Despre bucuriile de miercuri, 13. Efterklang.

Posted: November 15th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

concert efterklang (c) silvia

Ne aflăm într-o seară absolut banală de miercuri, în care oamenii grăbiți își număra pe degetele zgribulite luna noiembrie. O seară în care melancolia se împletește cu speranța pentru zile mai bune, în care fetele își împletesc cozile grele și băieții își iau cămașa cea bună. O seară în care toți cei ce au cunoscut tristețea veselă ca o poveste de toamnă cu final incert știu să vina la Club Control, în București. De la primul album al lor, Tripper, Efterklang au presărat gradual firimituri pe orice drum pentru ca noi să știm să ajungem la ei, cândva.

„Cândva” s-a transformat în 13 noiembrie, când danezii și-au adus colegii ce le condimentează prestația live, turma de melancolii și kilogramele de charismă și ne-au dat pur și simplu pe spate. Nu cred că a existat cineva în acea sală care se aștepta să simtă ce a simțit când Casper a început să cânte, suav, Hollow Mountain. Când versurile there is nothing else that in pieces to pieces are straight pluteau direct în inimă și în rețelele corticale și subcorticale, liniștea care s-a lăsat în club pe mine, una, m-a speriat. Nu m-aș fi așteptat ca atâția oameni să rămână paralizați instant.

Surprinderea serii pentru mine a fost să descopăr notele vesele, pline de speranță, presărate în muzică celor de la Efterklang de care nici măcar nu mi-am dat seama, ascultându-le albumele la mine acasă sau pe diferite drumuri, în căști. Tot ceea ce am simțit a fost mereu ceva apăsător, ceva dureros, ceva similar unei vivisecții. Abia la concert am fost în stare să am o imagine completă a trupei și a mesajului lor. Să înțeleg pe de-a întregul sentimentalismul lor. Să înțeleg că nu e vorba numai despre chinul urcării unui munte; nici măcar despre fascinația pe care o simți odată ajuns în vârf –  ci că e și despre bucuria, libertatea și uimirea coborârii. Introspecția care te încearcă numai când ai trecut nu peste, ci prin și în tot ce puteai, omenește vorbind.

Efterklang râd pe scenă, au momente amuzante, zâmbesc publicului, fac show, oprindu-se și stând nemișcați în miezul unor melodii întocmai unor statui vii – ca noi când așteptăm metroul sau când așteptăm să ne cuprindă somnul, ne dăruiesc lucruri primite de la alții, beau vin sau bere, încearcă să vorbească în română, ne povestesc momente precum înregistrarea albumului Piramida și ultimul concert în care au cântat ca și cum nu ne știm de câteva minute sau din 2004, de când au lansat albumul dintâi (sau din 2010, de când îi știe toată lumea, de când cu Magic Chairs). Efterklang stau după concert să împartă autografe, povești și zâmbete. Efterklang sunt oameni darnici cu viața lor interioară. Sunt oameni ce știu cum și ce să împartă pentru că și eu au primit la rândul lor. Sunt un conglomerat de bucurie și de nostalgie, sunt cea mai bună trupă pe care o poți asculta live într-un club, într-o seară banală de noiembrie.

Iar de vi se pare că am scris o cronică melodramatica și degeaba, fără setlist și aprecieri cu privire la sunet, locație și public, asta e pentru că așa trebuie, în opinia mea, să fie un concert live.  Unul care, după ce se încheie, să te lase sângerând puțin și să fie bine. Să îți aducă aminte doar cum te-ai simțit și cum ai vibrat cu ei. Să știi că a fost o experiență unică. Să înțelegi mai bine; să te înțelegi mai bine. Și Efterklang, prin ciudățenia lor magnifică, fac exact asta, cu precizia unui chirurg care ascultă Bach.


Devotional 2.

Posted: May 16th, 2013 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | No Comments »

Aseara am fost, dupa 7 ani lungi, la Depeche Mode live.

Cand Martin canta Home, ma uitam la el pe ecranele uriase, printre mainile intinse cu disperare sa filmeze, sa pozeze, sa inregistreze, sa simta, eu ma gandeam la Depeche Mode acum 7 ani, primul mare concert din viata mea, prima data cand am inteles ce e aia sa cante un stadion la unison, prima data cand m-au facut oamenii sardina la un eveniment si nici ca mi-a pasat, prima data cand mi-a fost ciuda ca am inaltimea pe care o am si ca nu vad nimic.

M-am gandit la cat de altfel era viata acum 7 ani. Habar nu aveam cate lucruri or sa dispara, cate or sa apara, ce frumos o sa fie tot si cat de minunat de altfel.

M-am gandit ca intotdeauna am fost acasa, in toti anii astia in care mi-a parut ca am ratacit. Am inteles cand Martin canta ca nu e nevoie de cort, casa, pereti, cochilie sau stadion sa fii acasa, tu cu tine, in mintea ta.

Am fost siderata de cantitatile enorme de energie ale lui Dave Gahan. Acum l-am si vazut de aproape, l-am vazut cum zambeste, mi-am sters regretul ca in 2006 am stat in fundul curtii si nu am vazut aproape nimic. Asta a fost cumva si o pedeapsa, pentru ca am vazut de aproape cum zambeste, cum ii luceste pielea ca unui sarpe si cum se misca asemenea, cat de lasciv si hipnotizant e, cat de din alta lume pare, all dressed in black, jucandu-se cu microfonul ala ca si cum ar fi cel mai sexy lucru din lume, cum e imbracat in haine croite nu numai pentru corpul lui, ci si pentru explozia de energie pe care o poate catapulta catre zeci de mii de oameni din ciocatele lui negre si pantalonii croiti ireprosabil si atat.

Iarasi m-a uimit contrastul intre Dave Gahan cel sumbru, daca doar il priveai, si Martin Gore cel cu sclipici pe pleoape si pe unghii – si diferenta enorma dintre sensibilitatile fiecaruia dintre ei. Si Fletcher, cuminte si tacut in coltul sau, facandu-si linistit treaba fara sa ia scena in brate ca cei doi.

De la primul Depeche live si pana acum am acumulat multe concerte vazute si simtite pe stadioane sau la festival, am strans fustrari, m-au enervat fel si fel de oameni, m-au uimit mii si mii de proiectii, am privit gramezi de ecrane, am cantat sute de versuri.

Si totusi, dupa 7 ani, sunt acelasi om caruia i se ridica inima in gat atunci cand se sting luminile pe stadion. Acelasi om care, la final, desi stie setlistul pe dinafara, mai spera marunt la inca o bucurie.

Sunt un om norocos ca mi-am inceput seria de concerte live cu Depeche Mode. Aseara am vazut ca nici nu se putea mai bine. Aseara am vazut niste mici aliens pe scena. Niste producatori si distribuitori de energie si veselie si senzualitate si drama si melancolie. Mi-am vazut una din formatiile de suflet si sunt ingrozitor de trista ca nu stiu cand o sa ii mai vad. Stiu ca nu spune mare lucru fraza asta, dar e tot ce pot acum, cand picioarele inca ma dor, urechile imi vuiesc si am ca intotdeauna Home pe buze.

PS: postul meu de dupa primul concert se numea tot Devotional. Atunci n-am scris mare lucru. Nu am fost in stare :)

 

 

 


Who’s gonna plug your ears when you scream?

Posted: September 7th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , | No Comments »

Deftones – Drive (Cars Cover)

De mult nu mi s-a mai intamplat sa am fluturasi in stomac la auzul unei melodii. Asa ca v-o impartasesc si voua.

De ceva vreme, totul in viata mea sta sub semnul condusului. Si se pare ca, intr-un final glorios, m-am asezat si eu la volan.

Azi am simtit prima oara ca e toamna. Super-vara lui 2012 deja e amintire si planurile pentru Si mai super vara lui 2013 se fac de zor la mine in cap. Insa afara au inceput sa cada, secerate, frunzele, iar mie mi-a fost frig.

You can’t go on thinking that nothing’s wrong.

Mai sunt o groaza de chestii pentru care trebuie sa-mi iau permisul. Dar e ok. E timp.


Optimus Alive 2012

Posted: July 19th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 4 Comments »

Optimus Alive 2012 este primul festival in afara tarii la care am fost. Si am ramas placut impresionata si abia astept sa mai merg. O sa descriu acum pe scurt-scurt pana cand nu raman fara idei.

  • Locul

Spatiul in sine nu este foarte mare, poate chiar mai mic decat cel destinat B’estfest, insa este foarte bine organizat. Multe, multe variante de luat masa. Toalete destule si nu toi-toi-urile sinistre cu care ne-am obisnuit. Erau vreo… 15 (cred) casute, fiecare cu vreo 3-4 toalete (normale) si aveai cai separate de acces si iesit la si de la toalete, cat sa nu se faca coada si haos.

Spatiile de unde poti cumpara bere, in schimb, nu prea faceau fata la zecile de mii de oameni. Iar berea cam scumpa – 3.5 euro pentru un pahar mare.

Scenele misto distribuite – cea mare te intampina cum intrai, apoi in stanga cea de clubbing si cealalta scena mai in spate. Spatii de fun and games – o multime. Bancomate in incinta – sa-ti ajunga.

Mi-a placut scena asezata fix deasupra intrarii, unde cantau trupe locale ce participasera la diferite concursuri. Te faceau sa intri foarte repede in atmosfera de festival. Mi-a mai placut ca nu am stat la coada la control, ca pentru a ni se pune bratara ce inlocuia abonamentul am stat la niste chioscuri separate unde puteai sa te duci pe tot parcusul zilei 1, cat sa nu pierzi ceva din ce voiai tu sa vezi. Mi-a mai placut si lipsa jetoanelor. Si ca puteai sa iti aduci apa de afara. Si sandvisurile traditionale, enorme. Si magazinul cu bomboane :D As a funny note: la shaorma era mereu o coada ingrozitoare.

  • Cum se ajunge

Uitati de ingramadeala odioasa romaneasca la autobuz. Din Lisabona spre Alges (unde se tine Optimus) pleaca trenuri la fiecare 10 minute, iar noaptea si in weekend, la fiecare 30 de minute. De la statia de metrou Cais de Sodre iesi la suprafata si iei trenul; e atat de simplu. Iar noaptea, tot de la Cais de Sodre iei autobuzele de noapte sau, daca ai noroc, taxiul. Zic noroc pentru ca si la taxi se sta, civilizat, la coada.

Nu am mers in nicio seara inghesuit, ingramadit, facut sardina. Am si uitat de chestiile astea de care probabil imi voi aminti la Summer Well.

  • Line-up.

In prima seara am vazut:

Snow Patrol

I-am mai vazut o data la U2 in deschidere si oricum nu sunt chiar my cup of tea. Draguti, par ca au evoluat de acum 4 ani, insa nu destul. Inca mi-au dat impresia ca sunt in deschidere. De remarcat faptul ca la piesa “Run”, la fel ca si acum 4 ani la U2, solistul a bufnit in ras la exact aceleasi versuri “To think I might not see those eyes/Makes it so hard not to cry”. Ciudat, ma intreb ce conexiuni o face el in timp ce canta.

Buraka Som Sistema

I-am mentionat aici pentru ca, desi nu am stat sa-i ascult, ci mai mult ma straduiam sa ies din multime, am fost uimita de entuziasmul cu care au fost primiti. Ce zic eu, “entuziasm”… era o dementa totala, o isterie in masa, nu exista om din perimetrul acelei scene care sa nu danseze, sa nu dea din maini, sa nu para total posedat. De admirat sentimentul asta de unitate.

LMFAO

Am prins numai hit-ul  “Sexy and I know it” si m-am distrat copios. Chiar stiu sa faca show, fie el si la misto. Imi plac oamenii care se distreaza pe scena, oamenii care stiu sa zambeasca si sa se bucure de viata imbracati in colanti leopard print si cu peruci pe cap si care stiu sa ii faca si pe ceilalti din public sa se simta la fel.

The Stone Roses

Am reusit sa il vad pe Ian Brown de foarte aproape, performanta pe care sper sa o repet la Summer Well. Tot ce pot sa zic este ca oamenii astia stiu ce fac, sunt ultra profesionisti. Un sunet impecabil, o atmosfera aparte la acest concert, ceva intre veselie si contemplare. Un concert care a beneficiat de o sonorizare perfecta si sper ca asa o sa fie si la noi.

In a doua seara, all hell broke loose cu:

The Antlers

Mi-am dorit foarte mult sa vad formatia asta live, insa chiar si acum cred ca nu sunt prea potriviti pentru un festival. Sunt ultra-depresivi oamenii astia. Ceea ce mie chiar imi place. Din pacate au avut parte de vreo doua microfonii, dar sentimentul ca asculti No Widows live este de nepretuit. Nu am stat pana la final pentru ca am fugit la…

Mumford and Sons

“Am venit niste mii de kilometri ca sa ascultam The Cave” – zise un prieten :). E drept ca nu numai pentru asta am venit, insa am ramas placut surprinsa sa vad cat de multi oameni stiu cantecul asta, cati se bucura si cati au sarit instant sus de pe jos pe unde isi odihneau oasele batrane ca sa danseze si sa cante. In rest concertul a  fost tare fain, o atmosfera placuta, calma, vesela. Oameni frumosi la festival – si nu doar la concertul asta, e o remarca generala.

Morcheeba

Morcheeba au venit in ultimul moment sa salveze seara, dupa ce, din pacate, Florence + The Machine au anulat pe ultima suta de metri concertul. I-am mai vazut o data atunci cand au venit la noi si m-am bucurat sa ii aud si in aer liber, la un festival mare. Skye impecabila, ca de obicei, hipnotizanta si ispititoare. Iar a reusit sa ma faca sa simt ca mi-am lasat inima pe malul marii.

The Cure

Nu am inca vorbele potrivite pentru a descrie ce a insemnat pentru mine sa vad The Cure live. Nici chiar eu nu stiam ce o sa insemne si cum o sa ma faca sa ma simt, pana cand nu a inceput Plainsong si nu l-am auzit pe Robert Smith cantand
“I think it’s dark and it looks like rain, you said” si nu mi-a curs prima lacrima. De formatia asta ma leaga cele mai negre depresii, cele mai ascunse dorinte, cele mai urate farame ale sufletului meu, cele mai copilaresti vise, cele mai de netratat bube sufletesti, cele mai apasatoare disparitii, cele mai ciudate momente din viata. Si toate au navalit peste mine in orele in care The Cure au cantat. Este pentru mine senzatia festivalului si formatia pe care stiu ca o sa o revad. Pe care imi doresc sa o revad, pe care imi doresc sa imi gasesc toate cuvintele ca sa cant cum trebuie Pictures of You si The Hungry Ghost.

A treia zi a inceput cu…

The Kooks

Auziti de departe, de la zona de bazar si doar 2 melodii, formatia asta misto si tanara m-a facut sa sper ca o sa vina si pe la noi, la de-alde B’estfest sau Control Day Out sau Summer Well sau fie ce o fi, cat sa ii vad si eu cum trebuie si sa si inteleg ceva.

Caribou

Surpriza festivalului pentru mine. Curat, frumos, atentie la detalii. Toti imbracati in alb, iti dadeau uneori senzatia ca au scapat de la sanatoriu. Intr-un sens bun. Uneori, cand canti live, mai trebuie sa fii si un pic nebun. Mi-a placut modul in care a rezonat publicul si de asemenea intro-ul excelent facut pentru…

Radiohead

Formatia care a facut ca ultima zi de festival sa fie sold out. Live in fata noastra, dupa atata timp de asteptat, planificat, aproape ratat la mustata cu biletele la Berlin schimbate pe Optimus. Radiohead cu un Thom Yorke hip and cool, cu un spectacol impresionant, cu un setlist in care trecerea de la nou la vechi s-a facut aproape organic. Daca despre The Cure pot sa spun ca m-au lovit in plexul solar, ca mi-au trecut prin inima, ca au intors-o pe dos si au cusut-o la loc, despre Radiohead pot spune ca mi-au zbarnait creierul, mi-au rearanjat neuronii, mi-au refacut sinapsele. Paranoid Android a fost pentru mine momentul X al acestui concert. Stiu ca ultimele albume sunt absolut minunate, ca directia noua e ceea ce trebuie, totusi am rezonat mult mai bine cu partea dedicata anilor in care depresia era maxima si in tabara Radiohead.

Cam asta a fost la Optimus Alive. Super experienta, iar combinatia (teribila, pe alocuri) de plimbat prin Lisabona cate 10 ore pe zi si concerte inca vreo 5-6 a meritat tot-tot-tot. Chiar si zborul cu Blue Air, care in mare a fost ok, doar ca mi-a amintit de autobuzele vechi ce faceau naveta Bucuresti – Pitesti.

 


B’estfest – 3 zile de praf, tantari si mai ales muzica

Posted: July 9th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments »

Este pentru prima data cand am fost la toate trei zilele de B’estfest. Si poate data viitoare prind curaj si un ventilator portabil sa ma duc si mai devreme, pe lumina, sa apar si eu in pozele de pe Facebook, ce dracu’, ca toata lumea se taguieste peste tot, mai putin eu, Doamna Noptii.

Dar acum serios, nu as fi putut sa misc un deget pe caldura care a fost sambata si duminica. Poate daca exista ceva in intervalul orar 12:00 – 22:00 sa ma motiveze, m-as fi dus, dar cum nu a fost, am zis pas.

Ziua 1 a debutat cu o coada enorma la autobuzele speciale care te duceau in Tunari.
Read the rest of this entry »


All of this silence

Posted: February 8th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Am racit la cap, cum ar veni.  Nu mai aud prea bine, ochii ma dor si am o senzatie in gat de parca as fi inghitit un peste-sabie. Nu stiu cum am reusit, avand in vedere ca pestele-sabie nu calatoreste in perioada asta a anului, ca m-am ferit de vant si curent si ca numai ochii mi se vedeau din haine cand ieseam afara – si chiar si ei erau feriti de ochelari.

Intr-un fel e bine, pentru ca se face liniste si intuneric si aud si vad numai ce vreau. Mi se confirma teoria conform careia eu chiar am alunecat pe o frunza intr-o scorbura si am ajuns intr-un univers paralel mie, universul in care nu credeam ca lucrurile pot sa fie asa de simple.

Gandindu-ma eu la cat de tare imi placea sa complic lucrurile, zau de nu e uimitor ca am ajuns pana aici.

In rest imi ocup timpul ingrijorandu-ma de faptul ca am bucurii muzicale prea diverse si vreau sa merg la 15000 de concerte. Probabil ca o sa si merg, ceea ce va rezulta in faliment si o Silvia nedormita. Si stim cu totii cat de nasol e ca Silvia sa nu doarma. Daca nu stiti… nici nu va doresc sa aflati.


Carti, filme, muzici

Posted: January 6th, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 Comments »

Aseara m-am pus sa ma uit la Sweet Smell of Success, la care am adormit cu spor, dar nu despre asta e vorba. E vorba ca mi-am amintit ca nu am mai scris demult nimic despre filme, carti, muzica, ceea ce nu inseamna ca nu am mai vazut, citit sau ascultat nimic, ba dimpotriva. O sa incerc sa fac un post scurt, din aduceri aminte, pentru ca uit mai ceva ca o babuta, nu stiu ce se intampla cu memoria mea.

Asadar, in ordine aleatoare:

Filme

Cu siguranta am vazut, in ultimele luni, mai multe filme decat cele 4 pe care le mentionez aici, dar cum memoria mea, v-am zis, e praf, nu am de mentionat decat:

1. Deconstructing Harry – un Woody Allen de la mama lui, asa cum imi place mie. Printre rezolutiile din 2012 si 2013, daca il mai apucam, este sa vad toate toate filmele facute de nenea Allen. Ma amuza, deprima, incanta si sperie la un nivel ontologic in acelasi timp, ceea ce e perfect.

2. Simple Simon sau, daca vreti,  I rymden finns inga känslor, un film suedez incantator despre dragoste de toate felurile, sindromul Asperger intr-un grad avansat si intelegerea lumii cand ea e altfel pentru tine decat pentru altii. Nu ma asteptam sa fie un film atat de bun si de placut si il recomand cu drag. Nu stiu daca va va reinstaura increderea in umanitate, in caz ca ati pierdut-o, dar sigur o sa va faca sa va simtiti mai bine.

3. Kontroll - pentru acest film am doar cateva silabe: ex-ce-lent. Reaizat in 2003 de catre Nimród Antal, Kontroll spune povestea unui controlor din metroul din Budapesta intr-un stil adanc, comic, absurd si de-a dreptul inspaimantator uneori. Bulcsu, un om care inainte traia la suprafata printre oamenii normali care se duc la munca si la cinema, acum este controlor la metrou, are in subordine inca 4 controlori, fiecare personaje foarte bine conturate, si duce o viata subterana trista si intunecata, plina de oameni care vor sa mearga pe gratis, de batai, de rivali, ba chiar si de un criminal in serie.

Filmul e plin de metafore si nu e doar un film despre metroul din Budapesta. Trebuie vazut; si recunosc ca e primul film unguresc pe care l-am vazut.

4. Mad Dog and Glory - un film din ’93 cu Robert De Niro care joaca un politist cu probleme de intimitate, un Bill Murray care joaca un gangster fara scrupule care seara face stand up comedy in propriul club si o Uma Thurman care joaca o ingenua de ale carei intentii te indoiesti. Totul asezonat cu glumite negre si un umor straniu. Cum sa nu-ti  placa?

Carti

La capitolul asta nu mai stau asa de bine. Dupa vara in care am citit intr-o frenezie, am incetinit spre toamna si am citit mai mult Pratchett, in speranta ca o sa termin si eu vreodata Discworld. Am citit The Truth si Eric si mai am putin si termin Mort.

Am recitit Bufnita Oarba pentru ca mi se facuse dor, am mai citit pasaje din Cartea Nelinistirii, am citit si poezii de Bukowski. Mi-a placut in mod deosebit Sunca pe paine, o carte asa cum mi-era dor sa citesc, in stilul inconfundabil al lui Bokowski si pe care am savurat-o ca pe o prajitura amara – exact asa.

Apoi, am citit si Amurgul zeilor stepei de Ismail Kadare. Este diferita fata de ce-am mai citit din cartile semnate de el, atat prin scriitura cat si prin subiect. Amurgul este o carte despre iubire, literatura si dezvrajirea lumii. Personajul principal este atat de legat de tara sa si de legendele albaneze, incat el nu poate trece prin lume fara sa vada semne care ii amintesc de casa si de cum s-ar interpreta anumite scene in cultura albaneza.

Harfa de iarba a lui Truman Capote mi-a placut atat de mult! Ador cum isi construieste Capote personajele, cu rabdare si pricepere, cu intelegere si cu sensibilitate. Povestea asta am citit-o repede si ce mi-a placut a fost faptul ca Truman Capote a gasit locul ala, locul fara varsta, locul unde atat doua femei in varsta cat si un adolescent pot sta egali, fara teama, fara prejudecati.

Muzica

Ehei, aici o sa incerc sa fiu foarte scurta, ca sunt multe.

Am ascultat majoritatea albumelor prezentate aici si am ramas cu formatia Girls si albumul Father, Son, Holy Ghost in heavy rotation. E un album bipolar de-a dreptul; te izbeste fie cu un entuziasm dus la extrem, de iti vine sa ii iei pe toti din formatie la palme, fie cu o tristete adanca si fara leac, de iti vine iar sa ii iei pe toti la palme, de data asta sa-si revina.

St. Vincent – Strange Mercy mi-a placut si mai mult dupa ce am reusit sa imi iau si eu albumul si sa nu-l mai ascult prin livingurile prietenilor.

M-am dat pe brazda destul de greu, dar m-am dat si m-am indragostit de Bon Iver – pe bune, e ca o indragosteala, simt chestii in stomac cand ascult unele piese.

Am fost extrem de fericita sa ascult El Camino, albumul nou de la Black Keys, si sa ii regasesc tot atat de molipsitori cum erau cand i-am ascultat prima data.

Am ascultat mult, foarte mult Neil Young. Pentru ca-mi place, de aia. Si pentru ca m-a insotit, fara sa vrea, prin una din cele mai misto perioade din viata mea si prin una din cele mai faine luni de toamna.

V-am mai zis ca merg la Radiohead, nu? Va mai zic o data.

Cam atat… Si uite-asa mai descopar o chestie pe care trebuie sa o fac, anume sa ma tin de conturile mele de pe IMDB si WeRead, ca uite ce se intampla… Uit! Noroc cu LastFm-ul ca se activeaza de unul singur si nu trebuie sa fac eu nimic, ca altfel cine stie unde ajungeam. Lecitina, dragii mei; lecitina! Ce ziceam?…



Last day of summer never felt so cold*

Posted: November 21st, 2011 | Author: | Filed under: If only, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , , , | No Comments »

*Aici.

Acopar orice lucru important pe care ar trebui sa il aud cu un stranut. Imi pun palma pe frunte; am febra oare? Am in schimb sedinte, planuri, bugete, xls-uri si alte lucruri care ma fac sa ma simt din alta lume. Care lume nu e Narnia.

Imi cos buzele sa nu spuna prostii pe care altii sa le ascunda cu un acces de tuse. Sa-si puna palma pe frunte si, in absenta febrei, sa descopere alte napaste pe care le au si pe care nu le-ar dori, cum ar fi maine si mailuri si dimineti si telefoane care suna suna suna suna suna.

Ultima zi de vara a fost. Ultima criza de vara a fost. Nu m-am impacat cu toamna si mai sunt 9 zile din ea. Nu m-am impacat cu mine, sunt in limbo in ceea ce ma priveste. Totul mi se pare imperfect de gri intr-o zona a Bucurestiului si insuportabil de roz in alte doua. Nu stiu sa fiu duala, nu ma pricep. Si azi asa, maine asa, ma simt ca un Hopa Mitica stricat.

Ultima zi de vara fuse si se duse. Mi-am astupat urechile cu povestile si trairile altora. Nu stiu ce sa mai zic. Mai mananc un sandvis, mai beau o Cola la cutie, ma mai uit la ceata, paralizata de frica, de la etajul 7, mai trece un anotimp, mai caut un fir de par alb. Bine ca inca nu gasesc.

Mai e putin pana la prima zi de alta vara. Cum o sa fie, oare?


It’s always darkest before the dawn

Posted: October 24th, 2011 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , , , , , , , , | No Comments »

Bine ca au scos Florence + The Machine album nou, ca ma aflam intr-un impas, muzical vorbind. Simteam ca imi lipseste ceva si nu stiam ce, nu stiam de unde sa ma apuc. Eram suspendata intre Gilmour live la Royal Albert Hall, David Bowie si colaborarile sale divine cu Robert Smith si altii si bineinteles, obsesia mea de cand cu Summer Well, Interpol. Asta ca sa nu mai zic nimic de The Cure, pe care ii ascult cu o precizie de ceasornic in fiece toamna in care mi se pare mie ca s-a uitat soarele putin ciudat la mine.

Am inceput sa ascult Blonde Redhead, o treaba interesanta si plina de posiblitati, in sensul ca se potriveste la o multime de stari si de intamplari sufletesti sau mai putin sufletesti. Si intre timp am aflat ca Florence si masinaria ei nu stau degeaba si scot Ceremonials, album pe care l-am savurat azi in timpul in care nu faceam nimic – nimic din ceea ce trebuia de fapt sa fac.

M-am bucurat sa ii regasesc, Florence cu vocea parca mai bine lucrata, parca mai calma, parca mai linistita cumva. Versurile in schimb m-au luat si m-au invartit ca praful dintre frunzele de toamna prinse intr-un joc nebun cu vantul. Eu si frunzele, eu si alegerile mele, eu cu mine, eu, fata care are inca obiceiul de a plange incet si doar pentru ea cand se gandeste la posibilitatile vietii ei. Hm, e prima data cand spun asta in public.

Oricum, ideea e ca am gasit un album cu care sa ma potrivesc, asa cum se potriveste si toamna asta cu mine, chiar daca sunt atatea chestii care inca stau stramb. Nu le poti avea pe toate, chiar incerc, incerc din greu sa invat lectia asta. Si cand trebuie sa inveti lectii care tin de tine, de sufletul tau, de eu-ul tau proiectat in lumea de zi cu zi, de alegeri, de oameni cu care ai gresit, de oameni care au gresit cu tine si tot asa, o gramada de chestii, iti prinde bine un album pe care sa-l asculti si sa zici ca da bai, nu ca e bine, dar poate o fi candva macar pe breaking even.

*…But I like to keep some things to myself  – inca am acest obicei suparator cumva. Dar necesar.


Starts to feel like a barricade

Posted: August 15th, 2011 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , , | 4 Comments »

Ora 21:45. Dupa o zi lunga de festival, dupa The Raveonettes si The Wombats, Paul Banks intra pe scena. Nu, nu pare ca scena toata e a lui. Dar ce e al lui: chitara si microfonul, acel metru patrat pe care il ocupa. Este un tip hipnotizant cu o voce aproape de perfectiune.

Interpol aseara la Summer Well a fost pentru mine revelatia verii. Prin istoricul meu de om care asculta muzica prog, si deci nu prea si-a vazut idolii live din simplul motiv ca multi nu mai traiesc, nu ma astept la artificii fizice pe scena. Nu ma gadila prea mult daca persoana din fata mea spune bancuri sau cuvinte pocite in romana, daca imi arata ca stie ce e aia palinca sau daca imi vorbeste despre femeile frumoase din Romania. Nu e, cum s-ar zice, “my cup of tea”.

Prefer de mii de ori oameni cu respect pentru muzica, asa ca cei de la Interpol aseara. Totul curat, ei minunati, imbracati ca niste baieti cuminti de la pension, fara artificii si fara proiectii gigant. Sigur, apreciez un show cand se intampla, la naiba, am fost la U2 totusi, dar de data asta, Interpol au fost exact ce trebuiau sa fie. Nimic in plus, nimic in minus (poate in afara de No I in Threesome si A Time To Be So Small, dar asta tine de subiectivism).

Stand in fata, am vazut si ce voiam cel mai mult sa vad.  Pasiunea pentru ceea ce canti si zambetul de neretinut de dupa ce inchei un cantec, cand simti ca faci ceea ce trebuie pe scena. Am vazut modul in care Paul Banks isi tinea chitara, felul in care ii raspundea, respectul pentru ea si mai ales faptul ca omul ala a trait fiecare vers pe care l-a cantat. Recunosc ca mi-a placut sa-l vad de aproape, fiind el ataaat de pretty .

Ce imi place mie la Interpol cel mai mult: disperarea din trairea unor sentimente pe care nu ai cum sa le traiesti altfel. Cuvintele bine alese pentru a indica pierderi emotionale sau regasiri asemenea. Chitara hipnotizanta. Comparatia trupei cu Joy Division este bine-venita, insa ceea ce Paul Banks are in plus este o anume demnitate in voce, un fel de a canta care te face sa stai drept, cu toate loviturile pe care le poti lua in plex.

Dupa aseara, am ramas cu The New si Not Even Jail adanc in creier. Din randul doi, m-am bucurat, am cantat si dansat, am iesit de acolo transpirata toata si m-am mirat sincer cum altii erau atat de uscati si cu privirea atat de goala. Imi pare rau ca se asteptau ca baietii sa se dezbrace pe scena. Desi, daca o faceau, nici chiar eu n-aveam ce comenta. Mi-a parut rau pentru ca nu inteleg de ce nu se apreciaza si alt fel de show. Acela in care muzica e pe primul loc.