Insurportabila ușurătate a cafelei

Posted: October 6th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Mă duc adesea la o cafenea de pe lângă muncă. De cele mai multe ori, mă strecor fără să zic nimănui, ies de parcă sunt fugărită de fantomele trecutului. De puține ori, zâmbesc și încerc să interacționez ca o ființă umană – astea sunt dățile care mă fac să ies transpirată toată, ca după sală sau saună sau sală în saună.

În ultimul timp mi-e greu să mai găsesc confortul în lucrurile aparent firești, pe care toată lumea le face. Am ajuns să accept chestii dubioase (cum ar fi că I am FINALLY getting braces, dar asta e o poveste ce se va întinde pe minim 2 ani, deci am timp să o relatez) și activități pe care nu le faci chiar în fiecare zi, dar când e vorba de mers la cafea sau de stat la coadă la Mega, mă simt ca un urs în magazinul de porțelanuri.

E foarte greu să ai grijă de tine. Fizic. E un truism, dar așa e. Mi-e imposibil să înțeleg cum își neglijează oamenii propriile ființe așa de mult. Chiar și eu, un pic obsedată de mine, mă regăsesc acum corectând chestii ale trecutului. Și serios de nu e foarte, foarte greu. Să te iei de mână și să te duci la căutat. Mi-a fost mai ușor să merg la psiholog.

Dar acum, că am pornit pe drumul ăsta al facerii bine, mă văd în imposibilitate de a mai fi om în alte privințe. Chiar mă uit deseori la mâini și mă mir că nu-s gheare, mă uit în jur la birou și mă mir că nu e plin de porțelanuri.

Life is a funny thing, vă zic. Râzi, da’ nu prea e râsul tău.


Din afară

Posted: October 27th, 2015 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | 1 Comment »

Poate că e de la cantitatea enormă de Paracetamol ingerată zilele astea. Poate e de la fuziunea cu patul, poate e de la melancolia blegoasă care mă cuprinde o dată cu ultimele raze de soare ale lui octombrie. Sau paote că e doar o stare banală, cauzată de alegeri proaste pe care mai bine le atribui pastilelor și răcelii și cafelelor și anotimpului.

Dar nu e bine.

E găunos și mi-e frig. Și nu-mi găsesc pașii și mereu îmi dă cu plus. Nu mai știu unde să mă opresc. E ca și cum m-am trezit brusc la volanul unei mașini de curse și n-am ce face, trebuie să continuu.

Să fac ce mi se cere, să mă uit în oglindă și să mi se pară că mă recunosc. Da, mă recunosc, eu sunt. Poate ajung să mă și cred. Când ajung să mă cred, e bine. Când ajung să mă cred, e liniște.

Și mâine e miercuri și o iau de la cap. Mâine mă fac că mă recunosc, poate mă recunosc și ceilalți. Poate că e un joc tacit pe care am agreat să-l jucăm ca să nu înnebunim. Pare o explicație la fel de bună ca oricare alta.


Ce ți-o mai fi și cu octombrie…

Posted: October 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Cine ce să mai înțeleagă din luna asta? Capricioasă ca o domnișoară în cabina de probă, deziluzionată ca domnița care iese din magazin, necumpărând nici de data asta nimic, căci rochia aia îi făceau degetele să pară grase. Curioasă ca o pisică* ce aude cum se deschide frigiderul, atentă ca stăp sclava pisicii, nu cumva să-i cadă o bucată din sandviș pe jos.

Trivializăm totul și pe mine una asta mă sperie mai mult decât mă sperie două chestii: că abia acum două zile mi-am târșâit pentru prima dată pantofii printr-un morman de frunze galbene, răpuse de toamnă, și că încă n-am mers cu trenul deloc în luna asta.

Și se știe că nu te poate încerca cu adevărat o stare de depresie până când nu mergi cu trenul, cu niște căști adânc înfipte în urechi și ceva trist în ipod.

Așadar, acum mă străduiesc să înțeleg ce naiba e cu luna asta și de ce mă simt, continuu, ca un maratonist uitat la linia de start. Se lasă seara și el tot acolo e, privind încurcat cum nu vine nimeni să-i dea startul așa cum trebuie.

 

*BTW, acum am două. Asta mică din stânga imaginii este Orca. Am să vă povestesc ce și cum.


Tired and wired we ruin to easy*

Posted: November 13th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

*Aici

Am avut azi o idee bună în drum spre baie. Ca mai toate ideile mele bune, ea s-a dus atunci când am început să mă simt iar confortabil. Cine știe câte idei bune am pierdut pe drum de la masă, de la baie, de la cumpărături, de la un examen unde am făcut foarte, foarte bine sau de la o zi petrecută la birou care n-a fost tocmai în zadar – sau nu chiar în măsura în care sunt toate, până la urmă, în zadar.

Ideile bune se năruiesc ca oamenii buni. Unii din ei, cel puțin. Unii oameni trebuie să trăiască în tensiune. Permanent încordați, ca un arc înainte de atac. Mereu în dubiu, mereu în cursă. Numai așa storci ce e mai bun din ei. În momentele banale ale vieții, și ei sunt la fel, dacă nu mai banali.

Și mai sunt și ceilalți oameni, cei care strălucesc fără tensiune, fără presiune. Cei care știu că orice act, oricât de inutil, uman, pământesc ar fi el, chiar și, să spunem, să calci o cămașă, poate să fie unul destul de revelator.

Zilele, săptămânile astea am trăit, la rândul meu, revelații. Nu puține și nu legate de cele de mai sus. Am aflat că mai sunt oameni care dau tot ce e din ei când e vorba să impresioneze, alții care nu pot performa decât dacă există alți oameni care să îi compătimească și tot așa. Prea mulți oameni ca să le mai țin socoteala, ceea ce mă obosește cumplit. Nu știu ce fel de om sunt eu azi, dar știu că noiembrie e prilej de îndoieli și furtuni despre care nu am poftă să mai vorbesc. Nici lor, iată, nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mă depășesc.

 

I’m so surprised you want to dance with me now
I was just getting used to living life without you around
I’m so surprised you want to dance with me now
You always said I held you way too high off the ground


Eu trebuie să încep orice

Posted: October 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Cel mai rău e ca trebuie și să termin.

Am obsesia lucrurilor făcute. Finalizate, încheiate, aduse la o concluzie. Chiar dacă nu a fost finalul la care mă așteptam, măcar știu că nu mai atârn de fire subțiri de necunoscut, de momente de îndoială sau de fel și fel de altfel-uri pe care nu o să le mai cunosc.

Cumva e ok că nu mă las să nu termin ce am început. Alteori poate să fie chiar rău. Se lasă cu dureri de splină, amețeli, stomac plin, îndoieli, supărări. Gânduri neplăcute și vise urâte. Povești scrise prost, cu furie și migala aceea pe care numai furia coaptă bine o poate da.

Mă ambiționez în obsesii, mă țin cu dinții de oameni și proiecte. Nu pot să nu termin proiectele, chit că ziua are doar 24 de ore și că ziua de factură e doar una pe lună. De la cele mai tâmpite chestii (de genul curățeniei generale în baie la 9 dimineața) la cele mai abstracte (de genul blocării unui om care m-a supărat groaznic pe toate rețelele sociale, chiar și pe cele neinventate încă). Cumva cred că asta e o sursă de stres, dar nu mai mult decât ar putea fi altele.

Cel mai bine e când încep procesul de răsfăț propriu. Ei, ăla e unul pe care n-aș vrea să-l termin.

 


Si noaptea de octombrie ne curgea printre maini

Posted: October 14th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Atâta de iute ni se scurg zilele frumoase și așa de mult timp ne petrecem înconjurați de ceea ce trebuie să facem, de oamenii cu care nu vrem să ne înconjurăm, gândindu-ne într-un birou mic și întunecat la modalități prin care putem să facem mai bine, în care putem să fim mai mult, în care să maximizăm timpurile frumoase și să minimizăm pierderile – de parcă viața s-ar trăi într-un excel.

De parcă viața ar fi un grafic, de parcă avem alte instrumente de măsurare a succesului strategiilor noastre cu excepția gradului de omenie de care știm să facem dovadă – și chiar și ăsta este un criteriu cel puțin dubios.

Și nu știu cum se face că mă iau mereu durerile de inimă și gândurile felurite numai atunci când răsare un Trebuie mare de tot în fața mea, cam la fel de mare ca vârsta pe care nu o simt și diferitele joburi pe care nu le vreau.

Și mă gândesc, ca să îmi treacă, că îmi va ajunge să plec, să mă încui într-o cameră cochetă în Paris sau orice alt oraș, să mă amăgesc încă puțin cu evadările ăstea care or să îmi fie întotdeauna necesare, îndiferent ce aleg să fac și cum o să tot trăiesc.

Și noaptea de octombrie se scurge ușor și o indigestie poate, uneori, să fie un cadou, un fel de semnal de alarmă al unui organism care uneori e mai inteligent ca mine.


In the days of the cold

Posted: October 3rd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Acum aproximativ o lună eram la mare. Mă mira relativitatea timpului de pe un șezlong așezat strategic spre mare, în timp ce soarele blând de început de septembrie își făcea de cap prin părul meu blonzit.

O lună mai tarziu, mă bucur de prima răceala într-un an jumate și mă miră relativitatea timpului de pe scaunul meu incomod de la birou, în vreme ce aștept.

Aștept – asta e misiunea mea în viață, aparent. Aștept decizii de când mă știu. Aștept un telefon de o oră. Aștept niște bani din iulie. Aștept o carte la poștă. Aștept să îmi vină inspirația de mai mult de jumătate de an. Aștept vacanța mică din noiembrie. Aștept să îmi expire RCA-ul. Și tot așa.

Aștept, deși stau prost la capitolul răbdare. Dar poate că stau mai bine decât credeam. Cică grijile aduc riduri – cred că sunt ridată cu totul în interior, în cazul ăsta. Un suflet ridat, nervos, care dă din picior a nerăbdare.

Nu mă înțeleg cu frigul, nu mi-a plăcut niciodată. Anotimpul ăsta dubios, știrile cum că la munte ninge, amintirea nisipului fierbinte în mâna mea dreaptă, așteptarea asta și grijile, oh, grijile, sunt destul să mă facă să vreau să mă înfășor într-o pătură galbenă și să hibernez până în vară.


Ca tot ploua, ca tot e frig…

Posted: October 30th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

OK, stim cu totii ca vremea e nasoala. Ca ploua. Ca o sa fie noiembrie poimaine. Ca suntem deprimati. Ca se intuneca mai repede.

Hai sa va spun eu 2-3 chestii pe care nu le stim cu totii.

De trei zile incoace ma joc Candy Crush Saga in prostie. Din fericire ma joc pe telefon, ceea ce nu implica faptul ca imi asasinez prietenii de pe retelele sociale cu tot felul de requests for life, for candy, for freedom. Insa implica faptul ca ma culc mai tarziu decat trebuie, ca ma joc in timp ce ma uit la Criminal Minds, ca ma joc in pauza de masa, ca mi-am pus cartea pe hold ca sa ma joc in metrou.

Take-away: si ce daca e un joc tampit. Da, as putea sa fac alte chestii in timpul in care ma joc. Sa fiu mai “productiva”, mai “eficienta”, sa ma “dezvolt personal”. Dar ghici ce: I just wanna have some god-damn fun. Asa ca nu va mai judecati pentru toate tampeniile pe care le faceti. Au si ele un rost. Cum aveam o vorba cu un prieten: I meant to do that.

Tot de 3 zile incoace ma uit la Criminal Minds. Am luat o pauza undeva la sezonul 6 si am fost surprinsa sa descopar ca stiu exact unde am ramas. E un serial trist. Un serial despre dureri felurite, oameni bolnavi, joburi dificile, nebuni, sociopati. E un serial perfect pentru astia de se plang ca aoleu, ploua. Un fel de “Na ca se poate si mai rau”. Dar tot ma uit cu aceeasi – si o sa sune ciudat in context, dar asta e – placere ca pana acum.

Take-away: Nu e niciodata prea tarziu sa te apuci de o chestie care iti facea placere si pe care o abandonasei. Stiu ca acum o sa ziceti “Da-o dracu de treaba, Silvia, este un serial”, dar va rog sa reveniti la punctul anterior. Da, e un serial. Un mizilic. Si ploaia tot un mizilic e pentru, sa zicem, bietii dinozauri zdrobiti de asteroizi sau uatevar (am citit undeva ca pana si dinozaurii aveau cancer, imaginati-va).

Apoi, tot de cateva saptamani sunt incredibil de calma. Pentru ca mi-am dat seama ca, in strafundurile fiintei mele, trecand sub straturile care ma definesc de insecuritate emotionala, frica de necunoscut, probleme de adaptare, melancolii felurite, poezii sufletesti, nelinisti absolut nejustificate amestecate cu alea justificate, sta ceva mic si negru si capitalist: bai, imi place sa am chestii. Punct.

Take-away: Daca as crede in zodii mai mult decat o fac, as zice ca e adevarat ca propozitia definitorie pentru lei este “a vrea”. Dar deviem. Ideea e ca: nu ar trebui sa ne fie rusine de ceea ce suntem. Poate ca noua ne place vremea mizerabila. Ne da o ocazie sa fim emo si sa ascultam Cohen. Dar nu recunoastem, pentru ca e cool sa ne plangem de orice, ma scuzati, cacat.

Si cam asta a fost postarea mea superficiala de azi. Si sunt mandra de ea. Am zis.


Cu toata seriozitatea…

Posted: October 29th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , | 2 Comments »

… va spun ca imi gem picioarele a drum. Imi doresc sa ma plimb, sa vad si sa simt chestii noi la fel de mult cum imi doresc sa stau linistita in paturica si sa citesc o carte buna in tihna, nu la metrou, printre straini.

Si uite-asa nu stiu cum sa impac astea doua chestii. Cand o fac pe una sunt necajita ca nu o fac pe cealalta si tot asa. Si totusi, in strafunduri asa, sunt multumita de indecizie.

Alteori, tot cu toata seriozitatea va spun, ma apuca niste stari de depersonalizare de nu stiu ce e cu mine. Ma apuca in cele mai nepotrivite momente ale vietii. Cum ar fi, cand bat la usa de la baia biroului. Sau intr-o sedinta. Sau atunci cand cumpar paine. Ma apuca in momente firesti, banale ale vietii, exact momentele alea din care e facuta viata, in cea mai mare proportie. Si nu stiu cine sunt si unde merg si ce e acela un om si de ce sunt eu el si ma intreb daca nu o sa ma plictisesc din a fi eu si daca da, ce naiba o sa fac. Caci una singura sunt si, dupa cum ma invata viata, oricat ti-ai dori, nu te poti dedubla si nu poti avea mai multe fiinte.

Imi trece insa. La fel cum imi trece si dorul de duca si dorul de patura si dorul de solitudine si dorul de drumuri.

Pentru ca oamenii sunt complicati, de-aia. Mai ales toamna tarziu. Cu toata seriozitatea va spun.


Seri batranesti de octombrie

Posted: October 22nd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Serile batranesti de octombrie cand, desi tanar, te dor toate. Si te rod toate. Bineinteles, includem aici gandurile de genul “ce-ar fi fost daca” si clasicele absente din viata noastra.

Serile batranesti de octombrie cand iti mai pui o patura pe tine si ti-e ciuda ca acum se poarta digitalizarea a orice. Cand te intrebi ce scris de mana au unii din prietenii tai sau, si mai grav, dragostea vietii tale, stii ca e ceva in neregula. Cand nu ti-ai mai trecut degetele peste o poza lucioasa si supraexpusa, 10×13, la fel, e clar, probleme in micul paradis online in care traim cu totii.

Serile batranesti de octombrie cand frunzele iti cad pe balcon si te uiti prin ele mirat si realizezi ca mai ai doar doua luni dintr-un an care, uite, s-a ofilit si el. Si momentele cand bagatelizezi orice reusita, oricat de frumoasa, oricat de greu obtinuta, numai pentru a te mai simti putin trist, putin al nimanui.

Avem nevoie si de tristeti si de seri batranesti de octombrie. Mai mult decat ne permitem sa recunoastem, mai mult decat ne dorim sa ne infatisam lumii.

Problema aici e: ca ne infatisam lumii. Daca ne-am purta in noi unele nenorociri inchipuite si nu in vazul lumii, pe net sau in discutii fel si fel, ne-ar fi putin mai ciudat de bine.

Dar ce stiu eu. Am patura pe mine si mi se pare ca nu am facut nimic anul asta. Mi se pare. Doar azi.