As vrea sa fac ceva extraordinar… insa doar lunea

Posted: October 15th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

As vrea si eu sa fac ceva extraordinar. Sa sar din stratosfera ar fi un lucru bun. Sau macar sa adopt un catel.

Insa eu ma multumesc cu a bea un Guinness rece si a asculta Pink Floyd intr-o seara rece de toamna. Cu a ma complace intr-o stare de lene cum altfel decat maxima. Ca atunci cand iti miros perdelele a prajeala si nu stii cum sa faci ca sa le speli fara a te speti prea tare. Ca atunci cand iti cade ceva pe jos si zici, ei bine, poate sa ramana acolo, doar nu o sa faca picioare o data cu trecerea timpului.

Nu stiu daca mie mi-ar iesi treaba cu saritul de pe marginea universului. Traiesc la un nivel mult mai micro. Plonjez in amintiri si melancolii. Defragmentez clipe. Miros trecuturi. Adulmec viitoruri. Chestii mici de tot pentru mine au o insemnatate aparte. Intr-un fel, sar de la marginea universului in fiecare zi. De mai multe ori pe zi.

Oare cum o fi, totusi, sa sari pe bune? O fi ca o indragosteala? O fi ca a descoperi o specie nemaintalnita pana atunci pe planeta? O fi ca ambele lucruri? O fi ca atunci cand masina de spalat care iti vuieste in cap se opreste, intr-un final, din invartit si poti sa iti vezi de treaba? Cum o fi cand iti traiesti obsesiile pana la capat? Oare toti oamenii incep sa caute unele noi inca de a doua zi? Revin iar la ideea principala, vad. Cred ca e ca o indragosteala. Una din aia misto si ametitoare care te face sa asculti cantece dubioase noaptea si sa zambesti mereu a mirare. Da. Asa trebuie sa fie sa sari de la marginea universului.

Cat despre mine, e ok, de maine nu o sa ma mai plang, ca doar e marti.

Am avut candva si un prieten de joi. Acum joia e doar o zi oarecare. Aproape invizibila, cumva. Mai misto e miercurea, daca va vine sa credeti.


Corect!

Posted: October 10th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu stiu daca este vreun alt cuvant in limba asta care sa ma enerveze atat de tare. Si nici macar nu stiu de ce. Poate ca asta se intampla din cauza instinctului pe care il am de a pune sub semnul intrebarii… aproape orice. Da, stiu ca este o boala, cumva. Dar pe de alta parte, nu cred ca ar fi corect (hihi) fata de mine daca as face altfel.

Si totusi, de ce ma enerveaza cuvantul, nu stiu sa va spun punctual. Desemneaza chestii care respecta regulile, normele. Chestii fixe. Chestii aliniate. Si se stie ca am un pic de OCD.

Scriind totusi astea, imi dau seama. Am o problema nu cu regulile, cat cu faptul ca nu stiu cine si de ce le hotaraste. La baza lucrurilor stau oamenii. Si oamenii parca nu sunt chiar cele mai ne-complicate fiinte din lume. Suntem atat de influentabili, incat e trist si frumos in acelasi timp.


Octombrie?!

Posted: October 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Degeaba ma mai intreb eu unde se duce timpul. Cred ca el stie mai bine decat mine si ca unele lucruri se arata atunci cand trebuie este deja stiut.

Cateodata ma gandesc ca mi-ar trebui mai mult curaj. Dupa care imi dau seama ca nu as sti ce sa fac cu el. Dileme la tot pasul, printre paradoxul creat de frunzele galbene cazute si temperaturile mult prea mari din jur.

Mi-as dori ca, in octombrie, sa fie vreme de palton, nu de tricou. De par lung, lung, nu taiat iar in forme de neinteles decat pentru momentul in care am ales sa il tai. De initiative, nu de zacut. Dar se pare ca e vremea dovlecilor – statica, portocalie si grea.

Ce sa-i faci, asa e viata, asa e toamna. Asa se pare. Cred ca o sa ma apuc sa beau ceai.


Automatul nu da rest

Posted: October 30th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Automatul nu da rest, nu da buna ziua, nu da nimic. Automatul da doar bilete de tren, cartele de metrou sau cafea proasta, batoane de Snikers. Automatul nu are suflet, ba. Ce sa mai…

In ultimul timp am fost ocupata sa fac chestii firesti pentru o persoana care umbla la automate si urla la ele cum ca nu primeste rest. Respectiv sa imi dau demisia a doua oara in viata, sa chem politia in toiul noptii pentru ca vecinii mei au grija sa-mi faca din statul in Drumul Taberei un cosmar, sa imi cumpar foarte multe lacuri de unghii, sa termin Moartea lui Bunny Munro, sa ma duc in toiul noptii prin fata pe la Atelierul de Productie cu o palarie de vrajitoare pe cap si sa ma plimb prin frunze.

Dintre toate astea, cel mai intens a fost chematul de Politie, mai ales ca eu ii iubeam mult pe cei de la Sectia 22. Oamenii au venit insa destul de prompt, banuiesc ca s-au dus si la vecinii mei cei petrecareti, dar asa cum au venit au si plecat si aia si-au vazut de treaba pana la ora 4, 5, cred.

Asa ca sambata am fost la modul zombie, ceea ce se pare ca e ok, pentru ca daca Halloween-ul pica intr-o duminica trebuie sa il serbam sambata, asa ca m-am integrat in peisaj cu fata mea de om batut cu uluca, trezit la 10 jumate in aceeasi lautareasca de prost gust (bine, putea sa fie si Mozart sau Metallica, la cat de somn imi era la ora aia) si culcat la 11 si trezit iar pe 2 jumate. Fun times, ce sa zic.

Asadar, de maine voi zgudui iar automatele, alea metaforice dar si alea adevarate din statie de la Victoriei, pentru inca o saptamana de preaviz. Which is OK, pentru ca dupa aceea voi face acelasi lucru, ducandu-ma cam in aceeasi zona.

*In alta ordine de idei, what a weird year it was si nici macar nu s-a terminat inca… Atat pe plan personal si profesional a lot of stuff happened, ceea ce pe mine ma lasa putin perplexa. Daca ma mai mut o data, cum intentionez, de altfel, o sa ajung in 2012 blazata si o sa zic come on, bitch, show me what you’ve got.*


Blue, blue windows behind the stars

Posted: October 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Stiti ceva? E tare misto sa te simti fara ajutor. Pentru ca, daca atunci cand te simti mai nevolnic, exista cineva care te ridica de jos si te pune pe un scaun si iti da, dupa caz, o imbratisare, un sarut, o cafea sau toate trei, n-are cum sa fie asa de rau.

M-am tot gandit ieri si azi, in timpul in care nu munceam. M-am gandit ca, totusi, este ceva care ma face sa ma simt nu numai bine, dar si Silvia. Mare lucru, asta. O chestie pe care uitasem sa o simt, in fine, nu mai conteaza de ce si cum. Dar exista chestia asta si pentru prima data in ceva timp nu am mai simtit presiunea pe umerii mei care nu pot duce chiar asa de multe de a fi altfel, de a fi altcineva.

Si da, imi place toamna, ma deprima si ma bucura, nu stiu nici eu, totul e bine si e si rau, dar e mai mult bine decat rau si in locurile in care conteaza. Deci schimbam foaia, cum s-ar zice. Problema nu e ca naravurile se schimba greu, problema e cand se schimba si nu mai stii ce sa faci. Dar cui ii pasa. E octombrie!

Acum cateva zile m-am intalnit cu un catel caruia ii era frica de lift. Se facuse mic de tot si umil, se lipise de perete si tot a gasit putina energie sa dea din coada si sa ma linga pe mana, el fiind, fireste, un Caine Prietenos. Mi-a placut de el si ma gandeam ca nu e niciodata prea tarziu pentru lectii, nici macar pentru alea primite de la animalute. Ii doresc sa nu-i mai fie frica de lift si sa incerce sa enjoy the ride.


Totul pe FWD

Posted: October 20th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Dupa o vara indiana, o toamna pe FWD. Simt ca-mi scapa printre degete toamna si toate lucrurile pe care vreau sa le fac cu ea. In fiecare dimineata ma trezesc entuziasmata si plina de energie fata de chestiile personale, pentru ca in doar cateva minute, cat merg la metrou sau la 41, sa-mi pierd intreaga energie si pofta de viata.

Sa fii om mare e greu si complex si te face sa iti iesi din fire. Sa fii om mare si sa vezi cum trece toamna pe langa tine te scoate din sarite. Sa iti simti creativitatea cum se zbate sa mai supravietuiasca atunci cand pur si simplu inoti prin concret zi de zi este extraordinar de enervant. Lucruri mai “importante” ajung sa-ti ocupe mintea, cum ar fi “cum sa ajung acasa pana in ora 19:00 ca sa platesc intretinerea” te fac sa nu te mai poti gandi la alte lucruri abstracte care te bucurau inainte si asta pur si simplu e de cacao.

Nu mai vreau sa ajung sa am starea de spirit pe care o aveam la inceputul anului si din cauza careia am facut o gramada de mizerii si am stricat o gramada de lucruri bune, ca un copil psihopat dotat cu o surubelnita si cu o dorinta de a distruge. Poate ca de data asta o sa fie mai bine si poate ca o sa invat sa cer ajutor, nu doar sa-l solicit discret prin aluzii subtiri. Insa asta nu mai repara chestiile de demult si nici macar nu e un garant ca din FWD totul o sa intre intr-o viteza normala, aia care imi face toamna a mea si nu a lucrurilor pe care le fac.


Piua!

Posted: October 18th, 2011 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

O multime de incertitudini, la fel ca o multime de certitudini, ma impiedica sa mai scriu sau sa ma mai concentrez pe alte lucruri decat incertitudinile, respectiv certitudinile mele. La fel ca vremea asta care nu se decide daca sa fie iarna sau toamna, si eu umblu printre oameni si nu ma pot decide daca sa fiu azi om sau maine pasare. Si cat priveste certitudinile, in afara de un atat de misto sentiment de bine pe care altfel nu am cum sa il descriu, desi pare banal, nu-mi mai trebuie nimic.

Imi beau primele cafele de dimineata cu ochii aproape inchisi si cu o ura pentru orice inseamna inainte de ora 8 dimineata incat nu mai pot sa respir, uneori. Ma arunc in 41, in metrou, printre oameni si nevoile lor, fiecare cu fata botita, fiecare cu propria lui ura pentru dimineti si incertitudini, fiecare cu certitudinile lui bune si alea rele.

Simt ca nu mai pot sa respir pana cand nu se aseaza ceva, simt ca am fost pusa cu forta in starea de fapt de azi pe care abia astept sa o schimb. Stiu ca o sa o schimb, trebuie sa o schimb. Dar ca intotdeauna, incep schimbarea cu piua. Ca in copilarie, cand singurele griji erau asa de marunte, ca nici nu reusesc sa mi le mai amintesc. Ma trezesc cu dor de mare in fiecare dimineata din asta care incepe brutal inainte de 8 si astept cu sufletul la gura o chestie care sa fie mai buna decat merit, nu ma intereseaza. Chiar nu conteaza ca poate nu merit, nu ma intereseaza, sunt exact ca un copil rasfatat in toamna asta mare si plina de schimbari.

Deci piua. Si fie ce-o fi, numai sa fie bine.


Un om racit scrie. Sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

Posted: October 15th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Intre un puf de Olynth si constatarea faptului ca nu merge Twitter, mi-am adus aminte de articolul pe care l-am citit azi – pe care chiar m-am straduit sa-l citesc azi in tren, racita si cu capul cat o banita – despre creierul adolescentilor in National Geographic. Multe grafice insoteau articolul si majoritatea se opreau la 25 de ani. Basically, it all goes downhill from there.

Mi-am amintit de adolescenta mea, cat de fucked up a fost ea in anumite perioade, cat de misto in altele si de sentimentul ala ametitor cum ca nu intelegi nimic din ce se intampla. Nu ca acum inteleg, dar atunci nu intelegeam altfel. Era mai cu speranta, cumva.

Daca stiam de atunci si intelegeam cu mintea mea de 16 ani ca peste 10 ani o sa ma straduiesc sa retin lucrurile si sa fac conexiunile pe care atunci le faceam cu atata usurinta… probabil ca nu as fi facut nimic, dat fiind ca eram o adolescenta tampita si indaratnica. Dar mi-ar fi placut sa profit mai mult de sentimentul ala ca am un creier atat de mare si cu o capacitate enorma de stocare. Acum poate ar fi fost mai usor si nu m-as fi straduit de 3 ori mai mult sa retin o treaba banala.

Tot azi, mi-am dat seama cat de reconfortant e sa fii acasa cand esti bolnav si ai chef sa te alinti si sa-ti fie bine si am realizat cat de dificil e sa fii creativ cand esti bolnav, precum si cat de dificil e sa fii creativ in general, atunci cand, din pacate, ai invatat sa pui amanatul lucrurilor pe planul 1.

Cumva s-or rezolva si toate astea. Visez la ziua in care o sa respir si o sa stiu ca sunt acasa si ca lucrurile sunt bine. Pacat ca trebuie sa trecem prin atatea mizerii intai. Maturizare, joburi, invatat lucruri pe pielea noastra, a altora, manipulari, incredere, prietenii si altele care vin o data cu sfarsitul ala de grafic.


Kings among runaways*

Posted: October 12th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

*Aici

Ce mai fac: experimente pe oameni. De dezvoltat. Gandul, nu experimentele. Ajung sa cred ca tai in carne vie in oameni care poate merita, poate nu. Daca eu pot sa fac experimente pe oameni, oare unde o sa ajunga lumea asta toata? Si care eu sunt cea reala, de fapt?

Fac compromisuri. Asa stiam eu ca trebuie sa faca adultii. Si ma enerveaza asta. Fac experimente si pe mine, se pare. Fara mila. Obligata fiind de oh, vai, viata cruda si alte chestii materiale, dau linistea sufleteasca pe stres si enervare. Cumplit de neatragator sufleteste.

Fac pauze. In metrou. Trag aer in piept si ma gandesc. Uneori nici muzica nu mai ascult, ce sa mai zic de citit, etc. Fac pauze si ma gandesc, deseori la chestiile bune din viata mea, deseori si la cele rele si ma intreb de ce trebuie sa fie un echilibru in toate. De ce nu putem fi extraordinar de dezechilibrati intr-o fericire absoluta, nesfarsita?

Experimentez toamna cu o luciditate care ma speria, inainte. Acum, luciditatea asta e ca o alunita. Stii ca o sa fie acolo permanent, stii ca, daca iti luai metode de precautie, nu mai era acolo, dar asta e, daca tot a aparut… ai putea sa te obisnuiesti cu ea. Nu?


Never enough

Posted: October 6th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Vin zile de octombrie cand stai si te intrebi ce a mers prost. Undeva, candva, stii ca ai gresit, poate iti si vin in minte momente clare in care ai gresit. Dar nu poti sa pui degetul exact pe rana aia din care iese puroi. Stii ca iese si te doare si totusi nu o poti identifica. Macar sa stii unde e, daca nu-i gasesti vreun leac.

Ma incearca asa un sentiment tampit de depresie cand imi aduc aminte cu cate vise si iluzii am venit eu in Bucuresti acum 7, 8 ani, cati naiba au trecut ca nu mai tin minte. Cat de greu a fost sa vad cum multe s-au dus dracului inca din primul an, si apoi inca vreo cateva rand pe rand. Nu zic ca nu a fost si ca nu este in continuare  frumos si  surprinzator. Zic doar ca erau niste vise, niste iluzii si niste dorinte si nu stiu daca faptul ca le-am inlocuit cu altele a fost din cauza ca intr-adevar mi-am dorit sa le inlocuiesc, sau pur si simplu le-am pierdut. Le-am lasat sa se piarda.

Poate s-a strans prea multa oboseala sau poate organismul meu nu stie sa nu fie depresiv o data la ceva timp si trebuie sa las asta afara. Dar stiu ca azi tot incerc sa imi revin, inca de dimineata, din starea de negare care ma apucase si in care stiu ca pot sa cad si stiu cat de nasol si negru si tampit e acolo. Starea in care stai si te uiti la tavan cu un zambet tamp, cand le spui celorlalti ca totul e ok si ceva in tine se duce incet de rapa, dar inceeeet de tot, insa nu suficient de incet cat sa poti sa te mai tii de ceva.

Asadar, e seara, e joi, e octombrie si da, sunt The Cure. Si e straniu ca pana si chestia asta o privesc cu oaresce maturitate pe care nu ma asteptam sa o vad in oglinda prea curand. Ma intreb daca ce e in oglinda e si de cealalta parte a ei, nu stii niciodata cand vine vorba de oglinzi.