Ati innebunit cu totii?!

Posted: August 23rd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | 2 Comments »

Mi se pare incredibil cum aleg unii sa traiasca. Sunt o fire destul de toleranta si, in general, nu ma intereseaza ce si cum si mai ales de ce fac oamenii ceea ce fac, sunt convinsa ca avem cu totii motivatiile noastre pentru a fi cat de destepti sau de prosti vrem.

Dar, pentru ca exista Facebook si Twitter si pentru ca e meseria mea sa le calaresc, numarul de dati in care dau nas in nas cu diversi oameni si diverse reactii e suficient de mare cat sa ma scoata din sarite.

Nu pot sa inteleg / accept ca exista atatia oameni care duc razboaie zilnice cu aerul conditionat; sunt birouri in care numai despre asta de vorbeste, dupa care discutia se continua, in mod evident, si acasa. Oamenii se cearta ca e prea cald, ca e prea rece, ca e prea curent. Si chiar se cearta! Asta e problema lor, zi de zi: sa ajunga la munca si sa se certe cu toata lumea si daca se poate si cu vremea. Asta ii macina, asta ii face sa se aprinda.

Este incredibil ca am ajuns atat de marunti, ca putem sa folosim internetul pentru atatea si atatea scopuri, iar noi il folosim pentru aproape nimic. Nimic de importanta sau substanta. Oamenii discuta mii de minute despre un amarat de bec, reactia noastra initiala cand ne e frig, inainte sa ne luam o patura, este sa ne plangem online, ca sa nu mai zic ca nu mai stim sa reparam nimic fara a scrie pe Facebook, eventual si cu tag.

Relatiile se duc pe net intr-un mod extrem de superficial, nu mai stim sa stam, sa fim unii cu altii – si asta o spun eu, care petrec mai mult timp pe internet decat e necesar sau poate sanatos. Si chiar si eu am realizat ca am o problema care altfel nu ar fi existat, daca nu as fi fost mereu “conectata”.

Ieri am gasit o poza cu mine de cand eram mica. M-am simtit… dezumanizata, depersonalizata. Fata mica, blonda, cu un zambet mare pe fata, ma privea si vedea prin mine. Am uitat cum eram atunci si poate ca e normal; tricoul si sandalutele pe care le purtam in poza acum nu imi mai spuneau nimic, desi poate candva le-am iubit (de mica am iubit lucrurile, pentru ca le investeam cu tot soiul de calitati umane – era atat de grav ca nu puteam sa pierd nici macar un pix).

Instrainarea asta de noi insine e poate fireasca; poate ca nu am putea sa supravietuim daca nu ne-am indeparta, lepada de noi. Numai ca azi asta se intampla mult prea accelerat, ajungi sa nu mai stii de pe o zi pe alta cine esti. Si asta e cel mai ciudat si rau si asta ma face sa am momente cand da, imi pasa ce fac ceilalti si da, sunt convinsa ca o fac foarte, foarte prost.