Vară, vară…

Posted: June 10th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.


Înapoi în mare**

Posted: March 21st, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , | No Comments »

Te apuci să faci chestii – bani, muncă, relații, copii. Te apuci să faci o grămadă de lucruri și uiți de tine. Te trezești brusc într-o dimineață ca un pește pe uscat: nelalocul tău și pe moarte și zău dacă știi ce e mai rău. Ai vrea să desfaci tot ce ai făcut. Ai vrea să uiți tot ce ți-ai amintit. Ai vrea să nu mai știi să te trezești, dimineața. Să știi doar să visezi și asta să-ți fie singura realitate.

Ai vrea, de pildă, să uiți să te-ai lăsat de fumat și să-ți mai aprinzi una. Să uiți că te-ai lăsat de iubit anumiți oameni și să le scrii poezii, ca pe vremuri. Să uiți că nu mai știi să te îmbraci în altceva decât în negru, gri, alb.

Dar când te apuci să-ți croiești un om nou care nu ești tu, nu mai poți să te lași.

Trebuie să continui cu mascarada. Tot înainte, poate-poate iese ceva. Și de nu iese – și mai bine. Tu ai vrut! Ai încercat!

Ai încercat pe dracu’.

Puține chestii ai mai încercat de când ai crescut.

 

*Acest text reprezintă o ficțiune. Niciun fapt relatat nu are legătură cu realitatea (voastră).*

 

**Titlu


All I seem to do is write

Posted: June 12th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

De ceva vreme, scriu mult.

Îmi scriu mie liste. Am corespondențe pe mail cu oameni adevărați. Scriu pe bloguri. Scriu la muncă. Scriu o carte.  Scriu vise. Scriu cu degetul pe geamul de la baie. Rescriu povesti greșite. Scriu amintiri pentru prima oară. Scriu cu vată de zahăr, cu nori, cu planuri, scriu pe tocuri și în teniși, scriu cu pălărie și FPS, scriu cu muzică, scriu pe curat și în rețetar. Scriu cu penelul înmuiat în cafea, în apă cu lămâie, în bere neagră, în cola zero. Scriu printre oale aburinde, diete de urmat, cămăși de călcat, facturi de plătit. Scriu în coduri, în secret, în camere de care uitasem, în grădină la mama, pe canapea, pe la vecini. Scriu în baruri și trenuri, uneori în mintea mea scriu și pe bicicletă.

Scriu de parcă nu mai e altceva pe lume și chiar încep să cred asta. Totul e creat din cuvinte scrise cu atenție, cu iubire, caligrafic. Totul e o mare foaie albă, o călimară și un stilou.

Cred că am avut tare noroc de am știut de mică ce vreau să fac. Nu doar ca job. În general. Și trebuie că am fost tare determinată de mi-a și ieșit asta.

Vara asta o să fie o mare poveste. A început cu „a fost odată” și continuă cu „nu va mai fi alta la fel”. Exact cum îmi place mie.


În luna mai, când trece frigul

Posted: May 22nd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Se ivesc, îndrăznețe, căpșunele. Scot nasul la lumină cireșele. Ne spun adio ploile reci și bună ziua ploile calde, răsfățate, miorlăite. Se scurtează fustele, se sporește ziua, se întâmplă nopțile – nu ca până acum, când se petreceau. Luna mai e blondă, bună, fructată, pasională, mișto. Luna mai aduce vise, gânduri, planuri, povești și întâmplări nemaivăzute.

Luna mai mi-a adus toate astea, plus un mic accident pe scările de la metrou ce se va lăsa cu urme pentru încă ceva timp, o mică gripă ce m-a ținut la pat, toate astea care m-au ținut departe de sala de fitness. Dar și cu: o plimbare la Sibiu, bilete pentru Bruges și un soi de determinare nefirească ce m-a făcut să mă ridic în vârful patului meu de convalescență și să pun mâna și să fac. Să fac! Eu! Să nu mai spun că o să fac, că la un moment dat, că se va întâmpla când momentul e potrivit… Conform tuturor clișeelor, momentul potrivit e chiar acum și, cumva, prin toate ghinioanele de mai, s-a adunat cel mai mare noroc: ăla de a mă apuca eu de treabă.

Ei bine, sper ca până în luna mai a anului viitor să am și ce să vă arăt. Dar încă nu povestesc mai multe pentru că am deja destule îndoieli, semne de întrebare, nopți zbuciumate cât să mai vreau să acumulez și altele prin poveștile despre cum o să fie când o să fie. Important e ce-am zis mai sus: e bine să mai și faci. Nu doar să stai gândindu-te la cum o să fie când o să faci – deși și statul ăsta are importanța lui.

Luna mai e mișto!


Pe fugă

Posted: May 7th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Graba aia care te cuprinde când ai o idee bună și nu mai vrei să o lași să moară, ca toate celelalte idei probabil la fel de bune pe care acum nu ți le amintești.

Iuțeala care îți cuprinde molcom pasul atunci când mergi să te vezi cu un om frumos, om cu povești la fel de frumoase, om drag și bun și cald.

Rapiditatea îmbujorată ca o codană de atunci când furios bagi cheia în yală pentru a descuia ușa ce duce la tine acasa, la voi acasă, pentru a te regăsi, pentru a vă regăsi.

Înfrigurarea cu care aștepți metrou, tramvaiul, autobuzul, taxiul, la semafor sau în parcare pentru că știi ce te așteaptă la capătul ăsta al drumului.

Goana dementă în care îți aleargă pixul pe hârtie când notezi o listă de lucruri care îți trebuie numaidecât, cum ar fi pâine, apă minerală, bureți de vase sau un viitor așa cum vrei tu.

Repezeala cu care te speli pe ochi dimineața, știind că asta e una din diminețile alea de care o să-ți amintești mereu, ziua când chiar s-a schimbat ceva.

 

Și lentoarea ciudată cu care găsești timp să-ți amintești de toată urgența din viața ta.


Contextul

Posted: April 2nd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

În goana asta zilnică, de foarte multe ori – prea multe ori – dăm vina pe context. Sigur contextul e de vină că nu suntem deja bogați și celebri. Sigur că ține de anul în care ne aflăm, de țara în care trăim și de ce vrăji mai face nevasta mea, Samantha ca noi să facem ceea ce ne dorim cu ardoare de ani de zile.

Deseori uităm că acest context minunat ajunge să fie doar o scuză. Un biet scut amărât, îmbătrânit de reproșuri și ruginit de așteptări, pe care îl ținem în fața viitorului nostru cu mâinile tremurânde, de parcă ne e teamă de o luptă din care, orice ar fi, oricât am investi, n-avem cum să ieșim decât învingători.

Pentru că da, se numesc învingători a priori cei care pun platoșa deoparte, cei care încearcă ceva fără să se gândească la alt rost decât la acela de a încerca. Sunt învingători nu musai antreprenorii ăia tineri care acum ocupă pagini întregi în NY Times sau People sau alte reviste de care nu știm din China și Arabia. Sunt învingători chiar și cei care nu reușesc. Care au idei poate banale, dar pe care vor totuși să le pună în practică. Oamenii care își fac un site unde doar scriu, mult, compulsiv, furios, pentru că asta vor ei să facă. Oamenii care se înscriu la competiții de creativitate și, chiar dacă ies pe ultimul loc, nu renunță. Oameni care au o formație și cântă în fața a 3 rătăciți, din care unul e sunetistul. Și pe urmă pleacă acasă și mai repetă puțin. Oameni care nu au în cap doar câștigul material și care nu se apucă de o chestie doar pentru că i-a epuizat altă chestie.

Și ca acest post să aibă morală, pot să vă zic că eu m-am decis să nu mai dau vina pe context. În ce mă privește, acum, contextul e unul destul de favorabil ca eu să încerc să fac ce voiam de ani, mulți prea mulți ani să fac. Am mai vrut asta și în alte momente și contexte, dar, de frică… am schimbat contextul cu altul. Un job cu altul care să mă țină și mai ocupată, inițiative care nu mi-au adus decât multe griji, haine noi în dulap cumpărate ca răspuns în fața stresului și prea puțini bani ca să conteze.

Sunt acum călare pe nu știu câte site-uri și îmi caut un cadru pentru cele două chestii faine pe care vreau să le fac ANUL ĂSTA. Vara asta. Acum. Nu peste 15 ani. Vreau să le fac până la 30 de ani, dar nu la 29 și 8 luni. Vreau să le am, vreau să fiu eu în ele așa cum știu că pot să fiu.

Sunt călare și pe caietul de idei și mi-am scris în el planuri și schițe și prezentări și chiar și versuri care mi-au venit în minte, ca un exercițiu dadaistic de creație a unei chestii personale.

Cel mai greu e să lucrezi la ceva personal. Pentru că ești pus față în față cu întrebarea AIA: cine sunt eu de fapt și ce vreau să pun aici.

Și poate că de-aia nici n-am putut face asta până acum – pentru că nu am știut exact cum sunt acum. Mereu am vrut să știu cum sunt punct. Dar n-ai cum să știi decât cum ești într-un moment – și aia dacă ai noroc și ești gata să accepți că nu tot ce ești e frumos. Eu am avut noroc. Și am acceptat.

Așa că, da. Contextul de acum e ok. Am destulă încredere cât să scriu despre asta. O să fie bine și dacă nu iese nimic. Și asta e cel mai important.


Și se făcură 11

Posted: March 19th, 2014 | Author: | Filed under: Fără nume | Tags: | Comments Off

Am căpătat obiceiul de a vrea să stau deoparte de toți în ziua asta. Poate pentru că și tu ești la fel de departe de lume și simt nevoia să mai existe ceva care să ne lege. Ceva care să ne lege mai mult decât au făcut-o ăștia 11 ani de absență.

Nu mi-e dor de tine doar pe 19 martie, mi-e dor de tine în absolut fiecare zi. Dar ăsta a devenit acum normalul pentru mine și starea asta de dor și de așteptare mi-a ghidat întreaga viață, mi-a schimbat întreaga viață.

Cred că oamenii așteaptă mereu să se întoarcă la cum erau, după ce pierd pe cineva. Mi-a fost clar din prima clipă că n-ai cum. E o transformare așa de radicală, că viața ta e altfel pentru totdeauna și uneori e tare greu să accepți că ăsta nu e un lucru rău.

Credeai despre mine că sunt naivă și că am prea mare încredere în oameni – încă mai sunt, încă mai am, dar mult mai puțin ca ultima oară când am vorbit. Acum știu că oricine poate să plece oricând. Într-un fel sau altul. Iar asta m-a ajutat să-mi iau mult mai puține șuturi în fund decât s-ar fi putut.

Anii trec și lasă urme. Lasă dor. Mi-e dor și mi-e greu, Și de aia stau deoparte de lume în ziua asta, nu mă duc la birou și nu fac aproape nimic. Pentru că e ziua în care îmi amintesc cel mai mult ce și cât am pierdut și cum să privesc eu oameni în ochi și să vorbesc despre planuri și task-uri și Facebook și obiective când eu am chestia asta în mine? Nu e corect.

Așa că stau și mă gândesc, în fiecare zi de 19 martie. Stau, internalizez și îți scriu. Ce dor îmi e să mai stăm la povești. Poate de data asta aș avea și eu ceva cu care să contribui – întâmplări, gânduri izvorâte din experiențe… Nu știu cum ar decurge o așa conversație. Dar vezi, de-aia am toată ziua la dispoziție: să-mi imaginez.


Coama de leu se așează fain la 28.

Posted: August 6th, 2013 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 3 Comments »

Anul ăsta de ziua mea vă scriu din Bruges. O întâmplare fericită că am ajuns aici, acum, poate exact când trebuia, într-o vară în care obsesia oamenilor pentru plajă și nisip îmi pare ajunsă la cote maxime.

M-am gândit mai mult la timp decât mă așteptam și decât e, poate, normal pentru 27 de ani. M-am trezit cu nostalgii și înțelepciuni pe care nu știu să mi le asum încă. M-am trezit întrebându-mă cum am ajuns eu la 28 de ani, o vârstă pe care nu o simt și care sincer nici măcar nu mă mai întristează cum m-a întristat 25. Pe urmă am stat puțin și am rumegat că de foarte mult timp am senzația asta că nu mi se potrivește vârsta și că poate ar trebui să nu mă mai alint. Pe urmă, iar, am realizat că dacă nu mă alint puțin, nu sunt eu. Și imi cam place să fiu eu, în ciuda aparențelor.

La urma urmei finale, după încă o rundă de introspecții, am constat că anul ăsta în care am sărit hop-țop de la 27 la 28 m-am intors la lucrurile de bază. Și cred că așa e cel mai bine. Momentul ăla în care liniștea și oamenii dragi contează mai mult decât toate dramele trăite și netrăite la un loc. Anul trecut știu că îmi doream de ziua mea iluminare. Și am avut parte. Anul ăsta am ajuns să-mi doresc încredere. Încă stau prost.

Partea și mai bună e că am realizat că nu mai fug. Gata. Acum merg cătinel. Nu mai alerg ca personajul principal dintr-un film de groază și nici ca cel dintr-un film despre eroul care ia locul 1 la maraton. Acum merg cu pasul agale și molatec al unui om care în final realizează că mai mult a câștigat decât a pierdut. Și asta pentru că el numără.


Scriu ca sa nu uit

Posted: September 21st, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Nu ma mai plang. Nu am de ce.

Nu ma mai plang ca trebuie sa ma trezesc dimineata si sa merg la munca. Fac ceea ce-mi place, ceea ce nu e de ici, de colo. Nu ma mai plang ca la final de luna primesc niste bani cu care imi permit sa-mi fac majoritatea poftelor. Nu am de ce sa ma plang de asta. O sa ma plang de asta cand nu mai am 5 lei ca sa ii dau batranei de la colt.

Nu ma mai plang ca trebuie sa ma duc la medic. O masea, o miopie nu sunt chestii peste care nu poti sa treci in viata. Sunt lucruri marunte, chestii care ne amintesc ca suntem oameni, ca da, puteam sa fim construiti mai bine, dar uite ca natura e troll. Sunt chestii care ne amintesc ca trebuie sa avem grija de noi si ca suntem transparenti ca o foaie de hartie proasta.

Nu ma mai plang ca sunt scunda. Sunt numai buna de luat in brate si de invartit haotic, pana cand toate gandurile ti se fac un carusel colorat si nu mai stii cati ani ai si unde esti si mai ales de ce.

Nu ma mai plang ca tot ce mananc bun se pune pe solduri. Kate Moss e o proasta. Nothing tastes as good as knowing you indulged. Iti amintesti de placerile fizice, banale ale vietii. Iti amintesti ca ai fost fericit nevoie mare cand ai muscat din pizza aia si branza s-a intins exact ca in reclame. Si apoi, nu o sa moara nimeni dintr-o pizza. Decat daca ii sta in gat. Exista pilates, bicicleta, cumpatare – cat sa nu ajungi ca majoritatea celor de pe “People at Walmart”.

Nu ma mai plang ca am pierdut oameni. Serios. Nu am de ce. Nu e ca si cand iti pierzi ochelarii de soare pe plaja si te duci dupa ei. E ca si cum oamenii pe care i-ai pierdut au ales sa ramana, permanent, pe plaja. Pe o plaja pe care tu nu esti. Au disparut si nu mai conteaza ca au disparut cand nu trebuia sau chiar la momentul potrivit. Conteaza ca, pentru o scurta sau lunga vreme, ai invatat ceva de la ei. Si cele mai multe chestii se invata dupa ce oamenii aia pleaca.

Nu ma mai plang de ghinioanele de zi cu zi. Daca stau sa ma gandesc, unele chestii sunt chiar foarte amuzante. Am o colega care imi spune ca sunt cea mai amuzanta fiinta. Stiu, nu s-ar zice, dupa cum scriu. Dar, in fine. Cand ea imi zice chestia asta, imi aduc aminte ca da, chiar pot sa fiu cea mai amuzanta fiinta. The weird, awkward stuff happens when I take things too seriously.

Si gata. Nu ma mai plang. Nici macar ca ploua si ca nu mai e vara. Nu de alta, da’ mi-am luat ghete noi si am avut cea mai tare vara.


Caldura

Posted: July 24th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Am cautat intotdeauna caldura. Mi-e o groaza organica aproape de frig, de rece, de vant si de viscol. Mi-a placut iarna numai in contextul in care stiam ca pot oricand sa ma intorc in casa, unde este cald si bine.

Am cautat intotdeauna caldura in oameni si, cand am dat de comportamente de gheata, m-am blocat. Nu stiu sa reactionez cand sunt intampinata cu raceala sau cand de la 30 de grade sufletesti se fac 10. Asa ca am reactionat, poate, in mod brut, animalic, speriat si infricosat de perspectiva unui anotimp racoros.

Caut caldura si cand sustin, sus si tare, ca mi s-a luat de ea. Si cand la ora 3:33 in noptile de iulie eu apas pe butonul de la aer conditionat. Si cand simt ca as veni in costum de baie la job. Caut caldura insa mai ales in cuvinte, in imbratisari, in priviri, atitudini, in bucurii felurite, in inimaginabile moduri.

O chestie ciudata, insa, cu focul asta – daca nu vorbim de flacara olimpiana, fireste –  e ca stii ca nu va tine pentru totdeauna. Tu tot speri ca fiecare foc este flacara olimpiana sau o minune, ceva. Dar nu iti garanteaza nimic asta.

Abia acum, ajunsa aproape de o varsta la care nu stiam cum sa reactionez cand voi ajunge, imi dau seama cat de mult conteaza sa te bucuri atunci cand chiar ti-e cald. Cand o imbratisare te face sa transpiri. Cand ai oameni in jur care sunt ca niste radiatoare nesfarsite. Cand stii ca poti si ca trebuie sa fii si tu un radiator. Si cand, seara, te uiti in stanga si ti-e atat de cald ca o sa te topesti.