I said baby I’m your anchor, and I said baby you’re my wings*

Posted: November 2nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Acum ceva vreme, dacă deschideai camera cea mai secretă din mintea mea, găseai o groază de mizerii care te-ar fi lăsat orb, surd și mut emoțional. Azi sunt cel mult câteva gânduri prăfuite și pe care oricum am avut inteligența de a le diseca deja.

Cred că mereu voi găsi fascinantă capacitatea oamenilor de a se modifica structural fără a-și altera, însă, propria esență într-atât încât să nu-i mai recunoști. Și iarăși cred sincer că asta se datorează ancorelor pe care oamenii ăia le au. Lucrurile concrete din viața loc, ceea ce contează, ceea ce îi reflectă, ceea ce îi reconectează la sine. Fără ancorele mele, curățenia din cea mai secretă cameră din mintea mea nu s-ar fi putut face așa de natural.

Ancorele mele sunt simple și eficiente la maxim, aș zice. Familia. Prieteni, aceiași, de ani de zile. Noiembrie, frunzele din grădină, pașii mei prin ele, puțin mai mari ca atunci când eram copil, dar la fel de uimiți și de galbeni. Situații și oameni la care mă întorc cu drag, fără să fie vorba de un plan B, fără să o fac doar la nevoie.

Chestia asta cu ancorele stă cam așa: trebuie să ai mare, mare grijă să nu ruginească.

Și asta cam uităm, noi, oameni foarte ocupați, oameni mari în costume de stofă ce ne sufocă și ne dau mâncărimi.

 

*De aici

 


Nobody gives a flying shit

Posted: November 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | No Comments »

In aceasta zi debordez de pesimism. Pentru ca asa vreau eu, nah. Da, viata e frumoasa, dar daca nu ar avea anumite zile de toata pomana, nu ai mai sti cand si ce sa apreciezi si totul ar fi un mare haos. Si eu sufar putin de OCD si nu imi place sa fie haos. Ba chiar am maine toata ziua rezervata facutului de curat.

Dar divaghez.

Ei da, azi e o zi in care constati ca nu te calca nimeni pe bombeu decat daca au nevoie de un capat de ata si stiu ca tu ai capatul ala de ata. O zi in care nu are nimeni chef sa te asculte decat daca faci un troc. O zi in care iti racesti gura de pomana, iti consumi neuroni si faci nevroze pentru oameni care isi amintesc de tine cand li se termina si acel capat de ata pe care l-ai dat, pana la urma, ca ai inima buna si cu tine nu e niciodata “niciodata”.

E ziua in care faci bradul foarte devreme si incepi sa fii din ce in ce si din ce in ce mai ursuz. Culmea. Si cui dracului ii pasa ca esti tu intr-o dispozitie proasta. Ce sa vezi; mai sunt si zile de-astea.

Nu-mi trebuie nimic. O sa imi treaca sau o sa imi vina iar sa zic ca am exagerat. Se poate sa mi se traga de la faptul ca toamna e la 99,8 la suta si ca se termina un an incredibil de fain, asa ca simt nevoia sa echilibrez lucrurile macar acum, pe ultima suta de metri. Nu stiu, vedem cum o fi maine, dupa curatenie.


Tragem linia, facem adunare si scadere si vedem cu ce mai ramanem

Posted: November 26th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

In ultima vreme simt ca stau prost, un fel de “ce mi-a dat anul si ce mi-a luat”. Raman fara chestii si incep sa cred ca e foarte bine ca raman fara unele din ele.

Inainte eram foarte stresata de izolare, de pustnicie. Cred ca atunci cand ajungi la varsta cand nu-ti mai e frica de astea, ci incepi sa le intelegi si sa accepti astfel de perioade in viata ta, se poate spune ca sufletul tau a trecut prin destule cat sa stie cam care e treaba.

Cumva imi pare rau totusi, mai cu seama pentru oamenii pe care ii las in urma. Imi pare rau si ca nu i-am inteles pe cei care m-au abandonat pe mine cand eram imposibila, absolut imposibila, ramasa parca la 14 ani ca nivel de rabdare, daruire, intelegere, pricepere si mai ales, mai ales, curaj.

Asta pentru ca am inceput sa resping ideea lipsei de curaj. Am crezut mereu ca a avea curaj e ceva supraomenesc, fara sa imi dau seama ca poti spune ca ai curaj si cand mergi inainte cu viata, desi pierzi din ce in ce mai multe din ea.

Altfel n-ai cum sa castigi. Oricat de putina matematica stiu, pana si eu inteleg ca nu iesi bine din treaba asta altfel.


Vinerea neagra

Posted: November 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

E vinerea neagra, cica – sincer va spun totusi ca nu prea ma intereseaza aspectul pecuniar al acestei zile, decat poate din perspectiva faptului ca aspectul pecuniar e intr-o nuanta de gri inchis spre negru.

Pentru mine e vinerea neagra dintr-o serie de alte motive:

- Ma doare pielea. Da, stiu, e ciudat, si da, stiu, e de la curent. Dar asta nu schimba faptul ca e aiurea rau; cu atat mai mult cu cat ma doare pielea pe gat si azi am esarfa cu iepuri.

- L-am visat toata noaptea pe Woody Allen. Si acum sunt angoasata. Scria intr-un carnetel galben cu stiloul si primea audiente. Si ghici cine se ocupa de audientele lui. Nu ma puteam gandi, cat era acolo, ca nu am vazut ultimul lui film si ca mi-e rusine.

- Este foarte vineri si imi este gresit de somn pentru ora asta. 3:13 PM si nu stiu daca sunt inca treaza.

- Am mancat ostropel. O mancare fada, fara sens, cred ca inventata intr-un moment de maxim plictis al unui om care s-a gandit sa asorteze acest plictis cu ceva de mancare.

- De prea multe zile nu mai e soare, ceea ce nu ma ajuta la moral sau la pofta de tarat din pat jos dimineata.

Da. Am putea spune cu succes ca vinerea e neagra. Dar trebuie sa ajungem si in capatul asta al spectrului de culori. Macar am manusi fara degete noi, ceea ce mai atenueaza putin din buf-ul facut de mintea mea pe scarile metaforice ale saptamanii asteia.


Waving the white flag

Posted: November 17th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu mai stiu de cate ori mi-a venit sa ma retrag dintr-o cursa ce nu stiu sigur nici macar daca exista. Sa imi flutur toate batistele albe si apretate a supunere, sa cedez prada unui trai mic-burghez cuminte si fara riscuri ce aduce, fireste, o oarecare multumire sufleteasca.

De multe ori am zis ca, daca te predai si devii mediocru, poate ca e mai bine si poate ca din renuntare incep sa se intample lucruri.

Numai ca de fiecare data am trisat.

Nu stiu sa renunt. Nu complet, nu adevarat, nu cu totul.

In toata viata asta am renuntat cu adevarat de fix 3 ori.

Si ghici ce; nu s-a intamplat nimic. Viata are acest obicei ciudat de a merge inainte si in inertia asta unora le place sa creada ca asta inseamna ca se intampla lucruri.

E foarte sambata, foarte noiembrie si am foarte obosit. Imi vine sa ma schimb de tot la fel de mult cum imi vine sa ma tin de mana si sa nu-mi mai dau drumul, macar pentru inca o toamna. Mai e putin.


Sa mai ai putin timp

Posted: November 10th, 2012 | Author: | Filed under: If only, La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Sa mai ai putin timp si pentru tine. Sa mai ai putin timp si pentru ceilalti. Sa nu uiti sa ii invalui in cuvinte frumoase si in gesturi delicate. Sa nu uiti sa fii om si cald si viu si de treaba.

Nu e niciourma de repros sau de gand negativ. Cred ca uitam sa fim simpatici cu oamenii care ne definesc viata. Sau poate am dat numai eu peste oameni care traiesc, pare-se, numai pentru ei, desi se hranesc din altii fara rusine si fara sa ceara voie.

Putem sa facem viata mai frumoasa, lacrimile mai putine si visele mai colorate pentru atatia oameni din jur. Si nu trebuie sa le cerem nimic. Si nici nu trebuie sa avem vreun rezultat. Si nici macar nu trebuie sa spunem cuiva.

De ce or alege unii sa isi traiasca vietile in intuneric, ma depaseste.


Duios tristetea ma apuca

Posted: November 6th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Ma apuca de un picior si dorea sa ma atraga in capcana postarii de poze triste pe Facebook. Sau poze cu pisici. Sau poze cu citate inspirationale scrise cu Helvetica.

Numai ca, in viata de zi cu zi, eu prefer Calibri si nu imi plac pisicile. M-am plans si eu destul pe Facebook si cel mai mult si cel mai mult pe blogul asta, insa cred ca nu in cuvintele care trebuiau sa fie auzite si intelese astfel incat sa fiu mangaiata pe cap de cine trebuie. Dar ca sa vezi, cine trebuie probabil ca nu era onlain in acel moment.

Toamna scoate ce e mai rau din oameni. Poze cu pisici, angoase, depresii, lipsa de calciu, despartiri, remuscari, amintiri, lobotomii, plecari. Toamna scoate toti scheletii din dulap si ii imbraca frumos. Ii plaseaza discret langa toate momentele ridicole pe care doreai sa le uiti. Ii fotografiaza si inrameaza poza pe care apoi ti-o vara in portofel. Nu cumva sa uiti.

Toamna asta e de vina pentru multe din deciziile irationale pe care le iau oamenii. Te impinge spre prapastie, fie ca ai sau nu parasuta. Nici nu o intereseaza, de altfel.

Uneori imi place toamna. La fel de mult cum imi place sa ma uit pe geam si sa ma plang pe blog. La fel de mult cum imi place sa citesc carti care sa ma puna pe jos de durere. La fel de mult cum imi place sa ma gandesc la tacere si sa fiu trista.  Numai ca tind sa ma si ridic de pe jos si sa imi vad de bucurii. Sa le fac lor poza si sa imi var poza lor in portofel.

 


Despre viata, rochii, cafea, filme, carti si alte chestii triviale

Posted: November 2nd, 2012 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Cand e toamna si cand frunzele galbene cad secerate, parca-parca totul e putin mai bine. As zice eu, privind de pe fereastra biroului. Petrecem prea mult timp la munca, mi-am zis acum ceva timp, cand am inceput sa imi adun lucruri la care sa tin la munca, cand am inceput sa imi creez un spatiu in care sa ma simt putin confortabil. Un cub antistres, o jucarie. O cana noua, mare si misto, cumparata ieri.

Tot cand am realizat cat timp petrecem, de fapt, la birou, am inceput sa arat si eu de parca ma bucur ca merg la birou. Sa ma pieptan, sa ma aranjez. Alta e viata intr-o rochie care iti vine perfect si in care stai 8-9 ore pe zi.

Cafeaua, toamna, imi pare ca au alt gust. Mai adanc, mai ciudat, mai cu o ora in urma. Acum cateva zile am vazut o piesa de teatru acrobatic misto – “Omul pescarus“. Pe coloana sonora era “Us and Them”, de la Pink Floyd. Si mi s-au trezit niste amintiri. Care stiti ce au facut? S-au ridicat, s-au sters la ochi si au plecat. Cam asa.

Nu-mi place cand am de ales. Poate putin mai mult ca atunci cand nu am. Insa, in ultimul timp, mi-am rafinat modul de a o face. Macar acum aleg pentru mine si se vede si sunt multumita si viata are gust de bezea.

In afara de faptul ca am fost la piesa de teatru, am invatat sa imi fac singura bijuteriile care sa-mi placa. Cu 2-3 lanturi, capse, niste material si cateva margele mi-am facut de lucru aseara, in timp ce ma uitam la Criminal Minds. Si-mi place ce a iesit si ma gandesc ca poate mi-am gasit alt hobby. Ceea ce nu e rau defel.

Am terminat “A Brave New World“. Si atat. E o carte care nu a reusit sa imi trezeasca sentimente aprige, ca altele, ceea ce nu inseamna ca nu e o carte foarte buna. Numai ca am simtit-o mai cerebrala decat ma asteptam.

Si am vazut filmul “Silent Hill“, which I hated, pentru ca nu ma uit la filme de groaza defel – ultimul pe care il vazusem era The Ring, deci… a trecut mult timp. Filmul nu mi-a placut, dar povestea, da, asa ca ma apuc de comics.

Am vazut si “Moonrise Kingdom“, de Wes Anderson, si m-am declarat multumita de cum m-a facut sa ma simt. Mi-am amintit de copilarie, prin poveste, prin imagini, prin jocul actorilor. Orice e posibil. Chiar si sa te casatoresti la 12 ani.

Bai, e noiembrie.


Povesti pierdute

Posted: November 28th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Ti-aduci aminte de o poveste. Un basm. Ti-aduci aminte viu, ai trait-o. N-ai fi vrut, era mai bine cand era in capul tau. Dar ai trait-o si, cat a fost, universul a fost altul. Apoi s-a oprit, bang, totul a intrat in normal, asa cum se intampla de regula cu oamenii care isi traiesc povestile. Ai inchis cartea bine si ai pierdut-o. Si, daca mai auzi ceva, zambesti amar pentru ca stii ca nu mai e povestea ta si nici nu va mai fi.

Intri apoi in alte povesti. Si tot asa. Unele-s cosmaruri, altele sunt de vis, pe altele juri ca nu le vei pierde niciodata pentru ca mai apoi chiar tu sa dai cartea la biblioteca. Unele povesti pleaca ele, altele vin cand nici nu te astepti, pun piciorul in prag si gata, le apartii lor si stii, in momentul ala, ca nu aveai nevoie decat sa iti puna o poveste piciorul in prag si sa te invite sa va scrieti mai departe.

Si uneori ca prin ceata, cand mai stai si mai privesti o frunza, un trandafir, o luna plina, un munte, un baton de ciocolata sau o farfurie, o fusta cu buline, o bicicleta, o haina galbena sau o mustata, un ceai de tei, un trotuar sau un geam putin murdar, iti aduci aminte de povestile pierdute de care nu mai te leaga acum nimic. Si nu stii daca e bine, daca e rau, daca e firescul lor  sau al tau.

Si maine o sa fii altfel pentru ca poimaine sa fii ca ieri, cine stie.


Descurajarea

Posted: November 26th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Dimineata nu a mirosit a cafea. A mirosit a cafea spre pranz, cand am pus un picior pe parchetul rece, apoi pe celalalt si tot asa. Am zacut ore in sir, incapabila sa ma ridic sa-mi pun o cafea calda si vesela. Am stat in pat cu durerea mea de cap si cu un sentiment de slabiciune care stiu exact de unde vine.

Descurajarea e un animal prietenos. Si primejdios. Si mai ales, extrem de atasat de cei cu sufletele din ce in ce mai mari si din ce in ce mai mici. Un fel de Tardis al lui Doctor Who, dar pe invers. Smaller on the inside.

Si e toamna si miroase a deznadejde. Descurajarea vine, in rochia ei de gala rupta si murdara si te priveste direct in ochi, stiind exact cine esti. Iar asta poate sa fie foarte periculos, mai ales atunci cand tu habar nu ai cine esti.

Mai e putin si o sa fie simplu. Dupa care o sa fie tot complicat. Mai e putin si o sa fie asa cum stiu ca fost. Mai e putin pana ieri.

Descurajarea m-a prins putin de glezna stanga, ma rog de ea sa-mi dea drumul, glezna mea stanga e facuta sa fie sarutata sau sa se rupa cand cad de pe bicicleta, nu sa fie trasa in locuri intunecate si pline de rutina. Si totusi simt ca mi-e nu lene, nici indiferent, ci ciudat sa ma mai lupt. Nu sunt o persoana cinica inca. Nici nu vreau sa fiu. Dar ajung cu succes o persoana tomnatica. Mi-e dor de soare.

In cana de cafea nu am mai citit nimic. Nu mi se mai aseaza zatul. In cazul asta, dati-mi voie sa ma indoiesc. De orice.