Nope.

Posted: January 5th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.


Acrobații de freelancer. Lungul drum al banilor până în buzunarul tău

Posted: August 22nd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 1 Comment »

 

Făceam eu mai demult o glumiță de natură profesională (destul de proastă ea, glumița) și spuneam că unele persoane nu văd decât partea Free din freelancer. Altfel nu puteam înțelege de ce erau așa de mirați când le ceream și bani pentru munca depusă pe tarlaua lor virtuală.

După ce am descoperit minunata chestie denumită contract de colaborare și am ales să-mi uimesc clienții încă de la început cu suma necesară, ba chiar dându-mă peste cap uneori și trimițând și devize, raport de activitate, porumbei care să șoptească la urechea clientului  “peste o lună va trebui s-o plătești pe fata aia, nu uita!”,  tot am avut neplăcuta, oribila, urâta problemă a întârzierii plății dincolo de orice scuză ar putea fi (chiar și dincolo de scuza că ți-a mâncat câinele din dotare întreg departamentul de contabilitate).

Am scris mii de rânduri pe temă. Mail-uri trimise și netrimise (acestea netrimise fiind puuuuțin nepoliticoase – dar hei! e eliberator să te exprimi în scris). Mi-am frământat mințile găsind eu scuze pentru întârzieri. Am surzit prieteni și persoane dragi cu lamentările mele continue pe temă. Am fost aproape de a apela la recuperatori. Și tot așa.

Dragi freelanceri. Nu e cazul să vă întrebați dacă e vina voastră ori ba. De cele mai multe ori, dacă sunteți oameni care își fac treaba temeinic și care au semnat un contract de colaborare beton, nu e vina voastră.

Dragi clienți. Eu fac un serviciu pentru voi, serviciu agreat prin contract. Nu ar trebui să fie treaba mea că s-au întâmplat 1620 de chestii care vă împiedică să mă plătiți. Eu plec de la premisa că, atunci când agreăm costurile, vă asumați că veți avea banii ăia. Mi-am făcut treaba. E cazul să o faceți și voi. Iar faptul că trebuie să întreb de bani, mereu și mereu, e cel puțin umilitor. Îmi arată mie că nu vă pasă de munca mea, de ceea ce am încercat să fac pentru compania voastră, că sunt doar o bifă pe un caiet în departamentul de marketing – iar asta nu e ok. Faptul că sunt freelancer nu înseamnă că sunt sub angajații cu normă întreagă. Nu înseamnă că vă puteți permite să mă plătiți peste termen, lăsându-mă la coada priorităților. Nu eram la coadă acum 3 săptămâni când îmi dădeați mail-uri peste mail-uri, nu?

Iar dacă cumva întârziați pentru că s-a întâmplat *orice*, singurul sfat pe care nici nu cred că ar trebui să-l dau este să comunicați cu omul ăla ce-și va primi banii mai târziu.

Știți de câte catralioane de ori mi s-a întâmplat să nu primesc niciun fel de răspuns la întrebările mele legate de plată? N-am cu ce să compar. Este ireal cum oamenii pur și simplu… nu-ți mai răspund. Ei cred că, de vreme ce nu îți pot da un răspuns concret, mai bine nu dau niciunul. Ei bine, asta e un exemplu perfect de conduită de business din capitolul Așa nu. Nu este nimic ce poate justifica lipsa de răspuns la telefon sau e-mail.

Ce sfat am să dau celor ce dau peste situații din astea, fiind freelanceri? În teorie sună  foarte mișto: nu mai lucrați cu acel client. Faceți ce vă zic,  nu ce fac. Eu încă mai am colaborări cu întârziați cronici. Din trei motive:

- am întâlnit extrem de puține persoane care plătesc ok și la timp.

- am proiecte de care m-am atașat emoțional și pur și simplu nu pot renunța la ele.

- mi se explică clar situația și discutăm lucrurile pe șleau.

Ce pot spune e că trebuie să fiți foarte atenți unde trageți linia, cum și cui spuneți Nu sau Nu mai și cât sunteți dispuși să răbdați. Nu știu dacă situațiile astea sunt doar în domeniul meu de activitate, dar eu despre el vorbesc pentru că mi-e singurul cunoscut. Nu am cine știe ce experiență sau autoritate de a da sfaturi. Ce am este promisiunea făcută mie, recent, chiar, de a nu mai accepta toate proiectele care, din start, par shady. Semnați contracte făcute beton – apelați la cineva din zona legală, dacă aveți la cine – și aveți tăria de a apela la clauzele ce privesc penalitățile, dacă e cazul. Fiți fermi, gestionați situațiile matur și cu calm. Și dacă nu observați dorința de a comunica sau de a face lucrurile mai bine… știți voi cântecul ăla cu Jack și cu drumul.

Data viitoare, în al treilea episod, vă voi povesti despre Cum își vâră clientul nasul în munca ta în moduri neproductive.


Acrobații de freelancer. Ce crezi că o să faci vs. Ceea ce ajungi să faci

Posted: August 21st, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 1 Comment »

De câțiva ani, pe lângă un job de zi cu zi, am ales să fac freelancing pe partea de copywriting, editare, traduceri și content management. De ce am luat decizia asta? Nu pentru că sunt workaholică, ci pentru că aveam reală nevoie de niște bani în plus.

Am pornit la drum cu mare naivitate. Am crezut două chestii: că oamenii mă vor respecta pentru ceea ce m-am pregătit să fac, anume meseria mea și că oamenii cu care voi lucra îmi vor fi parteneri, nu șefi (n-am zis manager, am zis șef – știți voi la ce mă refer).

Având în vedere cât de tare m-am înșelat pe parcursul anilor, am decis să fac ce fac eu mai bine, anume să scriu despre lucruri. Încep așadar seria asta de acrobații de freelancer, în care vreau să povestesc despre diferite situații dificile prin care am trecut și trec (pentru că sunt fraieră, mostly).

Prima dintre ele: ce crezi că o să faci și ce o să faci de fapt.

Ce-am crezut eu că o să fac: că o să scriu din cafenea texte inteligente pentru care voi fi plătită corespunzător fix la o zi sau două după ce emit factura.

Ce fac de fapt: scriu de toate pentru toți (ceea ce nu este un lucru rău), fac social media management which I kinda hate, lucrez de pe unde apuc (niciodată din cafenea – ba chiar și din vacanță), iau proiecte pe care ulterior le regret pentru că aflu că întotdeauna mai e ceva ascuns despre care nimeni nu-ți spune, cel puțin o dată pe lună trimit mailuri și dau telefoane ca să aflu când, totuși, voi fi și eu plătită pentru activitățile depuse.

Una din primele mele probleme, la început de drum, a fost să-mi setez un tarif pe oră. Chiar și așa, tot nu am fost mulțumită de acest criteriu al orei, că doar nu dau la strung în mod egal timp de 60 de minute. Unele task-uri sunt mai complexe ca altele. Nu știu nici acum cum sa cuantific dinainte identificarea unui concept creativ, la care e posibil să mă concentrez zile întregi. De aceea cer mereu multe detalii despre proiect și nu pot răspunde la “cam cât mă costă și pe mine un site – așa, în general vorbind” altfel decât cu o ridicare din umeri.

În fine, după ceva mișcări tip trial & error, am ajuns la un sistem care pe mine mă mulțumește acum. Chiar și așa, la începutul activității mele m-am lovit de o mică chestie cronofagă numită: activitate de client service. Adică: mailuri înainte și-napoi, telefoane, întâlniri și altele.

Mai mult decât atât, am pierdut o groază de vreme pe multe proiecte, vreme neprevăzută în estimarea inițială de timp și costuri, din motive ca:

- n-am primit brief,

- clientul nu a comunicat din timp ceea ce dorește,

-clientul intervine pe texte, modificând radical viziunea pe care am agreat-o de comun acord,

- clientul trimite modificări după termenul-limită al proiectului etc.

Și aceste lucruri sunt tot cronofage – mai mult, sunt chestiuni care pot să influențeze negativ relația dintre mine și client, aducând frustrări și impasuri creative.

Sigur, veți spune – și pe bună dreptate – orice freelancer ar trebui să se aștepte la asta. Și sunt complet de acord. Ce vreau acum, în primul capitol al mini-seriei mele, este sa subliniez niște lucruri pe care orice om care dorește să devină freelancer trebuie să le ia în considerare și pe care mi-aș fi dorit să mi le spună cineva.

Data viitoare vă voi povesti despre lungul drum spre primirea banilor. Știu că abia așteptați. Vă asigur că o să fie de-a dreptul savuros.

 


Cum e viata cand ajungi in 15 minute la munca

Posted: April 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Poate pentru altii asta a fost mereu realitatea, poate ca exista un univers paralel in care traiesc doar oameni care ajung in sub 20 de minute la birou. Eu nu stiu ce e aia. Pana nu demult, faceam cam 40-50 de minute pe drum, schimband doua mijloace de transport. Ca sa nu mai zic nimic de perioada de 2 luni in care schimbam un tramvai, doua metrouri si un autobuz.

E drept, timp mai mult pentru lectura, ascultat albume intregi, zgait la femeile frumoase din metrou si facut notite mentale despre ce mai trebuie sa cumpar, aflat stirile in subteran de la postul ala de TV exclusiv din metrou etc.

Dar “castigi” si ore moarte care atarna greu cand trebuie sa te duci acasa in timpul programului sa-ti schimbi haina (mi s-a intamplat. De mai multe ori. Nu “trebuia”, dar mi se pusese clasica pata metaforica). Cand ai da orice sa ajungi mai repede acasa pentru ca ti-e foame/te doare capul/trebuie sa te schimbi si sa pleci la un party/vrei sa te culcusesti langa cineva drag/ai chef sa ajungi la sala/nu mai ai paine/ai terminat cartea, nu mai ai baterie la iPod si in metrou nu-s femei frumoase.

Ei bine, de putin timp, de cand fac 15 minute in medie pana la birou, pasarelele ciripesc – la propriu, soarele straluceste si el – tot la propriu, iar colegii mei se mira ca sunt vesela si parfumata ca o zambila. Nu mai ajung ciufulita si nervoasa, ba chiar sunt de o buna-dispozitie contagioasa.

Citit si muzici? Mai bine acasa, in fotoliul galben. Langa cineva drag. Dupa ce ai mancat si ai luat si pastila. Si ai timp si de party, si de sala. Si singura femeie frumoasa din jur esti chiar tu, caci esti unica.

Scriu asta ca sa-mi fie invatatura de minte, in cazul in care ma mai trazneste vreodata sa ma mut unde a intarcat dracul copiii. Sau sa lucrez in Pipera. Sau, ce oroare, ambele.

 


Si, cum ar veni, iar m-am imbolnavit

Posted: November 13th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Asa am eu noroc in viata si, cum imi schimb jobul, cum ma imbolnavesc instant. Raceala, putina febra vineri, iar vineri noapte all hell broke loose, adica mi-a curs sange din nasul extenuat de atata suflat  si tuseam asa de rau ca nu reuseam sa adorm. Am adormit pe la 4 jumate, cu nervi si durere in piept si cu speranta ca a doua zi o sa fie mai bine.

Dar a doua zi nu a fost mai bine si am zacut incontinuu, si acum nu prea inteleg cum de s-a facut ora 3 jumate, duminica, si mi-e putin groaza de faptul ca maine trebuie sa ma duc iar la munca.

Atata agitatie in viata profesionala ca anul asta n-am mai avut. Sa fiu sincera, pana acum nici macar nu realizasem ca am o viata profesionala. Si acum nu numai ca am, dar e si agitata si iar mi-e frica de ziua de luni. Stiu ca suna stupid, dar pentru mine asta inseamna o viata profesionala. Sa-ti fie frica de ziua de luni. Ciudat, nu? Nu e asa de ciudat daca ma gandesc la faptul ca inca nu am gasit smecheria aia care e munca, dar de fapt nu e.

In rest, ce sa fac, iau sirop de tuse si vitamina C si Fervex si ma intreb ce dracu s-a intamplat cu sistemul meu imunitar si cine l-a suparat in halul asta, de nu poate omul sa se bucure si el de un weekend altfel decat la pat si cu Dr. Who pe fundal. E si asta un soi de rasfat, daca faci abstractie de tuse, nas infundat si altele din gama.


O chestiune de… nu stiu ce.

Posted: May 12th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Acum ceva timp, sa zicem un an, incepusem sa ma uit pe site-urile de joburi. Sick and tired, voiam o schimbare, o scapare – mirajul primului loc de munca nu durase foarte mult. Banutii din buzunar contau, fireste, intr-o proportie covarsitoare.

Asadar, acum un an am fost invitata la un interviu la firma la care lucrez acum. Tot acum un an, ma hotarasem eu ca eu vreau sa scriu pentru un salariu. Voiam sa ajung sa fac ceea ce imi place si sa fiu platita pentru asta, sa nu mai fac compromisuri si sa ajung sa zic ca imi iubesc locul de munca, prin prisma faptului ca fac ceea ce imi place. Asta s-a dovedit sa fie si un noroc, si un ghinion.

Toate au mers bine la interviurile mele de acum un an. Cu exceptia faptului ca voiam sa scriu. Firma se hotarase ca, fiind la inceput, un scriitor ar fi mai putin util decat un Project Manager. Mi-au dat un mail si mi-au zis chestia de mai sus.

Evident ca am fost necajta. Nu de alta, dar parea locul de munca ideal. Adica oamenii erau tineri si veseli, o canapea mare trona in hol unde lumea se intalnea la o tacla, biroul era in centru, atmosfera era prietenoasa. Chiar ma vedeam mergand acolo la munca. Ceea ce e mare lucru.

In fine, timpul a trecut, eu am mai fost la cateva interviuri, hidoase toate, si in general am dat de neprofesionisti care nu te suna cand iti spun ca o sa o faca – oameni buni care tineti voi interviuri, oricare ar fi motivul pentru care respingeti un candidat, aveti bunul simt de a-i da, dracului, un motiv pentru asta, sau macar de a-l anunta politicos ca nu-l angajati. Daca tratati oamenii cu respect, veti primi respect, daca nu,nu. Stiu ca va cam doare in fund de asta, dupa cate mi-ati aratat cel putin mie, dar cred ca nu e un efort asa de mare sa NU MINTI (=te sun eu pe lunea viitoare, pa). Am dat si de oameni care m-au intrebat cat am chiria (!) si daca mama mea imi mai da bani de buzunar (!). Romania se adancea si mai tare in criza, eu eram inca nemultumita si perspectivele nu ma mai multumeau deloc.

In tot acest timp, inca ma gandeam la firma la care fusesem la interviu, singura firma dintre toate unde chiar ma vedeam muncind. Ma imaginam efectiv mergand acolo si cand si cand verificam proiectele firmei, sa vad daca au mai lansat ceva.

Apoi a venit ianuarie, criza lovea din ce in ce mai rau, nu mai gaseam locuri de munca nicaieri. Eu insa aveam stupida ambitie ca, in timp de criza, sa fac ceea ce-mi place si pe o marire de salariu. Ce copil, nu? Tot in ianuarie, am luat decizia sa incropesc un mail spre firma minunata. Am amanat demersul, fiind prinsa intre a-mi face un portofoliu de copywriter, a-mi imbunatati cunostintele din domeniu si a-mi face si treaba pentru care inca eram platita.

Insa n-a mai fost nevoie sa trimit acest mail, pentru ca m-au sunat ei. Sa ma intrebe de sanatate si de disponibilitate. Firma crescuse si cautau un copywriter. Enter, Silvia. Restul e istorie, am venit, am ramas, imi place si, in afara de asta, e exact cum mi-am imaginat.

Imi aminteam de teoria aia a profetiilor care se auto-indeplinesc. Cand definesti o situatie ca reala, ea devine reala prin consecintele ei. Nu stiu ce a fost la mijlocul schimbarii mele de job si ajungerii mele aici. Faptul ca mi-am dorit foarte mult, desi practic nu am facut nimic in acest sens, ci am facut altele. Faptul ca a venit momentul potrivit dintre toate. Faptul ca, iar, ma gandeam sa fug, sa plec, asa cum ma mai gandeam o data, cand a intervenit altceva care m-a tinut aici.

Nu stiu, habar nu am, vorbesc serios. Ideea e ca uite ca se poate, nu stiu cum, nu zic ca e doar noroc si strans din dinti, insa poate ca are de-a face si cu asta. Deocamdata e bine asa cum e, am invatat multe lucruri in ultimul an, cu precadere despre oameni, din nefericire majoritatea nasoale (in domeniul profesional adica). Nu stiu cum o sa fie maine. Deocamdata e bine, am loc pe canapea si scriu in fiecare zi.


Joi, what a bad day for science

Posted: September 3rd, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Obisnuiam sa iubesc zilele de joi in care se lenevea in pat, zilele de joi incepute cu o cafea buna si are si deloc grabita la mine acasa. Zilele de joi care incepeau, cu adevarat, dupa 16. Zilele in care zaceam cu o carte deschisa langa mine si mi se parea ca citesc, cand eu, de fapt, ma holbam pe pereti, oprindu-ma din citit dupa ce dadeam de vreo fraza care ma punea pe ganduri.

In schimb, trebuie – de vreun an tot trebuie, dar nu reusesc – sa ma obisnuiesc cu gandul ca serile sunt acum baza, serile pot sa fiu in mediul meu, sa ma plimb ca aseara pe stradutele intortocheate si verzi din cartier, sa ma amestec cu masa de pitzi din mall ca sa-mi cumpar o chestie pe care sa-mi asez lumanarile, sa beau bere la crasma tot din cartier si sa ma bucur ca am de facut 3 pasi pana acasa. In restul timpului, ma straduiesc sa-mi fac mediul meu intr-un loc care nu e al meu si in care, sincer, trebuie sa pun osul la treaba pentru o suma modica ce intra pe card cand pe 1, cand pe 30, cand pe 2 si pe care o cheltui pe chestii pe care imi asez lumanarile si pe impozite si chirie.

In alta ordine de idei, mi s-au rupt tenisii mei rosii pe care ii am de atata timp si e vremea sa-i inlocuiesc. Nu ma pot decide intre mov, carouri sau galben. La o adica, mi-as lua tot rosii, ca asa sunt eu. Nu rosie, ci genul de persoana care se ataseaza de lucrurile rosii.

In schimb, nu prea am timp sa ma gandesc la asta. E greu sa te concentrezi sa treaca ziua mai repede, mai ales cand ai lucruri de facut in ea, te doare capul si spatele si ai facut o ora si 10 minute pana la munca, din care 45 de minute pe jos. Imi place sa merg pe jos, dar: a. nu cand ma doare capul si spatele si b. nu cand adulmec praful de pe drum, care e in cantitati impresionante.