Redimensionare

Posted: January 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.


Cum scapi de răceală

Posted: October 15th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Te dai cu ruj roșu. Nu știu dacă merge dacă ești băiat, dar hey, whatever floats your boat. Senzația e cu atât mai mișto cu cât va trebui să reaplici acel minunat și sexi ruj roșu ori de câte ori sufli nasul, pentru că treaba asta cu suflatul de nas este destul de dezordonată. Și ori de câte ori vei reaplica rujul ăla, te vei simți ca o divă. Cine nu vrea să se simtă divă de 100 de ori pe zi?

Citești o carte precum The Little Friend. O poveste interesantă, un personaj mișto și totuși o scriitură care, cum-necum, te face să adormi în 50 de pagini. Și se știe că somnul face bine la răceală. Nu știu dacă o vindecă mai repede, dar în mod cert te face să nu o mai simți pentru câteva ore.

Smotoceală cu pisica. Nu știu cum sunt alte mâțe, dar Cujo zace alături de mine atunci când mi-e rău de parcă și el e cel mai năpăstuit pisoi din lume. E interesant deci să simți că ești compătimit cu atâta empatie. Plus, alte beneficii ce musai trebuie menționate, precum torsul constant, ce ajută la somn, și căldura emanată de pisoi. Chiar dacă în cazul meu simt căldura pisicească numai dacă îmi țin motănelul cu forța, Cujo fiind un pisoi independent care nu prea stă la smotocit și care, chiar și atunci când mă compătimește, o face de departe.

Junk food. Aseară mi s-a confirmat faptul că McDonald’s are puteri magice în lupta cu răceala. Nu știu cum se face dar, de câțiva ani, ori de câte ori mi-e rău și n-am gust mi-e poftă de Mc și e singurul lucru pe care îl pot ingera cu oarecare poftă. Și să vezi minune, a doua zi mi-e mai bine. Sau poate că doar mă concentrez pe alte lucruri, cum ar fi „La naiba, iar mi-am băgat picioarele în stilul de viață sănătos, fatty fatty boom boom”.

Cam atât din tranșee. Revin cu leacuri-minune, că doar nu le țin pentru mine, sunt o generoasă.


Pe fugă

Posted: May 7th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Graba aia care te cuprinde când ai o idee bună și nu mai vrei să o lași să moară, ca toate celelalte idei probabil la fel de bune pe care acum nu ți le amintești.

Iuțeala care îți cuprinde molcom pasul atunci când mergi să te vezi cu un om frumos, om cu povești la fel de frumoase, om drag și bun și cald.

Rapiditatea îmbujorată ca o codană de atunci când furios bagi cheia în yală pentru a descuia ușa ce duce la tine acasa, la voi acasă, pentru a te regăsi, pentru a vă regăsi.

Înfrigurarea cu care aștepți metrou, tramvaiul, autobuzul, taxiul, la semafor sau în parcare pentru că știi ce te așteaptă la capătul ăsta al drumului.

Goana dementă în care îți aleargă pixul pe hârtie când notezi o listă de lucruri care îți trebuie numaidecât, cum ar fi pâine, apă minerală, bureți de vase sau un viitor așa cum vrei tu.

Repezeala cu care te speli pe ochi dimineața, știind că asta e una din diminețile alea de care o să-ți amintești mereu, ziua când chiar s-a schimbat ceva.

 

Și lentoarea ciudată cu care găsești timp să-ți amintești de toată urgența din viața ta.


Tired and wired we ruin to easy*

Posted: November 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

*Aici

Am avut azi o idee bună în drum spre baie. Ca mai toate ideile mele bune, ea s-a dus atunci când am început să mă simt iar confortabil. Cine știe câte idei bune am pierdut pe drum de la masă, de la baie, de la cumpărături, de la un examen unde am făcut foarte, foarte bine sau de la o zi petrecută la birou care n-a fost tocmai în zadar – sau nu chiar în măsura în care sunt toate, până la urmă, în zadar.

Ideile bune se năruiesc ca oamenii buni. Unii din ei, cel puțin. Unii oameni trebuie să trăiască în tensiune. Permanent încordați, ca un arc înainte de atac. Mereu în dubiu, mereu în cursă. Numai așa storci ce e mai bun din ei. În momentele banale ale vieții, și ei sunt la fel, dacă nu mai banali.

Și mai sunt și ceilalți oameni, cei care strălucesc fără tensiune, fără presiune. Cei care știu că orice act, oricât de inutil, uman, pământesc ar fi el, chiar și, să spunem, să calci o cămașă, poate să fie unul destul de revelator.

Zilele, săptămânile astea am trăit, la rândul meu, revelații. Nu puține și nu legate de cele de mai sus. Am aflat că mai sunt oameni care dau tot ce e din ei când e vorba să impresioneze, alții care nu pot performa decât dacă există alți oameni care să îi compătimească și tot așa. Prea mulți oameni ca să le mai țin socoteala, ceea ce mă obosește cumplit. Nu știu ce fel de om sunt eu azi, dar știu că noiembrie e prilej de îndoieli și furtuni despre care nu am poftă să mai vorbesc. Nici lor, iată, nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mă depășesc.

 

I’m so surprised you want to dance with me now
I was just getting used to living life without you around
I’m so surprised you want to dance with me now
You always said I held you way too high off the ground


Dintr-o data, august

Posted: August 14th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Dintr-o data, m-am trezit.

Sudoarea nu-mi da pace, ma invart in asternuturi de parca ma gandesc la ceva, numai ca nu ma mai gandesc la nimic de ceva vreme. Ascult ceasul cum ticaie pana cand imi dau seama ca nu mai am ceas pe perete. Ticaie timpul, sperantele si noaptea. Ticaie august.

Dintr-o data mi-e august si mi-e sete si mi-e dor de mare si visez ca dorm pe nisip. Dintr-o data ma apasa si grijile, si libertatea. E ciudat si mi-e bine si cred ca o sa incep sa beau limonada – pare un lucru rational, numai bun de facut in august.

Imi e mereu cald si soarele asta pare ca vrea sa imi spuna ceva. Numai ca o face foarte agresiv, in asa fel neobrazat incat nici macar nu-mi mai vine sa-l ascult. Noaptea imi pun perna langa pat (mi-e prea cald sa dorm cu ea) si ma uit in tavan. Incerc sa ma gandesc la limonada si la alte veri si la lucrurile rationale pe care trebuie sa le facem in august. Dar, cumva, fix cand cred ca am descoperit ceva util, adorm.

Si, dintr-o data, ma trezesc.


Va salut de la mare

Posted: July 10th, 2013 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , , | 2 Comments »

Unde ziua e mai lunga, apa mai tandra, nisipul mai pufos, mancarea mai gustoasa, oamenii mai turisti si eu mai in apele mele.

Va salut de la mare de unde jinduiam sa ajung inapoi inca de cand am plecat. Nu stiu ce e cu marea asta; nu stiu sa inot si nici la soare nu prea pot sta, dar la mare ma simt mereu mai eu ca oricand.

Poate ca e vorba de o mare departare doar? Departare de concret, de realul de dimineata cand deschizi ochii buimaci ce viseaza inca, de spaimele urbane, de oboseala cronica, de perpetua senzatie ca trebuie sa fie ceva mai mult.

La mare totul e cat trebuie. Minunat.

Asa ca va urez si voua sa va gasiti “departele”.


Opa, a venit vara

Posted: June 5th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | No Comments »

A venit vara aproape pe neasteptate. M-a prins, culmea, pe malul marii, cum imi sta mie mai bine – si totusi tot surprinsa m-am trezit la sosirea ei. Nu stiu de unde sa o iau si primul lucru pe care imi vine sa fac este sa o dorm. Sa dorm toata vara si sa visez minunatii, calatorii, lucruri care fac viata mai frumoasa, grozavii care in realitate nu exista.

Am totusi noroc ca sunt genul de persoana care se gandeste nu de doua ori, ci de mult mai multe ori lucrurile. Asa ca ori de cate ori imi vine sa dorm, imi pun de cafea si ma gandesc la cum sa fac ca acele grozavii chiar sa devina realitate. As vrea sa nu cad in patima gandirii self-help-iste si sa spun ca e suficient sa iti doresti ceva destul de tare – insa ajuta destul de mult.

Si cum vara are acest dar de a te baga in toate panicile si fricile si paranoiile posibile, o sa imi iau cana de cafea, o sa ma uit adanc in ea si o sa o rog sa imi ajute biata inima sa primeasca schimbarile ce eu cu manuta mea mi le pregatesc nu ca pe o provocare sau un drum drept spre hipertensiune, ci ca pe un lucru bun si pe care am norocul chiar de a mi-l putea face singura cu mana mea.

Prea des apreciem libertatea pe care o avem si de care ne putem bucura in voie pentru ca ne e frica sa nu cumva sa gresim. Cumva e bine sa tot vrei sa fii drept, dar hei, e vara si tineretea nu se numeste traita fara cateva chestii cu potential de eroare prin ea.

A venit vara aproape pe neasteptate, iar asta e suficient sa ne faca sa fim altfel, cumva.


Despre usi

Posted: February 20th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Sunt seri cand ajung acasa si ma uit in urma, la usa pe care o inchid, si imi amintesc de toate usile inchise de mine pana acum.

Uneori ma apuca o disperare aproape metafizica in fata unei usi inchise – desi poate e inchisa de mine din cele mai bune motive pe care si le-ar putea imagina cineva. O clanta care nu cedeaza la presiuni sau in fata chipului tau deznadajduit si brazdat de intrebari e un dusman tare perfid. E unul, de altfel, si greu de invins.

Totusi, cred ca cel mai mare rau ajunge sa-ti faca o usa intredeschisa.

E nasol si in realitate – niciodata o usa intredeschisa nu ajunge sa isi indeplineasca menirea de usa. Nu te separa, nu te deschide, e ca un ghimpe in realitatea ta imediata. Uneori, chiar, te poate trage si curentul.

Si cand e vorba de aspecte sufletesti, o usa intredeschisa poate sa faca tot atata rau cat iti poate face momentul in care tregi de o usa care s-a inchis. De la vant, de la vointa proprie, cine sa stie.

Daca de la o usa inchisa bine de tot dai cu capul de pragul de sus si zici “asta e”, de la o usa intredeschisa te poti impiedica. Si in drum spre pragul de jos, te intrebi: “oare atat sa fie?”.

E ciudata treaba cu usile astea; aproape ca nu e de mirare ca oamenii aleg zidurile.


De neinteles

Posted: February 6th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Sunt cateva chestii pe care nu le pot intelege si pace. In afara sferelor sufletesti sau intelectuale, adica. In serile in care nu ma mai intreb daca limitele limbajului sunt si limitele lumii mele sau daca exista intr-adevar un suflet care isi vede de treaba cu mult dupa ce noi nu mai suntem, ma gandesc la chestii mai concrete si uneori, mai apasatoare. O piuneza in pantof se poate dovedi mai cicalitoare decat insuportabila usurinta a fiintei,

Asadar, mi se pare de neinteles…

…cum ditai corporatia ca Ikea sta ATAT de prost in materie de prezenta online in Romania. Nu ma refer numai la greseli de ortografie pe site. Nu ma refer numai la erori 404 acolo unde ele nu ar trebui sa fie. Nu ma refer numai la faptul ca Java mai crapa – desi ma refer si la astea. Ma refer insa la faptul ca nu pot sa anunte si ei ca magazinul este in proces de restructurare si, ca atare, multe din chestiile pe care stiai unde sa le gasesti acum sunt ascunse in negura vremurilor. Poate in alte tari e mai bine, insa in Romania site-ul Ikea este iadul, va zic. Incercati voi sa va simtiti ca intr-o casa suedeza in el si va promit ca or sa va albeasca niste fire de par in timp ce va simtiti ca intr-o bodega de la tara.

…cum pozele din baruri/cluburi cu oameni mega-super abtiguiti sau dand pe gat niste licori dubioase au astazi atat de mare trecere. Ma bucur ca Facebook nu exista cand aveam eu 20 de ani, insa cu toate astea mi-e greu sa inteleg, chiar si azi, la varsta matusalemica la care ma intamplu, de ce doamne-iarta-ma ai vrea sa fii vazut public vraiste sau cu viciile fix langa tine, chiar si daca fac un efort si gandesc cu mintea de atunci. Pe de alta parte, e drept, poti sa iesi si tu ca omul sa te distrezi, sa bei o bere si PAC colorata maine e gata si data la gazeta.

… cum e atat de dificil sa gasesti oameni cu care trebuie sa colaborezi si care sa fie pur si simplu OK. Fara mailuri alambicate, fara deadlines imposibile, fara promisiuni nerespectate, fara amanari cretine. As vrea sa dau de oameni care sa iti respecte timpul asa cum si tu il respecti pe al lor, care iti respecta meseria asa cum si tu o respecti pe a lor, de oameni care inteleg relatiile de colaborare nu ca pe unele de subordonare.

… cum e posibil sa existe atatia oameni care se plang atata si nimeni sa nu faca nimic. E o pasivitate care ma enerveaza, e o pasivitate agresiva, daca se poate asa ceva. Ne-am obisnuit lenesi si saraci si asta ne consuma toti neuronii care ar putea sa schimbe ceva. Ne plangem peste tot si guess what? Profetiile se auto-indeplinesc si ajungem sa fim pe cat de amarati ne declaram.

… cum de exista un curent atat de puternic in randul femeilor, curent caruia nu stiu ce nume sa ii dau, care promoveaza femeile care se mandresc ca nu se duc la coafor, ca nu stiu sa gateasca, ca nu isi fac unghiile, ca machiajul e o tampenie si ca moda e din ce in ce mai dificil de priceput. Nu inteleg de ce agresivitatea in a expune aceste lucruri de parca ar fi valori; in definitiv, cand de fapt in niciun fel nu e mai bine si nimanui nu ii pasa ce culori poarta altii pe unghii. Se pune asa de mare accent pe… nepasare, sau indolenta, sau lipsa de feminitate la fel cum uneori se intampla invers. De ce om vrea sa fim cu totii profesori?

Si cam asta nu inteleg eu intr-o zi de miercuri aiurita, in care mintea zboara si zboara in alte locuri decat unde ar trebui ea sa se pozitioneze, de fapt.

 


Ziua in care te simti ca un iepure ud

Posted: January 30th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

De ce nu e bine sa te simti ca un iepure ud. Eseu (sau ceva de genul).

In primul rand, un iepure nu trebuie sa fie ud. Serios. Am citit ca ii dauneaza grav sanatatii sau asa ceva. Nu am avut iepure decat pentru o perioada foarte scurta si tragica de timp, asa ca nu stiu daca este mit sau realitate. Ce stiu insa e ca, in ziua in care te simti ca un iepure ud, e clar ca ceva e in neregula cu Universul care de fapt vrea sa te omoare.

In al doilea rand, un iepure ud e amuzant. De tot rasul. Te uiti la el si, orice ai face, nu ai cum sa il iei in serios. Chiar daca bietul iepure ud incearca sa iti atraga atentia, iti recita incruntat pasaje intregi din Kierkegaard, isi pune ochelarii de tocilar, da cu pumnuletul lui ud in masa.

Concluzia eseului, sau ceva de genul, este ca a te simti ca un iepure ud nu iti garanteaza nimic bun. Ai parte numai de dileme si angoase existentiale pe care nu ar trebui sa le ai nici cand esti si te simti om.

Ce poti sa faci intr-o zi in care te simti ca un iepure ud? Sa iti pui un prosop pe tine, sa speri ca Universul nu va reusi nici de data asta sa iti vina de hac, sa accepti norisorul mic si pufos si negru din care ploua si tuna si fulgera si care sta, impasibil, deasupra urechilor tale pleostite si sa iti vezi de drum. Cam asta, da.