 100 de ani in coltul asta de lume.

4. Paiete pe orice. La polul opus punctului anterior… marturisesc ca am fost ieri la cumparaturi. Ce sa fac daca ma duc la aerobic langa un centru comercial? Ei, si ma uitam eu pe acolo la diverse chestii, unele care au ajuns aproape de mine, chiar in dulap. Si am remarcat ca oamenii o iau razna. Fie vor sa fie complet anonimi (negru, gri, bej), fie poarta paiete pe ORICE. Si nici nu e greu. Toate magazinele sclipesc. Vezi o bluza faina? BANG, paiete. O geanta misto? Paiete. Pantofi de vis? Paiete SI tinte. Serios acuma… mai lipseste sa se puna paiete si pe carti. Desi, daca asta ar insemna ca ar creste si vanzarile, as fi dispusa sa fac un compromis. M-am gandit si la o campanie: “Cumpara cartea “Crima si pedeapsa” si cauta Paieta Norocoasa! Ea se poate ascunde pe orice pagina si e suficient de mica incat sa fie punctul de la i, asa ca iti recomandam sa citesti toata cartea!”. Si ma opresc aici, ideile costa.

Si cu asta inchidem lista pe ziua de azi. Cine stie ce ne mai aduce viitorul?


O poveste cu barci, ancore si bungee jumping

Posted: January 22nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Drumurile imi par cu atat mai scurte cu cat vreau sa fie lungi. Ma tine ceva, ca o coarda elastica as spune, ori de cate ori vreau sa ma misc inainte. Iluzia e aproape perfecta: pare ca am facut un pas si ma bucur de succes, simtind in exact aceeasi fractiune de secunda cum coarda invizibila ma trage inapoi.

Daca ai putea sa alegi intre o astfel de coarda si un lant greu de tot cu toate regretele tale pe care sa il tarai prin lume, asa cum isi tara Marley din A Christmas Carol lantul cu pacate, ce ai alege? Daca ai putea sa te intalnesti azi cu cel care ai fost cand erai copil, te-ai juca putin cu tine? Sau ti-ar fi rusine?

Incepem multe chestii si terminam si mai putine si, din pacate, nimic nu are rost decat daca nu ai nimic sa te tina in urma. Dar oamenii sunt creaturi dubioase care isi lasa cate o ancora peste tot. Asa, sa fie.

Nu stiu unde o sa ne duca nimic; uneori simt chiar ca atunci cand ma urc intr-o barca imi lipseste exact ancora de care spuneam. Insa nu trece mult timp si imi dau seama ca ancora a fost mereu acolo. Doar ca lumea se invarte in jurul meu si al micii mele ambarcatiuni, in vreme ce eu stau perfect nemiscata.

Nu stiu, poate ca e nevoie de un efort colectiv sa faci lucrurile sa se miste. De aia isi cauta oamenii sufletele pereche, peticul la sac, the one si asa mai departe. Ca sa nu fie singuri cand incearca sa urneasca ancora, sa taie franghia de bungee, sa isi vada de drum.


Duios tristetea ma apuca

Posted: November 6th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Ma apuca de un picior si dorea sa ma atraga in capcana postarii de poze triste pe Facebook. Sau poze cu pisici. Sau poze cu citate inspirationale scrise cu Helvetica.

Numai ca, in viata de zi cu zi, eu prefer Calibri si nu imi plac pisicile. M-am plans si eu destul pe Facebook si cel mai mult si cel mai mult pe blogul asta, insa cred ca nu in cuvintele care trebuiau sa fie auzite si intelese astfel incat sa fiu mangaiata pe cap de cine trebuie. Dar ca sa vezi, cine trebuie probabil ca nu era onlain in acel moment.

Toamna scoate ce e mai rau din oameni. Poze cu pisici, angoase, depresii, lipsa de calciu, despartiri, remuscari, amintiri, lobotomii, plecari. Toamna scoate toti scheletii din dulap si ii imbraca frumos. Ii plaseaza discret langa toate momentele ridicole pe care doreai sa le uiti. Ii fotografiaza si inrameaza poza pe care apoi ti-o vara in portofel. Nu cumva sa uiti.

Toamna asta e de vina pentru multe din deciziile irationale pe care le iau oamenii. Te impinge spre prapastie, fie ca ai sau nu parasuta. Nici nu o intereseaza, de altfel.

Uneori imi place toamna. La fel de mult cum imi place sa ma uit pe geam si sa ma plang pe blog. La fel de mult cum imi place sa citesc carti care sa ma puna pe jos de durere. La fel de mult cum imi place sa ma gandesc la tacere si sa fiu trista.  Numai ca tind sa ma si ridic de pe jos si sa imi vad de bucurii. Sa le fac lor poza si sa imi var poza lor in portofel.

 


Ca tot ploua, ca tot e frig…

Posted: October 30th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

OK, stim cu totii ca vremea e nasoala. Ca ploua. Ca o sa fie noiembrie poimaine. Ca suntem deprimati. Ca se intuneca mai repede.

Hai sa va spun eu 2-3 chestii pe care nu le stim cu totii.

De trei zile incoace ma joc Candy Crush Saga in prostie. Din fericire ma joc pe telefon, ceea ce nu implica faptul ca imi asasinez prietenii de pe retelele sociale cu tot felul de requests for life, for candy, for freedom. Insa implica faptul ca ma culc mai tarziu decat trebuie, ca ma joc in timp ce ma uit la Criminal Minds, ca ma joc in pauza de masa, ca mi-am pus cartea pe hold ca sa ma joc in metrou.

Take-away: si ce daca e un joc tampit. Da, as putea sa fac alte chestii in timpul in care ma joc. Sa fiu mai “productiva”, mai “eficienta”, sa ma “dezvolt personal”. Dar ghici ce: I just wanna have some god-damn fun. Asa ca nu va mai judecati pentru toate tampeniile pe care le faceti. Au si ele un rost. Cum aveam o vorba cu un prieten: I meant to do that.

Tot de 3 zile incoace ma uit la Criminal Minds. Am luat o pauza undeva la sezonul 6 si am fost surprinsa sa descopar ca stiu exact unde am ramas. E un serial trist. Un serial despre dureri felurite, oameni bolnavi, joburi dificile, nebuni, sociopati. E un serial perfect pentru astia de se plang ca aoleu, ploua. Un fel de “Na ca se poate si mai rau”. Dar tot ma uit cu aceeasi – si o sa sune ciudat in context, dar asta e – placere ca pana acum.

Take-away: Nu e niciodata prea tarziu sa te apuci de o chestie care iti facea placere si pe care o abandonasei. Stiu ca acum o sa ziceti “Da-o dracu de treaba, Silvia, este un serial”, dar va rog sa reveniti la punctul anterior. Da, e un serial. Un mizilic. Si ploaia tot un mizilic e pentru, sa zicem, bietii dinozauri zdrobiti de asteroizi sau uatevar (am citit undeva ca pana si dinozaurii aveau cancer, imaginati-va).

Apoi, tot de cateva saptamani sunt incredibil de calma. Pentru ca mi-am dat seama ca, in strafundurile fiintei mele, trecand sub straturile care ma definesc de insecuritate emotionala, frica de necunoscut, probleme de adaptare, melancolii felurite, poezii sufletesti, nelinisti absolut nejustificate amestecate cu alea justificate, sta ceva mic si negru si capitalist: bai, imi place sa am chestii. Punct.

Take-away: Daca as crede in zodii mai mult decat o fac, as zice ca e adevarat ca propozitia definitorie pentru lei este “a vrea”. Dar deviem. Ideea e ca: nu ar trebui sa ne fie rusine de ceea ce suntem. Poate ca noua ne place vremea mizerabila. Ne da o ocazie sa fim emo si sa ascultam Cohen. Dar nu recunoastem, pentru ca e cool sa ne plangem de orice, ma scuzati, cacat.

Si cam asta a fost postarea mea superficiala de azi. Si sunt mandra de ea. Am zis.