Ziua când am uitat să plec

Posted: November 29th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Și a venit ziua când a venit am uitat să plec.

Îmi aduc aminte viu și aproape crud cât de mult voiam să plec, într-o vreme. Aveam un oraș plasă-de-siguranță în care voiam să plec, îl alesesem cu grijă, știam că mă așteaptă acolo și mi se părea mai frumos decât orice există pe lumea asta. Aveam vise și, cu atenție, îmi croșetasem un viitor alternativ acolo în care totul se desfășura așa cum voiam eu. Aveam în spatele ochilor mereu și mereu camera frumoasă în care urma să locuiesc, o știam mai bine decât știam casa în care trăiam atunci.

Din visul ăsta al meu am făcut la un  moment dat două mai mici, pe urmă visul a redevenit al meu. Și m-am agățat de el și de trenul care mă ducea în orașul în care trăiam deja de mult în mintea mea.

La un moment dat, distanța dintre orașul meu și orașul în care mai locuiam încă s-a micșorat radical. Aproape că găsisem o casă, peste două weekenduri voiam să mă duc să o văd, iar cineva mă căuta avid pentru un job care poate ar fi fost minunat. Cafelele mă așteptau, mi-era puțin frică să nu îmi fie greu fără prieteni și mai departe de familie, dar cumva mă împăcasem deja și cu asta.

Și a venit ziua în care am uitat să plec.

Am refuzat jobul ăla și ușor-ușor dorul de fugă mi s-a ostoit. S-a stins. Am învățat să stau și să lupt, dacă vreți, în loc să fug și să mă ascund. Am scurtat drumul până la întoarcere, practic. Am învățat că uneori un drum deschis nu înseamnă neapărat libertate, că schimbarea nu te alină, că altfel nu înseamnă mai bine, că noul nu înseamnă fericire. În același timp am învățat tot atunci că noul și altfelul nu trebuie căutate la mare depărtare de casă. Și am învățat și înfruntat de ce fugeam, pentru ca în final să îmi permit să stau locului într-un oraș cu o groază de probleme, dar care acum mi-e drag ca vărul ăla puțin dereglat psihic și cu cocoașă care mai vine la reuniuni.

Am învățat atunci de fapt să merg pe drumul meu fără să mă mai uit cu atât de mare jind la altele. Asta nu înseamnă abandon sau lipsă de interes față de alte universuri. Știu că sunt acolo, că se întâmplă. Știu si simt atâtea bucurii și fericiri care mai de care ce m-ar fi așteptat oriunde, la fel cum simt dezamăgirile și gândurile triste ce m-ar fi încercat deopotrivă.

Și totuși… dacă știi că poți fii fericit în 1000 de locuri, deja ești fericit de 1000 de ori.


Driving home for Christmas

Posted: December 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ca sa vezi, nu s-a terminat lumea. Asta inseamna ca azi plec acasa, acasa la Craciunul meu, asa cum e el, in esenta, de ani si ani de zile.

Nu stiu cum, dar desi sunt un om destul de negativ, in preajma Craciunului vine cineva si ma stropeste cu praf de bunavointa si optimism. Imi iese matematica sufletului numai pe plus si reusesc sa vad numai lucrurile bune. Banuiesc ca e normal, insa asta nu face lucrurile mai putin placute.

Dintotdeauna mi s-a parut ca in perioada dintre Craciun si Revelion timpul sta in loc. De parca tot si toate au inghetat si noi ne miscam cu greu printre oameni, planuri, socoteli, rezolutii si altele. Cand eram mica, asta era visul meu uneori: sa ia lumea piua si sa fiu singurul om care mai traieste in prezent, sa trec printre oameni si sa intru in case in care unii beau ceaiul, altii fac patul si tot asa. M-as fi simtit cel mai in siguranta, daca timpul s-ar fi oprit. Si cred ca asta e aplicabil si azi.

Ma bucur ca nu s-a terminat lumea. In ne-timpul asta, ma voi gandi la cat de pe plus am iesit si cat de bine e in toate sensurile. O sa fie exact ca si cum s-ar fi oprit timpul.


Dezradacinare

Posted: May 25th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , | 2 Comments »

Unii oameni nu au scris sa se “aseze”. Eu una asta cred. Si nu ma gandesc la asta cand vad rebeli fara cauza cutreierand lumea si schimband orasele in care locuiesc asa cum isi schimba altii sosetele. Din contra, cred ca aceste persoane sunt cele mai atasate de locuri si sunt “most likely to settle down for good”, o data ce isi ostoiesc nevoia de alergatura.

Eu cred ca oamenii care nu au scris sa se aseze sunt printre cei care cauta asta cel mai tare. Sunt printre cei care semneaza tremurand un credit pe 30 de ani. Sunt printre cei care bifeaza un X timid langa toate chestiile din catalogul Ikea pe care le vor pentru casa “lor”. Sunt acei oameni care isi cauta privelistea perfecta de la etajul perfect. Acei oameni care, o data mutati intr-o casa noua, pun repede o perdea – a lor, un covor – tot al lor si papucii de casa la usa si ofteaza apoi a implinire.

Printre acei oameni cred ca sunt si eu.

Am senzatia ca am acum doua drumuri in fata. Fie ma asez, fie ma ridic si umblu. Si oh, vai, cat imi doresc sa umblu, sa vad, sa incerc, sa simt si sa gust. Mai mult chiar decat imi doresc sa imi asez oasele obosite intr-un pat alb, imaculat, si sa dorm 100 de ani.

Dar cred ca mai am de crescut pana departe. Sunt drumuri frumoase de umblat pe care le poti bate si cand esti acasa, stiu asta. Numai ca notiunea de “acasa” a fost intotdeauna confuza si permisiva pentru mine. Am ajuns sa o asociez cu oameni si experiente. Asa ca, intr-un fel, mai mereu sunt acasa. Si deci ce-mi mai trebuie sa-mi iau talpasita? Un alt troller, asta da. Pantofii potriviti, am. Timp, se face. Incredere – ei, aici stau mai prost.

Cand apare noul catalog Ikea?


Cand e bine, e bine si stii. Atat.

Posted: November 2nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Cum ma uitam eu  la How I Met Your Mother si la cat de ciudat se simtea Ted langa fata aia pe care o vazuse prima oara cu 10 ani in urma la un Haloween si la care se tot gandea, am cugetat asa: cand e bine, e bine si stii. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Dar oamenii sunt ciudati, imbarligati, iubesc chestiile complicate si sunt ca niste copii, chiar si cand trec de o varsta. Cand le zici nu, e da si invers.

Asta o zic maaaai ales eu, care stiu cum e  sa te prinzi greu, sa nu-ti dai seama ce vrei si mai ales cat, sa nu stii cum sa pui problema astfel incat sa-ti fie tie bine si tot asa.

Prin urmare, blocata in ultimele zile de preaviz, ma gandesc la prostii si nu reusesc sa adun nici macar de o ciorba filosofica. Nu prea pot sa ma concentrez zilele astea. Nu mai citesc stiri, spre rusinea mea nu stiu ce se intampla in lume, nu pot sa fiu atenta prea mult timp la oameni, nu reusesc sa imi aduc aminte ce trebuie sa fac si sunt ancorata in prezent, ceea ce probabil ca e normal, dar nu-mi sta in fire.

Imi doresc din suflet sa plec undeva cat mai repede. Sa ma duc sa, nu stiu, sa ma plimb, sa profit de toamna, de noiembrie, de manusi si fular, de aparatul meu foto lasat intr-un colt, sa povestesc lucruri pana cand mi se usuca gura si raman fara povesti, pentru ca apoi sa beau o gura de apa si sa-mi mai aduc aminte cate ceva si sa povestesc iar. Nu am chef sa mai povestesc in Bucuresti. Nu m-am obisnuit cu gandul ca nu mai stau la terasa, ca strazile sunt mai pustii, ca oamenii au si ei chestii de povestit. Nu m-am obisnuit cu asfaltul si griul de toamna, nu prea imi vine sa ma bucur in oras. Vreau sa plec. Macar putin… In Narnia?


In Bucuresti ploua

Posted: August 10th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Dimineata m-am trezit cu toamna in geam si m-am speriat. M-am saturat sa ma trezesc si sa ma sperii. M-am saturat de atatea sentimente, majoritatea negative. M-am saturat de filme la care ma uit pentru a mai invata cate ceva despre mine, de la scenaristi si actori care nici nu ma cunosc. M-am saturat sa mi se para ca sunt speciala.

Poate ca nu sunt speciala si nimic din ce mi se intampla sau mi se pare ca mi se intampla nu e special. Poate ca majoritatea lucrurilor sunt patologice. Poate ca trebuie sa ma apuc sa imi fac un plan de marketing serios, pentru mine. Poate sunt prea indecisa si nu mai e cazul sa fiu asa.

Mi s-a urat rau de tot de orasul asta. Nu stiu unde sa plec. Inainte stiam si aveam o a doua casa. Intre timp, am facut din locul ala un refugiu turistic. Am renuntat la el ca sa imi traiesc povestile in alta parte. Mi-e rusine acum sa ma intorc acolo ca “acasa”.

In Bucuresti ploua marunt. Nu vreau sa nu mai fie august. Din fericire, mai e mult pana departe (septembrie, adica). Of, cred ca sufar de o chestie foarte pragmatica: post-vacation blues.


Ziua Cartitei a venit si a trecut

Posted: February 4th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Cand m-am trezit dimineata, era maine. Nu mi s-a intamplat defel ca in film. Si uite-asa, incet-incet, am facut o gramajoara destul de frumoasa de pasi in luna februarie. O gramajoara de pasi de care sunt mandra ca de cine stie ce mare opera de arta. Cred ca sunt multumita ca a trecut ianuarie, am zvacnit in luna asta noua ca un iepuras, hop top, cu o gramada de experimente pe care le-am inceput deja, dar nu stie nimeni de ele – din fericire.

Mi-am scrijelit gandurile peste tot pe unde mi-a alunecat privirea. Si asta pentru ca ori n-aveam pix, ori n-aveam hartie, si de prea multe ganduri mi-era teama ca n-o sa mai incap in lume. Asta a fost unul din experimente si despre el pot scrie, deoarece a fost esuat. Am privit in prea multe locuri si am uitat. Simplu.

Azi plec intr-o alta parte, sa mai scormonesc dupa obiceiuri care mi-au apartinut candva, dar, la fel, le-am uitat. Ma duc in alta parte, la un alt aer, sa-mi bata obrajii si sa-mi aline parul, sa-mi mangaie fruntea si sa-mi vina mintea la cap. Poate fac poze. Poate o sa fie bine. Mi-ar placea.