This charming life

Posted: January 9th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , | No Comments »

M-am umplut de poveștile altora. Le-am absorbit cu nesaț, am stat cu ele la cafea, mi le-am tatuat pe creier cu acul, crezând că dacă procesul e mai lung și rezultatele vor fi pe măsură. Ce să mai, m-au făcut. Amintiri, cărți, filme, oameni – m-am trezit absorbită într-o tornadă și am știut că nu mai suntem în Kansas.

Și-a trecut timpul cu timiditate, că nu știe nici el prea bine cum să facă lucrurile. Și m-am trezit că nu mai am loc în mine de poveștile care nu sunt ale mele. N-am știu ce să fac cu ele. Nici acum nu știu. Nu e ca și cum poți să le duci la reciclat sau să le lași în fața blocului ca pe frigiderul Arctic care nu mai răcește.

Nu știu nici acum ce să fac. Mă prefac o vreme că e totul ok. Dar, încet-încet, mă apuc să colecționez cutii de carton și folie de împachetat. E ianuarie, oamenii sunt atenți și la alte lucruri. Nu se mai uită la cei care aruncă bradul de Crăciun uscat în spatele blocului.


Cică poveștile sunt nemuritoare

Posted: October 9th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

Așa am auzit, cu asta am crescut – cu credința nețărmuită în faptul că o poveste nu moare niciodată, că o poveste este pentru totdeauna. Că o poveste este singurul organism viu care va rezista în fața timpului nemilos, mai ceva decât gândacii ăia pe care îi lăudăm pentru că ar fi, cică, singurii care ar supraviețui în lumea tristă și anostă post-atac nuclear.

Mi-a luat ceva vreme sa accept adevărul ăsta, pentru că în final noi toți oamenii de pe lumea asta am copt la un moment dat o poveste pe care am transmis-o mai departe, eternă, în lume, fie și fără să vrem. De fapt, cel mai des fără să vrem. Și e greu să-ți asumi, să înțelegi că ai trimis mai departe un lucru nemuritor, oricât de mult susținem că aspirăm la asta. E o mare responsabilitate și nu tuturor le plac responsabilitățile.

Dar cel mai mult mi-a luat să accept că, la fel cum e nemuritoare, o poveste nu e imuabilă – adică nu e ferită de riscul schimbării. Din om în om, din suflet în suflet, din întâmplare în întâmplare povestea aia evoluează întocmai ca un organism viu, se schimbă în toate dimensiunile și există riscul, la final, să rămână complet alta decât atunci când s-a născocit.

Și atunci normal că mă întreb cât de nemuritoare e o poveste și cât de relativ e relativul.

 

 


În pădure, unde totul se poate

Posted: December 27th, 2013 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: , , , , , , | No Comments »

Stai liniștit, îi spune iepurele. Uneori e de 1000 de ori mai bine să fii așa… ca tine. Știi? Voinic și plin de încredere. Șoaptele pădurii nu te înspăimântă. Pentru tine e mereu Crăciunul; și mereu ai fost cuminte. Pentru tine, totul se strânge sau se dilată cât e nevoie ca să-ți facă loc în lume.

Ei, ce știi tu, spuse cerbul. Mi-aș dori să fiu altfel, să fiu ca tine. Știi, mereu mi s-a părut că poveștile mari sunt destinate celor micuți. Lumea, de nu e făcută pentru voi, se transformă cât ai zice “cotlon”. Sunteți mângâiați de soartă să primiți aventuri fantastice, cât umbra voastră de mari.

Iepurele pufni sub mustățile pline de promoroacă. Necazul e, cerbule, că și fuga noastră e de 1000 de ori mai iute, la fel ca și toate lucrurile de care alergăm. Făpturile mici sunt mereu pe fugă. Mereu amenințate.

Da, zise cerbul, mângâind pământul înghețat. Poate că așa e. Dar nu vezi tu, iepure, că acolo e aventura? În fuga aia a ta, acolo se ascund cele mai mari povești. În frica cea mare ce îți face inima să iasă din piept, în aburul pe care îl scoți pe nări atunci când te pregătești să faci primul pas. În pregătirea ta de goană, în drumul cel lung și înfrigurat. În curajul pe care îl ai de a simți destul de mult, de a-ți deschide inima suficient cât să poți să te temi. Acolo e aventura, îți spun…

Iar eu, cerbule, spuse micul iepure suit pe un bolovan cât el de mare, eu îți zic că aventura cea mare stă în statornicie. În puterea ta de a vedea lucrurile nu numai așa cum sunt, de nu te mai teme, ci și de a le vedea așa cum pot ele să devină. În momentele de liniște deplină când singurul exces se întâmplă la tine în minte. Și chiar atunci când te lupți cu alții, încucișându-vă coarnele regale și lustruite de timp și așteptare, chiar atunci când știi că nu există niciun învingător tocmai prin faptul că unul din voi va pierde – acolo e aventura.

Vezi tu, iepure, spuse șoptit cerbul, noi amândoi ne luptăm în felul nostru…

… văd, cerbule. Și amândoi trăim, zi de zi, o aventură.

Pentru amândoi e în fiecare zi Crăciunul; și amândoi am fost cuminți. Aventura e atunci când aștepți cadoul și nu știi de va trebui să fugi sau să rămâi după ce îl desfaci.


Sufleu cu gust de iunie

Posted: June 25th, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Stii incapatanarea aia cu care se trezesc unii oameni si isi spun in barba ca azi o sa fie o zi tare proasta? Asa si eu m-am trezit in ianuarie cu incapatanare, spunandu-mi ca anul asta o sa fie extraordinar. Numai ca, vedeti voi, cand vine vorba de gandirea pozitiva, nu stiu ce de profetiile care se autoindeplinesc o iau cu totul razna.

Acum este miez de iunie si eu pregatesc un sufleu si coc planuri. Nu stiu cate se vor adeveri, pentru ca anul asta am avut parte de neprevazut asa cat sa-mi aduc aminte de ce nu-mi place mie schimbarea – sau, ma rog, anumite feluri de schimbare. Fac un sufleu intr-un cuptor care nu e al meu dintr-un apartament care nu e al meu, a n-spea chirie in care stau, bucurandu-ma de a suta furtuna in calitate de bucurestean adoptat, care crede ca stie maine cum i se va asterne viata si la ce ora o sa vina metroul in statie, ca sa vada ca nu e chiar asa si ca nu stie nimic.

In dulap am harta Bucurestiului, harta Romaniei, harta Europei, prea putine marcaje si prea multe planuri. Am jocuri de care ma plictisesc mai repede decat un adolescent de un sotron, am carti lasate neterminate si pe care nici macar nu mai gasesc curajul sa le mint cum ca o sa le termin. Am bilete la The Wall si dor de mare, am sila groaznica in vene si un ennui colosal in priviri. Nici eu nu stiu ce sa mai cred.

Fireste ca paharul e mereu jumatate plin, dar depinde si cu ce e plin si pentru cine. Eu, una, n-as avea ce face cu un pahar de suc de kiwi.


Iarna in Narnia nu e ceea ce pare ca este, este ceea ce pare ca nu este.

Posted: January 23rd, 2013 | Author: | Filed under: La comandă | Tags: , , , | No Comments »

Cand eram mica, Narnia era taramul meu preferat. Cautam in dulapuri intrarea secreta si ma rugam ca, daca o gasesc, sa nu fie nimic rau care sa ma astepte in iarna eterna.

Atunci iubeam iarna, e drept. Acum am crescut, iarna nu imi mai place si totusi inca visez sa am un dulap si sa pictez in interiorul lui intrarea in Narnia. Desi ceva imi spune ca, atunci cand cresti mare, e din ce in ce mai greu sa deschizi usa, trebuie sa apesi putin mai mult pe clanta. Trebuie sa ai forta aia pe care o au doar copiii atunci cand cred cu tarie in ceva. Un copil ar putea sa sparga un munte atunci cand crede in povesti. Adultii abia daca isi pot pune un picior in fata altuia, uneori.

Si cred ca totul se trage de la zapada. Zapada de Narnia nu iti da niciodata impresia ca ar putea sa fie altfel decat reala. Zapada de Narnia te ajuta sa speri in continuare ca vei avea dulapul ala cu usa spre Narnia si ca intr-o zi se va deschide. Zapada de Narnia care nu are nimic de-a face cu zapada de Bucuresti sau Brasov sau New York sau Dublin sau Roma. Zapada de Narnia in care, se vede treaba, poti sa umbli si descult, ca nu ti se va intampla nimic rau.

Mi s-a facut putin frig, tot scriind despre zapada si gandindu-ma la oamenii care nu mai cred in povesti sau nu si le mai scriu pe ale lor. Si ma gandesc ca in Narnia frigul trebuie sa fie diferit, chiar daca iarna aia e artificiala si acolo, chiar daca iarna aia nu e de bine. Cumva, lucrurile sunt mai bune pentru ca stii ca cineva poarta o batalie si pentru tine, iar asta e de ajuns. De-aia copiii sunt puternici si intelepti. Ei stiu ca altcineva poarta bataliile.

 

*Pentru Irina*

 


It’s wintertime

Posted: February 6th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Afara este ca o poveste. Una nu foarte placuta. Ma uit la zapada si nu reusesc sa vad altceva decat baltile viitoare. Asta e problema mea mare de tot in viata: la orice ma uit, nu vad decat finalul dezastruos. Nu ma gandesc ca s-ar putea sa nu se termine sau sa fie un final neasteptat si frumos si cu atat mai mult nu ma uit la “the silver lining”.

Dar lucrez din greu la asta. Inauntru e ca o poveste. Una foarte, dar foarte frumoasa. Ca un basm de spus la gura sobei, o poveste despre care esti sigur ca nu are cum sa fie adevarata pana cand nu o traiesti. Inauntru e cald si e vara, e bine si e acasa.

Uneori ma opresc, perplexa, din drumurile pe care le fac, gandindu-ma bineinteles la prostii. Dar, din ce in ce mai des, ma opresc ca sa ma intreb ce am facut eu oare ca sa merit lucruri bune.

Incerc sa-mi definesc anotimpurile fara  sa inteleg ca ele nu tin cont de felul in care eu le desenez. Incerc sa ma gandesc la nisip si la zacut pe plaja fara sa stiu ca, undeva, in mintea mea, deja fac asta. Incerc sa imi vorbesc frumos chiar si cand fac prostii fara sa pricep ca cineva deja o face.

A venit vremea sa ma mai las un pic in pace.


Povesti pierdute

Posted: November 28th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Ti-aduci aminte de o poveste. Un basm. Ti-aduci aminte viu, ai trait-o. N-ai fi vrut, era mai bine cand era in capul tau. Dar ai trait-o si, cat a fost, universul a fost altul. Apoi s-a oprit, bang, totul a intrat in normal, asa cum se intampla de regula cu oamenii care isi traiesc povestile. Ai inchis cartea bine si ai pierdut-o. Si, daca mai auzi ceva, zambesti amar pentru ca stii ca nu mai e povestea ta si nici nu va mai fi.

Intri apoi in alte povesti. Si tot asa. Unele-s cosmaruri, altele sunt de vis, pe altele juri ca nu le vei pierde niciodata pentru ca mai apoi chiar tu sa dai cartea la biblioteca. Unele povesti pleaca ele, altele vin cand nici nu te astepti, pun piciorul in prag si gata, le apartii lor si stii, in momentul ala, ca nu aveai nevoie decat sa iti puna o poveste piciorul in prag si sa te invite sa va scrieti mai departe.

Si uneori ca prin ceata, cand mai stai si mai privesti o frunza, un trandafir, o luna plina, un munte, un baton de ciocolata sau o farfurie, o fusta cu buline, o bicicleta, o haina galbena sau o mustata, un ceai de tei, un trotuar sau un geam putin murdar, iti aduci aminte de povestile pierdute de care nu mai te leaga acum nimic. Si nu stii daca e bine, daca e rau, daca e firescul lor  sau al tau.

Si maine o sa fii altfel pentru ca poimaine sa fii ca ieri, cine stie.


Ce as vrea de fapt sa spun

Posted: August 8th, 2011 | Author: | Filed under: If only | Tags: , , , , | No Comments »

As vrea sa spun ca imi pare foarte rau ca nu reusesc niciodata sa invat ca povestile nu trebuie tarate in realitate, cu niciun pret. Am ascultat de prea multi oameni atunci cand mi se spunea: fa asta! Incearca asta! O sa-ti para mai rau daca nu incerci!

Si uite unde s-a ajuns. La gatuiala si la tragicul sentiment de compromis. La asteptari care nu devin realitate, la crosetat iluzii, la trezit noaptea speriata si constatat nu ca a fost un vis urat, ci unul frumos. La dezamagiri, taceri. Povestile sunt macelarite, disecate cu o precizie de invidiat. Nimanui nu ii pasa peste cate capete trebuie sa treci. Tu doar trebuie sa iti traiesti povestea.

E amar, stiu. Intr-o lume ideala, povestile chiar ar putea fi traite fara sa fie intinate. Undeva in mine, cred ca o sa cred asta intotdeauna. O sa adorm visand la lumea ideala in care povestile te si se respecta. Dar acum, in acest moment, in aceasta zi, chiar daca suna trist si contrar a tot ceea ce am invatat pana acum cu totii la soala vietii si a sentimentelor, unele povesti trebuie sa ramana pure, in capul tau. E singura cale prin care poti ajunge sa nu urasti niciun protagonist.

Data viitoare cand o sa-mi bata o poveste la usa, o sa tac. O sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic. O sa-mi traiesc franturile de magie in cea mai deplina liniste. Nici chiar eu nu voi sti ce s-a intamplat cu adevarat.


Despre aniversari si fantome isterice.

Posted: July 5th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Stiu ca am spus ca nu mai vreau sa-mi fac planuri. Dar nu ma lasa inima asta nenorocita sa nu-mi fac macar un plan. Sunt unul din oamenii aia care tin la ziua lui de nastere, din motive ciudate sau nebanuite si probabil neimportante. Dar eu, de fiecare data cand e ziua mea, simt ceva. Ca e bucurie sau tristete sau amandoua, ca anul trecut, nu conteaza, conteaza ca simt ceva. Asa ca macar de ziua mea, imi permit sa-mi fac un plan. Anume sa-mi tin picioarele pe malul marii, sa tin o cafea in mana dreapta, cu stanga vad eu ce fac, si sa ma uit la mare, ea sa se uite la mine si sa incerc sa ghicesc ceva din valuri, orice. Vreau un 6 august demn de 26 de ani, vreau un 6 august ca tot anul asta, poate putin inert la inceput, dar ingrozitor de frumos pe la amiaza. Asa ca sper sincer ca pe mine sa ma gasiti la mare de ziua mea, desi ar fi mai bine sa nu ma cautati defel.

*
Nu cred ca exista ceva mai enervant decat o fantoma isterica. Serios. O fantoma isterica are mult mai mult tupeu decat una lugubra si tacuta. O fantoma isterica se plange, te trage de maneca, iti ascunde papucii si te face sa preferi sa pleci la piata decat sa o asculti pe ea cum se plange si se enerveaza. Fantomele sunt cu atat mai isterice cu cat iti faci curat in dulapul unde le tineai. Le deranjezi, fireste, asa ca pun la cale tot felul de nazdravanii.

*

Azi noapte am visat o poveste. Nu mai stiu cum se termina, dar sper ca frumos. O poveste din aceea cu printi si printese, era si un castel si o broscuta. In timp ce visam, stiam ca visez, dar nu mai conta asta. M-am trezit cu fluturasi in stomac – fluturasii aia care apar atunci cand te bucuri de ceva frumos, ca exista si din astia. Bine, ca dupa aia am fost convinsa ca e toamna si mi s-a stricat zen-ul pe drumul dinspre camera spre balcon, e alta istorie deja si eu nu mai am timp si cum ziceam, lucrurile uneori sunt mai frumoase netermi


Ce romane se pot scrie joia?

Posted: May 27th, 2010 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | 8 Comments »

Cred ca joia e zi de scris romane de aventuri. De cowboy, de fapte vitejesti, de eroi tacuti care fac totul bine pentru ceilalti, in timp ce viata lor privata e un mister. Joia e zi de westernuri si de cai care simt nelinistea stapanilor lor, iar daca se poate ca eroii sa aiba un prieten ca Winnetou, ar fi si mai grozav.

Personajele din mintea mea fac greva japoneza, joia asta. Ma privesc toate, tacute si nici urma de vreun roman, daramite unul de aventuri. Doar stau acolo, cat sa nu uit eu ca ele sunt. Imi amagesc ziua cu capsune grase, cu o cafea tare si aromata, cu aventurile din alte vremuri, dar degeaba. Personajele din mintea mea nu mai inventeaza mai nimic.

Joia asta o sa ramana nescrisa si e pacat. Avea ceva potential…