Proximitate – cinste cui te-a inventat

Posted: March 26th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.


Scoaterea nasului în lume

Posted: February 28th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , | 2 Comments »

În ultimul timp, probabil din cauza activităților mele profesionale din ce în ce mai diverse și mai limitate totodată, am avut de-a face din ce în ce mai mult cu tot soiul de oameni cu care până acum am avut o interacțiune minimă.

Astfel, am descoperit oameni care trăiesc în cu totul univers. Să explic mai bine. Firește că, deși lumea e mare, cu toții avem niște zone de confort care sunt diferite de cele ale altora. Cu toții avem repere mai mult sau mai puțin similare în ce privește ce e bine, ce e rău, de ce trebuie să mâncăm și să bem apă și să dormim, de ce avem nevoie de bani și de viață socială.

Știm cu toții că există oameni foarte, foarte diferiți de noi, deși sunt foarte aproape de noi, iar prezența lor nu ne deranjează în niciun fel atunci când oamenii ăștia există doar în teorie. Când dăm de ei, ne intrigă și ajungem să scriem de ei pe blog, dacă avem unul.

Ei bine, eu am descoperit oameni care sunt atât de altfel, că, deși voiam să scriu în detaliu aici despre ei, observ acum că nu prea pot. Nu am timp și energie și de fapt chiar regret că m-am gândit la asta. Nu de alta, dar atunci când dau de oameni care sunt, gândesc și trăiesc altfel, chiar încerc să mă pun în pielea lor. Îmi imaginez cum trăiesc, cum fac cumpărăturile, cum își fac cafeaua sau ceaiul dimineața, ce îi mișcă, ce îi lasă rece, cum fac un transfer bancar, cât le ia să se prindă de anumite glume. Iar chestia asta poate să fie extrem de obositoare. Binevenită, dacă vrei să mai schimbi ceva fie și doar la nivel observațional, dar istovitoare pentru că faptul că îți imaginezi ceva nu înseamnă că îți imaginezi ceva plăcut.

Poate la un moment dat vă voi povesti despre oameni care mănâncă prăjitură înainte de masă și încă o alta după, oameni mai alunecoși decât șerpii, alți oameni care vorbesc singuri, în contradicție cu modul în care sunt sau se prezintă ei în general, oameni care fac complimente în așa fel încât la final nu știi dacă trebuie să fii fericit sau umilit. Dar pentru moment, nu am energie.

E bine ca uneori să ieși din zona ta de confort. Dar nu e confortabil să ieși pentru prea mult timp. Doar pentru că oamenii sunt așa de diferiți nu înseamnă că trebuie să-ți și placă asta.

*Ultima zi de iarna, yay! Hai cu zambile, narcise, bucurie.*


De ce oare ne e silă să avem grijă de noi

Posted: February 7th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Suntem tineri, suntem inteligenți. Suntem educați, avem joburi destul de bine plătite. Trăim o viață relativ plină.

Până când rămânem noi singuri. Ne privim adânc și vedem cât de găunos e totul. Rostul pare să fie undeva departe, un cuvânt arhaic, un cuvânt dezolant. Nici nu are rost să ne gândim la rost.

Cu ochii mijiți în monitoare, ne amăgim că ce facem noi contează. Că suntem oameni buni. Oameni conectați la prize de dimineață până seara. Problema nu e că suntem conectați. Problema nu e că există tehnologie și noi ne folosim de ea. Problema e mereu alta, iar noi știm. Undeva, în gaura din sufletul nostru, chiar știm.

Știm că nu dăm nici pe sfert din cât am putea și, mai rău, știm că nu ne pasă. Știm că nu vrem să fim mai buni, mai sănătoși pentru alții. Știm că nu ne motivează nimic din a ne smulge de pe scaunul metaforic, din fața ecranului la fel de metaforic, pentru a lua o gură de aer proaspăt.

Și mai știm că ne amăgim că iubirea salvează orice. Ne amăgim că de mâine. Ne amăgim că ne pasă. Ne amăgim că măcar încercăm. Ne amăgim, cu ochii în ecran, departe de toți și toate, nici nu vedem câți alți amăgiți au plecat de lângă noi.

Dar, sigur, asta nu ți se poate întâmpla ție.


De ce să nu

Posted: January 31st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Well the night does funny things inside a man
These old tom-cat feelings you don’t understand,

Nu am înțeles cântecul ăsta decât într-o perioadă foarte ciudată a vieții mele, când eram prea tânără și confundam presentimentul ăla acut cum că cineva e foarte nepotrivit pentru mine cu teamă. A fost perioada vieții mele în care am învățat să mă străduiesc mai mult decât era omenește posibil, doar pentru că scrisesem eu o poveste care credeam că e cea mai frumoasă poveste pe care trebuie să o trăiesc. Și m-am chinuit, rău m-am chinuit, pentru a trece de primele rânduri: “A fost odată…”. N-am trecut. N-a fost.

Ei bine, acum că am crescut și am mai înțeles unele chestii, nu mai înțeleg acest cântec. E un cântec frumos. Nu zic nu. E Tom Waits, nu are cum să greșească. Doar că… dacă ți-e frică să nu te îndrăgostești de cineva, am o veste pentru tine. Deja ai făcut-o. Știu, că am trecut și prin asta. Prin teama aproape de sufocare în fața sentimentului că ți s-a smuls covorul de sub picioare de bine ce îți e. Prin frica de a te lăsa să fii a cuiva, deși deja erai de ceva timp. Prin proiecția ta în afara unei legături în care îți doreai, de fapt, să fii, cu toată ființa ta.

Ca și mai sus, am luptat. De data asta nu am luptat prostește. Și nici singură. Nu am luptat să nu fiu eu, să fiu altcineva, să fie altcineva. Am luptat fără să lupt de fapt. Am răzbit, într-un final. Pare stupid să te lupți așa și să te străduiești să îți permiți să fii fericit. Cu toții ne dorim asta, nu? Corect. Dar asta nu înseamnă că suntem și gata să fim fericiți.

Mie azi nu îmi mai e frică. Mi-e în multe alte lucruri. Dar îmi doresc să trec prin toate. Vreau să învăț să lupt în câte feluri se poate pentru fericire. De oricâte feluri ar fi ea și oricât ar dura.

*Mi se trage de la iarnă, scriitura asta. Afară e ger, biroul nu se aerisește iar creierul meu se adulmecă pe sine puțin cam mult.*


Confuzie și ceață

Posted: January 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De la atâta ceață, oamenii nu mai știu să fie ei.

Mi se întâmplă și mie. Mi se pare uneori că nu îmi recunosc mâinile. Sunt prea fragile, prea mici, e imposibil să fie ale mele. Nu îmi pot traduce neliniștile, mi se pare că-s capricii de domnișoară. Alteori mi se pare că sunt cele mai mari greutăți. Pașii nu mi-i mai înțeleg deloc. Parcă mă duc, de capul lor, pe drumuri pe care altfel le-aș evita. Sau, nu știu dacă le-aș evita până la urmă- și lucrurile care îmi plac mi se par cufundate în ceață.

Tristețile sunt confundate cu oboseală. Amărăciunile sunt asimilate durerilor de cap. Nu-ți pică bine viața pe care o duci? Sigur ai mâncat ceva ce nu ți-a priit. Dezamăgirile sunt puse pe seama lipsei de somn. Oamenii te și se cred mai tari decât sunt, de fapt. De la ceață, nu mai vedem aproape nimic din interiorul nostru.

Cel mai rău e când ceața nu se ridică defel, oricâte sforțări ai face. Sfaturi despre cum să trăiești mai bine. Sport, alimentație sănătoasă, mantra, călătorii sau măcar planuri, mici răsfățuri, meditații, oameni inteligenți, pasiuni noi, cărți. Niciuna din chestiile astea nu te ajută să stai. Sunt doar forme mai elegante de escapism.

De asta nu îmi place mie ceața. Nu-mi mai e așa de frică de ea. Doar nu-mi place. Și în ultimul timp, și-a întins tentaculele disperate peste tot.


Uneori nu ai niciun drum de făcut

Posted: January 13th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Nu ai unde să te duci. Zgomotul se dă la minim. Pașii ți se fac din ce în ce mai mici până când se opresc de tot. Brusc, nu mai ai unde și la ce să fugi, nici măcar cu mintea. Nu ai unde să dai check in, nu ai pe cine să suni pentru că nu ai, de fapt, nimic de zis. Nu ai decât tăcerea.

Sigur că e o iluzie. Oamenii mari, am fost noi învățați, au mereu unde să se ducă, au multepecap. Multepecap ăsta, pesemne că e vreo boală, sau ceva. Îmi amintesc când am disecat termenul de “sau ceva” cu un prieten. Pe atunci, sauceva era boala. În fine, deviez cu precizia unui șofer debutant.

Așadar, am agreat că oamenii mari au mereu multepecap. Asta se traduce prin agitație, drumuri, grabă, discuții. Cum vine asta ca uneori să nu ai multepecap? Ba chiar, să vezi trăsnaie, să n-ai nimic pe cap. Ei bine, se poate. Li se mai întâmplă unor oameni mari care știu cum să pună pauză fără să pună pauză. Știu când și cât au nevoie să economisească din ei înșisi, pentru a investi în altele. Știu cum să nu mai aibă unde să se ducă fără a întârzia în a ajunge, eventual. Știu cum să nu mai audă nimic fără să piardă din conversație.

Unii oameni măricei însă nu își aleg foarte bine momentele de nimicpecap. Ele îi aleg pe ei și uneori asta e tare inoportun. Ai oameni și lucruri și sentimente care te așteaptă la finish, iar tu brusc ai încetinit până te-ai oprit de tot, fără voia ta. Ai luat o pauză. Sau ceva.

Dar nu e nimic, lumea se reglează cum știe ea mai bine și va începe de îndată să se învârtă iară, când ți-e cealaltă lume mai dragă.


Fuga fuga

Posted: December 19th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

Zilele astea dau numai de oameni încrâncenați. Oameni pe care în alte vremuri i-aș fi luat de ciuf și i-aș fi silit să-mi spună de ce, doamne, ce de sunt așa de răi, ușor de supărat, bănuitori sau pur și simplu răutăcioși.

Acum – și nu m-am decis încă dacă e mai bine așa – nu prea îmi mai pasă. Nici dacă intră în sfera mea de Zen. Nu-i nimic, mă dau eu puțin mai încolo. E ok, nu mă supăr. Probabil că fiecare are motivele sale să fie așa cum e. Poate că unii oameni sunt doar singuri – iar asta e tare, tare greu. Poate că alții iubesc să fie așa și poate că majoritatea dintre ei or să realizeze că nu le aduce nimic bun toată încrâncenarea asta. Poate că alții se înconjoară de oamenii greșiți și de asta obosesc mai repede. Și nu renunță la ei pentru că – vezi mai sus – e tare greu să fii singur.

Am și eu încă o groază de chestii care mă irită uneori. Am mulți oameni de care obosesc să tot fug. Oameni care vor să pară mai mult decât sunt. De ce, nici eu nu știu. Oameni care îi judecă pe alții numai de la cădurică, din cutia din care, de regulă, gândesc. Chestii din țara asta – oho, și câte.

Asta mă face să mă bucur că încă sunt vie. Numai că, vedeți voi, trebuie să mă mut din ce în ce mai des. Să am grijă de Zen din ce în ce mai tare. Iar asta mă întărește din ce în ce mai mult. Ca un ciment din ăla lăsat la dospit, numai că pe mine oamenii mă pun să alerg.

Nu e de mirare că fug de lucrurile pe care nu le mai am acumulând altele să le țină locul. Ieri am fost la cumpărături.


Rezoluții pentru la anu’

Posted: December 9th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

În 2014:

- nu voi mai lucra cu idioți, nesimțiți, oameni lipsiți de considerație pentru munca și timpul meu – cel puțin nu cu ăia care s-au dovedit a fi astfel.

- îmi voi redacta și reorganiza contractele de colaborare în așa fel încât să nu mai am probleme dătătoare de insomnii sau de cearcăne.

- nu voi mai lăsa pe nimeni în capul meu fără 15 scrisori de aprobare de la fiecare pitic de-ai mei.

- nu îmi voi mai lăsa mintea călărită ca un cal de curse…

-… și o voi folosi mai mult pentru mine și în scopurile mele, oricare ar fi ele.

- voi termina doamneiartămășiajutămă cartea aia la care lucrez și care stă în draft de 150 de ani.

- voi avea mai multă încredere în simțul meu ăla special care îmi spune dacă îmi pierd timpul.

- îmi voi aduce aminte să fiu tandră. Am uitat, m-am înăsprit.

- voi merge în Dublin, că de nu, jar mănânc.

- imi voi folosi creierul mai mult în fiecare seară când vin acasă prea obosită să mai fac altceva decât să mă uit la seriale cu crime. Mintea mea merită mai mult, trebuie antrenată.

- voi trăi mai bine și voi avea mai multă grijă de mine. Una sunt.

- voi da mai mult celor ce am uitat să dau și nu voi mai cere înapoi celor ce au luat de la mine și s-au cărat.

- o să am grijă la alimentație; am o vârstă.

- voi crede mai mult și voi crede mai puțin și voi ști când să fac diferența între situațiile care necesită când una, când alta.

- nu mă voi mai implica în proiecte cu oameni care nu îmi spun nimic, indiferent cât de mult aș vrea banii ăia.

- voi munci mai puțin și mai cu minte.

- voi iubi până îmi crapă inima, nu-i nimic, o coasem împreună la loc, la patru mâini merge mai bine.

- voi fi mai ordonată în acte, gânduri, sertare și prietenii.

 

Și or să mai vină vreo câteva. Cert.

 


Tired and wired we ruin to easy*

Posted: November 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

*Aici

Am avut azi o idee bună în drum spre baie. Ca mai toate ideile mele bune, ea s-a dus atunci când am început să mă simt iar confortabil. Cine știe câte idei bune am pierdut pe drum de la masă, de la baie, de la cumpărături, de la un examen unde am făcut foarte, foarte bine sau de la o zi petrecută la birou care n-a fost tocmai în zadar – sau nu chiar în măsura în care sunt toate, până la urmă, în zadar.

Ideile bune se năruiesc ca oamenii buni. Unii din ei, cel puțin. Unii oameni trebuie să trăiască în tensiune. Permanent încordați, ca un arc înainte de atac. Mereu în dubiu, mereu în cursă. Numai așa storci ce e mai bun din ei. În momentele banale ale vieții, și ei sunt la fel, dacă nu mai banali.

Și mai sunt și ceilalți oameni, cei care strălucesc fără tensiune, fără presiune. Cei care știu că orice act, oricât de inutil, uman, pământesc ar fi el, chiar și, să spunem, să calci o cămașă, poate să fie unul destul de revelator.

Zilele, săptămânile astea am trăit, la rândul meu, revelații. Nu puține și nu legate de cele de mai sus. Am aflat că mai sunt oameni care dau tot ce e din ei când e vorba să impresioneze, alții care nu pot performa decât dacă există alți oameni care să îi compătimească și tot așa. Prea mulți oameni ca să le mai țin socoteala, ceea ce mă obosește cumplit. Nu știu ce fel de om sunt eu azi, dar știu că noiembrie e prilej de îndoieli și furtuni despre care nu am poftă să mai vorbesc. Nici lor, iată, nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mă depășesc.

 

I’m so surprised you want to dance with me now
I was just getting used to living life without you around
I’m so surprised you want to dance with me now
You always said I held you way too high off the ground


I said baby I’m your anchor, and I said baby you’re my wings*

Posted: November 2nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Acum ceva vreme, dacă deschideai camera cea mai secretă din mintea mea, găseai o groază de mizerii care te-ar fi lăsat orb, surd și mut emoțional. Azi sunt cel mult câteva gânduri prăfuite și pe care oricum am avut inteligența de a le diseca deja.

Cred că mereu voi găsi fascinantă capacitatea oamenilor de a se modifica structural fără a-și altera, însă, propria esență într-atât încât să nu-i mai recunoști. Și iarăși cred sincer că asta se datorează ancorelor pe care oamenii ăia le au. Lucrurile concrete din viața loc, ceea ce contează, ceea ce îi reflectă, ceea ce îi reconectează la sine. Fără ancorele mele, curățenia din cea mai secretă cameră din mintea mea nu s-ar fi putut face așa de natural.

Ancorele mele sunt simple și eficiente la maxim, aș zice. Familia. Prieteni, aceiași, de ani de zile. Noiembrie, frunzele din grădină, pașii mei prin ele, puțin mai mari ca atunci când eram copil, dar la fel de uimiți și de galbeni. Situații și oameni la care mă întorc cu drag, fără să fie vorba de un plan B, fără să o fac doar la nevoie.

Chestia asta cu ancorele stă cam așa: trebuie să ai mare, mare grijă să nu ruginească.

Și asta cam uităm, noi, oameni foarte ocupați, oameni mari în costume de stofă ce ne sufocă și ne dau mâncărimi.

 

*De aici