Waving the white flag

Posted: November 17th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu mai stiu de cate ori mi-a venit sa ma retrag dintr-o cursa ce nu stiu sigur nici macar daca exista. Sa imi flutur toate batistele albe si apretate a supunere, sa cedez prada unui trai mic-burghez cuminte si fara riscuri ce aduce, fireste, o oarecare multumire sufleteasca.

De multe ori am zis ca, daca te predai si devii mediocru, poate ca e mai bine si poate ca din renuntare incep sa se intample lucruri.

Numai ca de fiecare data am trisat.

Nu stiu sa renunt. Nu complet, nu adevarat, nu cu totul.

In toata viata asta am renuntat cu adevarat de fix 3 ori.

Si ghici ce; nu s-a intamplat nimic. Viata are acest obicei ciudat de a merge inainte si in inertia asta unora le place sa creada ca asta inseamna ca se intampla lucruri.

E foarte sambata, foarte noiembrie si am foarte obosit. Imi vine sa ma schimb de tot la fel de mult cum imi vine sa ma tin de mana si sa nu-mi mai dau drumul, macar pentru inca o toamna. Mai e putin.


4 chestii

Posted: September 12th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Atatea mi-am promis pe final de august. Si, uluitor, si atatea am facut. M-am dus la dentist – si o sa ma mai duc, m-am apucat de condus – si o sa mai conduc, mi-am schimbat telefonul – si sper ca nu o sa-l mai schimb si ieri m-am reapucat de pilates.

In plus, azi mi-am scos sarmana bicicleta de pe balcon, de unde isi plangea in fiecare seara soarta trista de bicicleta folosita pe post de cuier sau suport pentru prosoape si ma ruga parca sa o scot in lume, sa fie admirata, sa sara borduri, sa ocoleasca pietoni si catei, sa semene rumoare printre batranei curiosi si tot felul de lucruri amuzante care fac plimbatul cu bicicleta prin Bucuresti un lucru maret si unic. Am scos-o, am curatat-o, i s-au umflat rotile si am pornit in lume.

Stiu ca nu e mare branza sa faci 4 chestii asa de banale. Insa mie imi place atat de tare sa aman – orice, incat asta chiar e o victorie reala, semnificativa asupra apatiei de toamna. In fapt, marturisesc ca nici nu am simtit inca toamna si depresia sau altele, pentru ca  m-am mentinut ocupata.

Simt un vant rece si bun. Sunt gata sa experimentez chestii noi. Nici macar nu ezit. E timpul sa evoluam, zic.


Cum e viata cand ajungi in 15 minute la munca

Posted: April 3rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Poate pentru altii asta a fost mereu realitatea, poate ca exista un univers paralel in care traiesc doar oameni care ajung in sub 20 de minute la birou. Eu nu stiu ce e aia. Pana nu demult, faceam cam 40-50 de minute pe drum, schimband doua mijloace de transport. Ca sa nu mai zic nimic de perioada de 2 luni in care schimbam un tramvai, doua metrouri si un autobuz.

E drept, timp mai mult pentru lectura, ascultat albume intregi, zgait la femeile frumoase din metrou si facut notite mentale despre ce mai trebuie sa cumpar, aflat stirile in subteran de la postul ala de TV exclusiv din metrou etc.

Dar “castigi” si ore moarte care atarna greu cand trebuie sa te duci acasa in timpul programului sa-ti schimbi haina (mi s-a intamplat. De mai multe ori. Nu “trebuia”, dar mi se pusese clasica pata metaforica). Cand ai da orice sa ajungi mai repede acasa pentru ca ti-e foame/te doare capul/trebuie sa te schimbi si sa pleci la un party/vrei sa te culcusesti langa cineva drag/ai chef sa ajungi la sala/nu mai ai paine/ai terminat cartea, nu mai ai baterie la iPod si in metrou nu-s femei frumoase.

Ei bine, de putin timp, de cand fac 15 minute in medie pana la birou, pasarelele ciripesc – la propriu, soarele straluceste si el – tot la propriu, iar colegii mei se mira ca sunt vesela si parfumata ca o zambila. Nu mai ajung ciufulita si nervoasa, ba chiar sunt de o buna-dispozitie contagioasa.

Citit si muzici? Mai bine acasa, in fotoliul galben. Langa cineva drag. Dupa ce ai mancat si ai luat si pastila. Si ai timp si de party, si de sala. Si singura femeie frumoasa din jur esti chiar tu, caci esti unica.

Scriu asta ca sa-mi fie invatatura de minte, in cazul in care ma mai trazneste vreodata sa ma mut unde a intarcat dracul copiii. Sau sa lucrez in Pipera. Sau, ce oroare, ambele.

 


A cincea zi fara cartofi prajiti

Posted: March 9th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

De 5 zile, am inceput un soi de…  dieta? Nu stiu daca e dieta sau pur si simplu o metoda de a incerca sa traiesc nitel mai sanatos. Din omul care nu mai cumpara toate prostiile, mergea la sala de 2-3 ori pe saptamana, nu mai manca la Mc si nici macar o shaormita am ajuns sa bag toate prostiile, sa beau iar sucuri, sa nu mai merg la sala si sa mananc Mc si in vis.

Nu stiu ce mi s-a intamplat, poate weekendul de team building si de mancat prostii 3 zile la rand fara oprire si-a spus cuvantul si am ajuns sa nu mai suport nici sa vad Mc.

Am pus un titlu bombastic, pentru ca, in realitate, nu mi-e asa de dor de cartofi prajti.

Mi-e dor, in schimb, de toate celelalte chestii de care m-am lasat.

De trezitul putin mai devreme ca sa prind mai mult timp acasa, timp in care sa ma uit in zare, sa ma gandesc la prostii, sau pur si simplu sa trantesc un machiaj mai de doamne-ajuta, nu doua dungi cu creion si-am plecat.

De cititul in autobuz, de care m-am lasat pentru ca nu mai merg cu autobuzul. Iarna, cand mai si schimbi mijloacele de transport, sa mai si citesti cu mainile si creierul inghetat poate sa fie o reala provocare, una comparabila cu a urca Everestul in slapi. Fireste, nu numai transportul in comun si iarna m-au facut sa nu mai citesc, ci si alte alte multe mii zeci de mii de ganduri prin capul meu, care abia acum se aseaza.

De mancatul la masa din bucatarie, ca un om, nu in fata calculatorului, ca un corporatist. Si e cu atat mai trist cu cat asta se intampla acasa la mine, seara.

De scrisul in agendute si de notat perlele prietenilor mei. Ma tem ca sunt cateva pierdute etern in negura vremurilor, de vreme ce Scribul de Serviciu, aici de fata, se pare ca a luat un concediu nedeterminat.

De increderea in oameni, dar aia s-a dus dracului o data cu niste chestii ce m-au luat prin surprindere si sincer cred ca e mai bine asa, asa ca pe asta nu o deplang.

Acum intru linistita in asteptare. Stiu ca peste o luna, o luna jumate viata o sa fie altfel si vederea de pe geam, la fel. Parasesc garsoniera de tranzit mai devreme decat ma asteptam, parasesc o garsoniera in care m-am mutat singura si trista si nerealizand ce mi se intampla, desi alegerea era a mea. Parasesc o perioada de ajustari, de pregatiri, de mers iar la scoala si de aflat un loc pe care stiam ca il am, dar pe care nu reuseam sa il punctez cum trebuie. Parasesc casa ce ma intrista de fiecare data cand intram in ea. Ok, poate nu de fiecare data, dar in foarte, foarte multe dati. O sa plec dintr-o casa al carei prag a fost calcat de oameni ce nu credeam vreodata ca or sa mai fie si or sa mai respire langa mine, de oameni ce au venit si nu au mai plecat si prea putin de oameni care au zis clasicul “mai vin, te sun eu”.

Si tot asa. Stiu ca e bine, numai ca, acum, astept. Astept cuminte, cu bagajul nefacut, cu mintea in ordine, cu ganduri clare. Si, ca mai mereu, cand sunt in asteptare, ma duc sa ma tund.

 


Silvia la mall (nu e despre ce credeti)

Posted: February 21st, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , , , , | No Comments »

Am facut ieri un mic drum in mall si am constatat ca totul acolo ramane la fel. De cand ma duc eu in mall, singura diferenta e ca au mai aparut ici-colo cateva magazine noi (thank God for H&M!), dar in rest, aceleasi magazine in care intri pentru a lasa prea multi bani pentru prea putine chestii cu adevarat importante.

In timp ce stateam la coada sa platesc un cadou (da, e coada in mall la 9:30 pm), mi-am amintit un moment clar din viata in care am crezut ca am gasit piatra filosofala. Si de fapt, nu era aia, nici pe departe. Era doar o biata pietricica intr-un pantof care ma jena la alergare. Asta nu inseamna ca momentele placute nu au fost, sau ca nu a insemnat nimic, doar ca… nu era Acel Lucru Maret care credeam eu ca e.

Ma sperie sa zic “intotdeauna” (desi in conversatiile de zi cu zi, rostesc des cuvantul asta) pentru ca nu pot sa concep cu adevarat ce inseamna. Nu am avut niciun moment in care am zis sau am simtit ca-i pentru totdeauna care sa nu se termine. Si asta e firesc, pe de o parte, iar pe de alta ma sperie rau de tot.

Dar mai tare de atat ma sperie chestiile care tind sa se permanentizeze fara sa simti. Cum ar fi ca de vreo 5 ani din 7 de cand stau in Marele Oras tot zic ca plec. Nu-mi accept chiriile, strazile pe care le iubesc, barurile care imi plac, parcurile unde imi place sa descopar stradute ascunse si tot asa. Nu inteleg nici acum daca nu plec pentru ca nu e momentul, daca nu plec pentru ca mi-e frica sau daca nu plec pentru ca nu vreau.

La mall e mereu la fel. Acelasi mall vizitat de mine cand am chef sa ma simt mai bine intr-un mod superficial. Imi place sa cumpar chestii, imi place sa-mi cumpar haine in care ma simt putin mai bine, imi plac rochiile si fustele cumparate in momente de depresie sau lacurile de unghii cumparate atunci cand am avut o zi lunga la munca. Macar partea asta superficiala mi-o asum cat de cat… desi n-as fi zis nici ca o sa ajung aici. Dar, incet incet, lucrurile se aseaza. Acum 4 ani, nu foloseam lac de unghii. Acum am peste 30 de culori.

Ce vreau de fapt sa zic e ca ne construim in fiecare zi, acceptand sau nu asta. Desi mental am ramas intr-o perioada de studentie fara griji in care imi permiteam sa cred ca totul e o etapa, in jurul meu se construieste o lume care uite ca are si parti gen shopping, fuste si rochii, parti pe care nu le-as fi prevazut vreodata sa apara. Si care, cand le vezi brusc langa tine, te sperie un pic.


Cand e bine, e bine si stii. Atat.

Posted: November 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Cum ma uitam eu  la How I Met Your Mother si la cat de ciudat se simtea Ted langa fata aia pe care o vazuse prima oara cu 10 ani in urma la un Haloween si la care se tot gandea, am cugetat asa: cand e bine, e bine si stii. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Dar oamenii sunt ciudati, imbarligati, iubesc chestiile complicate si sunt ca niste copii, chiar si cand trec de o varsta. Cand le zici nu, e da si invers.

Asta o zic maaaai ales eu, care stiu cum e  sa te prinzi greu, sa nu-ti dai seama ce vrei si mai ales cat, sa nu stii cum sa pui problema astfel incat sa-ti fie tie bine si tot asa.

Prin urmare, blocata in ultimele zile de preaviz, ma gandesc la prostii si nu reusesc sa adun nici macar de o ciorba filosofica. Nu prea pot sa ma concentrez zilele astea. Nu mai citesc stiri, spre rusinea mea nu stiu ce se intampla in lume, nu pot sa fiu atenta prea mult timp la oameni, nu reusesc sa imi aduc aminte ce trebuie sa fac si sunt ancorata in prezent, ceea ce probabil ca e normal, dar nu-mi sta in fire.

Imi doresc din suflet sa plec undeva cat mai repede. Sa ma duc sa, nu stiu, sa ma plimb, sa profit de toamna, de noiembrie, de manusi si fular, de aparatul meu foto lasat intr-un colt, sa povestesc lucruri pana cand mi se usuca gura si raman fara povesti, pentru ca apoi sa beau o gura de apa si sa-mi mai aduc aminte cate ceva si sa povestesc iar. Nu am chef sa mai povestesc in Bucuresti. Nu m-am obisnuit cu gandul ca nu mai stau la terasa, ca strazile sunt mai pustii, ca oamenii au si ei chestii de povestit. Nu m-am obisnuit cu asfaltul si griul de toamna, nu prea imi vine sa ma bucur in oras. Vreau sa plec. Macar putin… In Narnia?


God damn you, weather

Posted: October 21st, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

De ceva zile incoace, sunt si mai confuza decat sunt eu in mod obisnuit. Ceea ce e destul de naspa, pentru ca sunt in acelasi timp si somnoroasa si fericita  si ocupata si grabita – un mix interesant, as zice eu, si care se dovedeste greu de adoptat ca model comportamental permanent.

Sunt confuza pentru ca nu mai stiu de e iarna sau toamna, de e prea devreme sau prea tarziu, nu inteleg de ce e intuneric cand vreau sa fie lumina, de ce intr-o zi imi iau tricou si in alta trei pulovere,  de ce fata de la metrou care vinde sandvisuri are acoperitoare de urechi (nu-mi vine acum termenul exact in minte) atunci cand eu sunt in tricou si geaca subtire si tot asa. Saptamana trecuta am fost si bolnava, ceea ce mi-a adancit confuzia si speranta de mai bine plecase usor-usor pe usa. Dar uite ca inca nu s-a intalnit drac mort; inca exist si ma aflu, ce-i drept intr-o permanenta stare de confuzie.

Pentru ca am o inima mare, dau vina pe vreme si pentru chestii concrete, cum ar fi ca am unii prieteni atat de ocupati ca nu mai pot nici macar sa raspunda la un telefon, ca pe unii nu i-am mai vazut de cand viata era alta, aveam parul mai scurt si nu fusesem inca la mare. Dau vina pe vreme pentru ghinioanele de zi cu zi, oamenii nervosi cu care ma intalnesc, pentru ca ma gandesc ca or fi si ei ca mine, daca nu mai rau adanciti in starea de confuzie. Dau vina pe prima-iarna-toamna asta pentru ca nu sesizeaza mai nimeni cand am nevoie sa vorbesc, nu sa ma plang, nu sa ma cert, ci pur si simplu sa vorbesc, sa iasa cuvinte si sa pluteasca putin intre noi, pentru ca apoi sa dispara. Bineinteles ca dau vina pe vreme pentru aglomeratia de la metrou, din magazine, din baruri, din Billa, de pe strazi. Dau vina pe vreme pentru orasul asta imbufnat, necajt, alarmat de venirea unui anotimp pe care nu-l intelege nici macar el, unul din cele mai absurde orase din lume. Dau vina pe vreme pentru lipsa de inspiratie, pagini goale si dureri de cap. Dau vina pe vreme ca sa nu dau, inca, vina pe mine. Stiu ca nu e sanatos, mai ales ca acum uite, e soare si bine, dar na, facem si noi (silviile) ce putem ca sa supravietuim.


Cainii prietenosi

Posted: October 11th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Azi m-a urmarit un caine. Cum am iesit la metrou de dimineata, cu o fata botita si un sandvis intr-o punga, un caine mare, alb, care era destul de gras si surprinzator de vesel pentru ora matinala la care ne aflam, a venit voios langa mine, m-a adulmecat si a inceput sa sara in jurul pungii. M-am uitat la el, el la mine, insa nu a plecat. M-a tot urmarit cativa zeci de metri, pana cand m-a parasit pentru o alta domnisoara, dar cu o punga mult mai mare decat a mea.

Mi-a fost drag de el, cum arata el ca un urs si era agil ca o caprioara. I-as fi dat din sandvisul meu, dar mi-era frig si rau si greu sa rup punga. Sper sa ma mai intalnesc cu el.

Ma intalnesc in schimb cu depresiile ce vin o data cu raceala si care te fac sa te imbraci sui, sa uiti cum te cheama si sa te tot intrebi de ce eu, de ce aici, in timp ce un sentiment ciudat de neapartenenta si nepermanenta iti da tarcoale. Uneori am impresia ca totul este doar un joc, ca atunci cand eram mici si ne lasam prinsi intr-o poveste pana cand ne chema mama la masa. Si dupa 5 minute (sau 7, cum ziceam eu uneori), ne duceam inapoi la Cealalta Realitate si uitam de joc. Asa si eu, acum astept pe cineva sa ma cheme la masa. Nimic nu mi se pare real, tangibil, totul e ca un joc Lego si alegerile mele par foarte stranii, de parca nu as fi invatat niciodata nimic. Poate nici nu am invatat.

Si toate astea de la oras, de la boala, de la trezitul de dimineata. E clar ca nu prea ma adaptez. Sunt o gramada de oameni care traiesc in Bucuresti si sunt raciti si se trezesc mult mai devreme decat mine si totusi nu-i gasesti plangandu-se pe internet. Imi trebuie un Caine Insotitor care sa imi inveseleasca toate drumurile astea cenusii, subterane, cu muzica in urechi si cu teama permanenta de metrou.


Weekend imbarligat a la Silvia

Posted: October 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , , , | 2 Comments »

Ce-mi place mie cel mai mult la Bucuresti este ca mereu ma va surprinde cu cate ceva. De data asta m-a luat prin surprindere inca de vineri, cand am fost in Fratelli, ceea ce pentru mine este o premiera. Obisnuita cu locuri de cultura si lectura precum Club A, Expirat si Control, nu mare mi-a fost mirarea cand am ajuns in Fratelli si cand mi-am dat seama ca nu ma pup deloc cu locul.

Ca sa fie si mai si, seara a inceput sa o ia pe o panta ciudatica atunci cand pe scena a aparut Coolio. Ma simteam ca intr-un film de Wes Anderson si nu stiam daca sa rad, sa plang sau sa ma duc si sa fredonez cu el chestii dubioase. Asa ca am zis sa nu mai trag soarta de opinci si sa ma duc acolo unde mi-e locul, adica in Control dupa ora 3, cand lucrurile pe ringul de dans stau excelent. Oameni pe care ii stiu de pe bloguri sau de pe Facebook, oameni care atunci cand au plecat de acasa erau cool, dar acum erau doar obositi, oameni la agatat, oameni iesiti sa fie agatati, oameni care chiar se distrau si oameni care stiau versurile la melodii.

Sambata deja se anunta o zi buna, cand mi-am dat seama ca pe seara o sa fie In Flames. Ceea ce nu am stiut a fost exact cat de tare o sa fie la In Flames. Aveam chef sa spal rusinea unei seri in Fratelli, asa ca m-am imbracat in negru  – ce coincidenta, hainele de clubareala si de rockareala sunt de aceeasi culoare -  si m-am dus sa-mi fie si mie bine, asa cum imi era pe vremurile cand ascultam metal aproape exclusiv.

Ce am descoperit, in afara de faptul ca In Flames au fost grozavi si ca intreaga atmosfera a fost una calda si prietenoasa – ca sa mai zica cineva ca metalistii nu au suflet, ba – a fost ca nici roacherii nu mai sunt ce erau, bai, nene. Nu stiu cum sa explic, ceva s-a schimbat. Nu in bine. Multi din aia care au fost aseara acolo erau parca scosi din glumele cu metalisti, respectand fiecare cliseu.

Despre concert nu mai zic nimic, pen’ca oricum se vor pricepe altii mai bine ca mine.

Apoi am incheiat seara glorios, serbandu-mi unul din cei mai dragi prieteni, in Expirat, care este un loc la fel de aglomerat ca primele dati cand veneam eu in el, studenta fiind, si care are, cred, si aceeasi muzica, fara ca asta sa insemne ca e nasol sau ca nu te simti cum trebuie. Mi s-a intarit convingerea ca prietenii mei sunt foarte tari; traiesc din nou momente de afectiune fata de fiecare dintre ei si impreuna si cred sincer ca sunt cei mai grozavi oameni pe care ti-i poate scoate viata in fata.

Iar azi nu am facut nimic, coplesita fiind de faptul ca de maine, de la 7 jumate – opt, o sa incep iar sa ma trezesc de dimineata intru a merge 8, 9 ore la munca. Acest fapt m-a facut ca azi sa fiu leguminoasa si sa-mi numar ultimele minute de libertate, ca puscariasii.

Dar viata e frumoasa si sunt convinsa intr-un fel aproape maniacal ca lucrurile bune nu vor inceta sa tot apara de dupa colt.


I know places we can go, babe*

Posted: September 26th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | 2 Comments »

*Aici

Pornind de la o chestie simpla, anume aceea ca nu imi place sa tin eu telecomanda daca ma uit la televizor cu alti oameni, mi-am dat seama ca am niste probleme cu controlul. Anume ca nu-mi place sa-l am, dar ma enervez cand nu il am. De la cele mai simple lucruri, cand rasuflu usurata ca nu conduc eu, de exemplu (desi n-am mai condus de mult, cei 200 de metri de acum o luna nu se pun), pana la cele mai complexe lucruri la care nici nu v-ati putea gandi, sunt o creatura ciudata cu reflexe dubioase.

Si totusi e nasol, pentru ca, asa cum zice si cantecul, stiu locuri si stiu destinatii minunate in care putem sa mergem. Dar atata vreme cat numai eu le stiu, dar nu conduc si nu spun nimic despre ele, nu prea am cum sa ajung acolo, nu? Doar daca ma apuc sa fiu sef de haita sau ceva de genul.

Azi am refuzat o chestie pe care doream sa o fac cu ardoare acum ceva timp. Intocmai ca acum ceva timp, chestia a aparut cum nu se poate mai prost. Adica atunci cand sunt linistita, cumva impacata, zen nu mai zic, fericita si asa cum imi  doream sa fiu, cand mi-am urat singura la multi ani pe malul marii, acum aproape doua luni. Am refuzat chestia cu obida, cumva, pentru ca nu a venit atunci cand o asteptam, atunci cand eram mai singura, mai in stare sa iau controlul pentru ca nu mai avea cine, mai pregatita sa las tot, pentru ca nu mai recunosteam si nu mai voiam acel “tot” cu care ma inconjurasem.

Si totusi am zis nu, multumesc. Nu stiu daca o sa regret mai tarziu si nu imi pasa, nu stiu daca s-ar fi concretizat cumva de fapt si nu imi pasa. E a doua oara cand orasul meu de suflet ma cheama, de data asta cu ceva concret, si eu nu ma duc. Cumva il pedepsesc pe sarmanul oras pentru lipsa mea de atitudine atunci cand eram fie prea fericita, fie prea trista, fie prea pregatita sa plec.

Si totusi, in afara de un mic regret, pe care l-am simtit cand am scris despre alegeri, nu simt nimic in plus. Inca simt ca sunt unde trebuie si in sfarsit cum trebuie, fara fantome, nopti albe si creier sfartecat, ca sa nu mai zic nimic de suflet. Nu mai am nimic de ascuns, nu mai am nimic de pregatit, am toate sansele sa iasa bine. Si nu imi pare rau ca nu plec. Nu acum. Nu ma mai simt ca in Sophie’s Choice. Atata vreme cat deciziile mele incep sa fie lucide si sa mi le asum, incep chiar sa cred ca nu mai am probleme cu controlul. Si ca, atunci cand il las din mana, nu e din frica, ci dintr-un minunat sentiment de “enjoy the ride” spre locurile minunate pe care le stiu si spre care pot sa si arat cu degetul, fara sa tin eu de ham.

E bine, ma. Intotdeauna cand simt ca nu stiu exact daca sa-mi asum starile de bine, imi aduc aminte de George (nu mai am unde sa-i dau link, fir-ar sa fie) si de intrebarea lui simpla: “Lasa prostiile; e sau nu e?”. Si daca stiu sa raspund ca e, atunci zau ca nu inteleg ce-mi mai trebuie. Poate doar niste ciocolata si inca o culoare pe unghii, poate un dram mai mare de auto-control, ca si acolo stau prost, dar sa nu intram in detalii. Bineinteles ca-mi mai trebuie o groaza, dar atata vreme cat acum “e”, nu mai conteaza cand o sa le primesc. Si poate o sa ma suprind atunci cand le primesc cum m-am surprins cand am zis “nu, multumesc” astazi.