Hells Bells vizavi de Casa Poporului

Posted: May 17th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Ma scuzati putin cat imi revin din oboseala de weekend, datorata in principiu minunatului concert AC/DC, care a facut toti banii, inclusiv aia de Golden Circle pe care nu i-am avut eu de data asta.

Am plecat la concert nitel plouata si fara emotiile pe care le am, de obicei, cand ma duc la un concert de marimea asta. Mare parte din lipsa mea de emotii se datoreaza organizarii mioritice de concerte, care denota un miserupism grav fata de dadatorii de bani pe bilete, pe principiul ca in tara asta e foame de muzica buna si publicul vine oricum, chiar daca iti cam bati joc de el (ceea ce e adevarat, ma iau pe mine drept exemplu). Nici de data asta n-a lipsit haosul si nesimtirea, pe care am incercat sa o evit cat posibil mancand bine acasa, neband apa si nici porcaria aia de bere care se vinde de obicei (in principiu, ca sa nu mai stau la coada la toalete) si plecand acasa pe jos, chiar daca am facut vreo ora si ceva, din dorinta de a evita taximetristii care iti cer zambind 50 de lei, speculand faptul ca nici macar cand se strang la un loc aproximativ 60 000 de oameni nu e suficient pentru prelungirea programului RATB sau Metrorex (care a fost si mai nesimtit: a anuntat prelungirea pana la ora 24 a programului, pentru ca la 23 gurile de acces la metrou sa fie inchise si pazite de jandarmi).

Am incercat pe cat posibil sa nu las sa ma enerveze nici romanismele din public, cu bagatori de seama care priveau plictisiti spre scena, dar care insistau sa priveasca plictisiti spre scena cat mai de aproape. Romanul iubeste sa stea la coada si iubeste sa se bage in fata, cu tot sufletul si coatele lui, astfel incat daca incercam sa-mi las o perna de aer de 10 cm in fata ca sa pot respira, invariabil venea un Gigi care considera ca i-am facut loc lui. Neciopliti si imbrancitori, si o spun dupa ce am vazut ca se poate si altfel.

In fine, dat fiind ca am reusit sa ating un anumit nivel de zen pana la varsta asta, am inceput sa simt emotiile cand am vazut ditai clopotul, cu care stiam ce o sa faca Brian Johnson cu el. La Down am fost cam inerta, pentru ca – parere subiectiva – nu mi-au placut. La Iris, am constatat ca e imposibil sa nu canti cu ei. Cred ca e a 17-a oara cand vad Iris. Sincer, nu mai tin minte. Apoi a urmat o scurta perioada de acalmie, cat sa-mi mai masez salele batrane, obosite dupa 4 ore de stat in picioare (putin fata de altii, stiu).

Tot ce a urmat a fost extraordinar, cred ca nici in vise nu-mi puteam inchipui cum o sa fie. Eu am un obicei pe care cu greu il incalc, anume acela de a nu urmari videoclipuri din alte concerte live din actualul turneu al unei trupe. Vreau sa vad eu, pe viu (si in cazul asta pe varfuri), fara sa stiu ca urmeaza asta si asta. Stiam doar setlist-ul, in mare, pentru ca ma uitasem ce s-a cantat la bulgari, si stiam ce-o sa faca Brian cu clopotul pentru ca am cantat si eu, la viata mea, prin baruri, Hells Bells.

Asa ca pentru mine a fost totul o revelatie, locomotiva, Rosie, artificiile, tunurile, tot. Energia exploziva a lui Angus Young m-a lasat fara cuvinte, cred ca e cel mai entuziast om pe scena, un om care traieste muzica din plin, nu conteaza cum, daca sare, topaie, face grimase, se da cu fundul de pamant la propriu. Este unul din oamenii care ia cu usurinta fata oricarui vocalist, oricat de vocalist ar fi el. Minunat din toate punctele de vedere.

The Jack a sunat foarte bine si s-a potrivit cu micul numar de striptease oferit de Angus. In fapt, totul a sunat foarte bine, mai ales vocea lui Brian Johnson – efectiv nu-mi puteam imagina ca se aude fara nicio buba, fara niciun rateu, aproape de perfect.

Intreaga atmosfera a fost una pura de rock’n’roll, o bucurie sincera a lor de a canta si a publicului de a-i auzit. Daca la Metallica sau la Iron Maiden mai vedeai fete incruntate si patrunse de greutatea unui riff, la AC/DC totul era vesel, o fericire cat toate bucatile de confetti aruncate peste noi.

In concluzie, am vazut un super show de rock -fucking – roll, incarcat cu dinamism, erotism si glam – artificii si confetii. Oricand, oriunde cu drag as vrea sa mai vad asa ceva.


Weekend alert

Posted: May 14th, 2010 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , , | 4 Comments »

A venit weekendul si eu sunt mandra de asta. Am citit saptamanile trecute Benito Cereno, de Herman Mellvile si Toate familiile sunt psihotice, de Douglas Coupland. Mai am de citit Ce spune Molero, de Dinis Machado, dupa care ma pot duce linisita sa-mi cumpar alte carti sau sa-mi iau carti din bibiloteca de acasa.

Duminica e AC/DC, la care cu onor ma prezint. Saptamana viitoare se achizitioneaza bilete la Aerosmith si bineinteles Bob Dylan, la care cu mai mare onor ma prezint.  M-am decis sa fac act de prezenta si la Rammstein, dar mai discret asa, pentru ca nu mai am plete.

Nu stiu daca stiti, dar in iunie avem concert Buika, pe 23 iunie. Daca mai raman finante si chef, cu siguranta ca am sa merg, pentru ca e una din cele mai interesante voci pe care le-am descoperit in ultimul timp.

In rest, inca nu stiu ce fac cu timpul meu. Am inceput sa fac multe multe chestii, sa merg in multe multe locuri, de cand m-am scuturat de iarna si de frig. Cred ca functionez ca un urs si am nevoie de perioade lungi de inactivitate. De cand m-am trezit din frig, am inceput sa ies cu oameni, unii noi, altii vechi, sa pierd vremea in plimbari, pe la targuri, concerte, evenimente diverse. Desi uneori observ ca trebuie sa ma lupt cu ursul din interior pentru asta. Ursul isi cere somnul si zacutul regulamentar in pat, dar nu e bai: luni, pe 24 mai, e zi libera. Deja imi fac planuri de nimic pentru ziua aia.

Imi mai fac planuri, dar se pare ca se pliaza ca niste foi imaginare trase de toate vanturile in toate directiile. Dat fiind ca inca nu m-am invatat sa nu-mi fac planuri pentru partile interne si secrete ale sufletului meu, inca mi se pare ciudat cand ceva o ia la vale, ceva se schimba sau o dispozitie noua apare. Poate o sa ma invat si cu asta, asa cum am invatat caligrafie cand eram mai mica si mi se parea ciudat ca din bete si bastonase iese ceva care poate sa denumeasca un lucru.


Lemon

Posted: April 9th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Titlul nu are legatura, atata doar ca ascultam Lemon de la U2 cand am inceput sa scriu.

E vineri si ma gandesc ca ma bucur ca nu e foarte soare, ca nu e foarte nor, ca nu e foarte frig, ca nu e foarte cald, ca simt cate putin din fiecare, ca sunt ciudata, ca vorbesc prea mult sau prea putin. E vineri si ma bucur ca multe lucruri care ma faceau sa fierb de indignare acum ma lasa rece – ceea ce face bine la inima. E vineri si ma bucur  ca maine e sambata si am vreme de citit in fotoliul meu negru, de la geam.

In ultima vreme, desi vorbesc mult despre oameni, am constatat ca nu ma mai intereseaza atat de personal cum ma interesau inainte  diverse situatii de zbucium interior pe care si le provoaca singuri. Nu poti sa intervii cu lopata in viata omului. Nu poti sa mai schimbi detalii precise ale anatomiei lor sufletesti, fara sa admiti ca esti putin ipocrit.

Poti, in schimb, sa te ocupi de alcatuirea ta interioara. Sa tragi perdelele, sa faci curatenie de primavara in sufletul asta al tau. Cred ca eu am lasat ferestrele larg de tot dechise si am iesit din camera. Si cand m-am intors, anumite lucruri disparusera luate de vant si in locul lor aparusera altele, aduse tot de vant – nu stiu insa daca acelasi vant.

Acum, e ca si cum stau pe covor si miros noul aer si incerc sa descopar ce s-a schimbat.

“Midnight is where the day begins”.


Listen to the radio

Posted: March 9th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

As vrea sa existe un post de radio care sa se contecteze fix la sufletul meu, prin fire si cabluri invizibile. Sa intre acolo, sa sondeze toate particelele, sa analizeze toate culorile din acea zi, din acel moment, din acele parti ale inimii mele de care ma fac ca nu stiu si sa-mi ofere exact acele sunete pe care vreau sa le aud.

Nu neaparat melodii, nu albume, nu instrumente, ci soapte si cuvinte pe care le-am auzit de mult. Mi-e dor de unele glasuri, de unele intonatii pe care numai eu le stiu. Cat de repede pot uita vocile – unul din necazurile mele cele mai mari. retin asa de bine culori si sentimente si texturi, dar asa de greu glasuri. Stiu – imi amitesc ce simteam, dar nu mai stiu exact cum suna ceea ce ma facea sa simt ceea ce simteam.

Asa ca vreau postul meu de radio, cel mai personal post de radio din cate pot exista. Si mai vreau ca, atunci cand imi scot castile magice din urechi, sunetele din lumea reala sa fie cel putin la fel de placute. Un “noapte buna”, un “buna dimineata”, un “ce mai faci”, un “hai sa bem o cafea” – toate reale si bune de pus in heavy rotation.


Imobila in ianuarie

Posted: January 28th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Cred ca m-a lovit depresia de iarna. Depresia aia afurisita de ianuarie, despre care eu sustin ca e cea mai teribila luna din an. Luna in care aburii sampaniei se duc si stergi oglinda, te vezi bine de tot, cu cearcanele si ridurile si alegerile tale, cu nestramutata convingere, pe care poate n-o spui tuturor, ca undeva, cumva, totul ramane la fel.

Nu inteleg luna asta si nu sunt de acord cu ceea ce o las sa faca. Mi-e rau. Mi-e rau de dor, de somn, de a vrea mereu si mereu ceva mai bun, de a ma simti nevolnica, de a nu avea incredere in creierul si picioarele mele si de a avea prea multa incredere in sufletul asta plin de caverne.

Ma tarasc prin zapada, iar “ma tarasc” este alegerea corecta a cuvintelor. Azi m-am surprins tragand de cizme, lasand nu urme de pasi fermi si veseli, ci dare de animal lovit. Si mi-e bine, sau cel putin ar trebui sa-mi fie, in afara. In afara e curat si trag linii si desenez viitorul, am perspective si povesti care abia acum se scriu. Dar undeva inauntru, se tarasc picioare, se simte aceeasi si aceeasi goliciune. Tremur de frig mereu, in sinea mea, dar in ianuarie, frigul de afara imi aminteste de asta si mai abitir.

Si cel mai rau este ca intepenesc, fizic si mental. Fizic, n-am fost in stare azi sa trag de mine la sala, am facut exercitiile cu jumatate de suflet si un sfert de corp. Mental, m-am intepenit in clisee si in ideile mele vechi de cand lumea.

Nu mai vreau luna asta! Nu mai vreau sa simt ca depind de ea.

Planning all my days away
But never finding ways to stay
Or ever feel enough today


It’s time to go again…

Posted: August 23rd, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | 2 Comments »

“It’s time to go again to your blue room”

Asa l-am auzit eu prima oara pe Bono live. Si inima mi s-a urcat in gat, pe un trotuar in Zagreb, in jur de 3 dupa-amiaza, in august, in luna care inseamna cel mai mult pentru mine. Era doar sound check-ul pentru concert, insa pentru mine insemna tot, insemna ani de zile de ascultat cantecul asta in camera mea, deloc albastra, gandindu-ma ca n-o sa-l ascult nicodata live. Si uite ca-l ascultam, chiar daca era pe un trotuar in Zagreb, in august, la ora 3 dupa-amiaza si nu eram in nicio camera albastra, desi le vizualizam pe toate in care as fi vrut sa fiu, pe rand.

Brusc, s-au deschis portile spre concert, pe la 4 si ceva, trase si de cateva maini de fani nerabdatori. Si am inceput alergarea spre un loc cat mai bun, fuga-fuga pe stadionul Maksimir, uite poarta de la golden circle, uite ca e loc, hai… Si m-am oprit in fata gardului, pe linia microfonului. Loc in care, cateva ore mai tarziu, aveam sa-l privesc in ochi pe Bono in timp ce-mi canta asta:

“If you wanna kiss the sky, better learn how to kneal”.

Mysterious Ways si One si Walk On si Sunday Bloody Sunday si Unforgettable Fire, si o gramada de cantece pe care U2 nu mi le-au cantat live, dar care m-au facut sa simt, intr-un moment sau altul. Kite, cand ma gandeam la tata. Bad, cand ma gandeam la mine. Numb, cand taceam si invatam. Staring At The Sun, cand stiam ca e mai mult decat ce pot eu sa vad cand privesc in soare. The Fly, cand ma simteam poeta. Pe toate le-am simtit, printre indemnurile pacifiste ale lui Bono si cuvintele lui in croata, printre dansurile cu camera video si privirile lascive catre public, printre zambetele sclipicioase ale lui Adam, profesionalismul ritmat al lui Larry si indemanarea de gheata a lui The Edge.

Sper sa pot scrie o recenzie mai adecvata la un concert U2 decat asta. Deocamdata, e tot ce pot.

Zooming in
Zooming out
Nothing I can do without
A lens to see it all up close
Magnifying what no one knows
Never in company
Never alone
No car alarm
No cellular phone


24

Posted: August 6th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 18 Comments »

24 24 24 24 24. Nu serialul, varsta mea. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu ea, cel putin un an.

Aseara am stat si, cu niste Pink Floyd, am cugetat la multe chestiuni, fara sa ajung, firesc, la o concluzie. Cred ca ar trebui sa-mi asa din cap asta cu concluziile, daca pana la varsta asta nu am fost in stare sa trag concluzii.

Sunt un pic dezorientata, asa, in general, ma simt intr-un fel. Nu stiu sa-l descriu. Parca am simtul gustului extrem de dezvoltat si totul este mai nuantat decat ar trebui sa fie. Sau poate e doar dimineata si mi-e somn sau poate mi-e dor de mare sau poate biroritmul meu e pe alta lume. Cine stie.

Poftim niste soare.


People are strange

Posted: July 20th, 2009 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie, La naiba! | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Cel mai mult, de la marea asta, mi-am dorit sa dansez pe “People are strange” pe nisip. Pentru ca oamenii chiar sunt ciudati. Stranii si cu apucaturi deosebit de uimitoare. Precizia cu care urmeaza un drum absolut haotic e fascinanta, uneori. Si eu fac asa, insa de cele mai multe ori, cand ma uit in jur, vad chestii pur si simplu bolnavicioase.

Insa boala unuia poate sa fie tratamentul altuia… N-am ajuns la nicio concluzie nici de data asta. De ceva vreme nu mai ajung la concluzii la mare. Le vad doar, prinse in plasele pescarilor care nu mi-au dat mie mamaliguta la peste. Ma uit la ele si le zambesc, nici nu mai incerc sa le prind. Sa fii turist de weekend te fereste de anumite ciudatenii, de data asta personale. Si, fix cand e soarele mai afurisit si simti ca nu mai poti respira, te prinde ceva in nisip, stii doar ca… e vremea sa mai bei o bere si sa mai lasi un pic chestiile sa se aseze in plasa pescarilor.

Oamenii sunt ciudati si cantecul ala se asculta mai bine in casti.


Soft Spot

Posted: July 16th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie | Tags: , , , , | 131 Comments »

Fiecare are dorul lui de duca. Unii viseaza munti, altii viseaza oameni, altii, valurile inspumate de la 7 dimineata. Ce ii uneste pe oamenii astia e zambetul ala larg de pe fata, sentimentul ca esti om si ca esti viu si ca iti insiri cuvintele mai frumos si mai albastru pe foaie, dupa ce-ti gasesti si revezi locul. Sentimentul ca nicio zapada nu e mai frumoasa, ca nicio cafea nu e mai buna, ca nicio intamplare nu e intamplatoare in locul tau. Gandul ca poteca ti se deschide intr-un anume fel si ca stii acum sa dansezi – asta daca nu stiai.

Am incercat acum cateva zile sa dansez, mi s-a zis ca sunt prea incordata. Intotdeauna stau incordata in fata momentelor importante, care conteaza pentru mine. Cand nu ma intereseaza sau nu dau doi bani, stau aplecata. Rar stau dreapta, cu adevarat dreapta.

Corpul meu ma stie cel mai bine.

Suna a august, pacat ca e inca joi. Ar fi ceva sa fie august.


In care e vorba despre dulapuri cazatoare, cafea si muzica

Posted: July 7th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Se merge la mare in curand, se infige cortul pe plaja, se cere o surubelnita clasica si se afunda piciorul drept in nisip.

De obicei, mai nou, imi iau cafeaua de dimineata la paharul ala impersonal din carton, cu mesaje pozitive despre viata si oameni si bucuria unei noi zi, etc etc. Paharul ala te invata ca nu e nimic in neregula sa-ti bei cafeaua pe strada, grabit, varsand din ea cate un strop pe pantalonii tai crem, nu e nimic in neregula s-o transporti intr-o punga maro de hartie de 0.3 bani in autobuz si sa ajungi cu ea la birou pe jumatate varsata. Dar, din fericire, mi-am regasit cana cu veverita apucata, ceea ce mi-a schimbat putin perspectiva asupra lumii.

Iar ieri, in timp ce anumite zone ale Bucurestiului se inundau, mie imi cadeau dulapurile suspendate din bucatarie, din fericire goale. Mi-am dat seama ca n-o sa am niciodata mai mult de un dulap suspendat, necesar pentru farfuriile proaspat spalate si sterse. Nu ma lasa sa dorm gandul ca atarna o chestie la un metru si ceva de pamant in camera de langa.

Si pentru ca-i marti si n-am chef sa dau telefoane, ba chiar am chef sa mananc fasole cu afumatura, da, da, la birou… Nu stiu, ceva de genul asta.