Concepte

Posted: May 13th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Uneori te tot învârți printre concepte: prietenie, apropiere, dragoste, încredere. Alteori nu ai nevoie decât de un umăr puternic și prezent.

Realitățile noastre sunt așa de diferite. Și e așa de bine. Chestia asta obișnuia să-mi smulgă toată răbdarea. Eram diavolul tazmanian, învârtindu-mă printre viziuni diverse și enervându-mă de fiecare dată. Numai că dușmanul meu cel mai mare, timpul, a decis cum-necum să cadă la pace cu mine și mi-a adus în dar răbdarea.

Mă regăsesc acum oarecum înduioșată de diferențele dintre oameni. Ba chiar mult prea empatică. Se poate ca asta să-ți pună piedici serioase – oho, și încă cum. Se poate să te trezești că nu poți să iei partea nimănui, deși ar fi cazul. Sau că n-ai păreri bătute în cuie și ferme. Sau că preferi conceptele realităților.

Pacea mea cu timpul mă cam sperie. E ca liniștea dinaintea furtunii.


Fuse și se duse

Posted: March 30th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

O săptămână de consistența unui metal din altă lume. Nu știi ce să faci cu el. Nu știi dacă-i bun sau toxic, iar simțurile îți sunt înșelate și nici măcar nu poți face afirmații de genul: e greu/e ușor, e rece/e cald.

O săptămână prăfoasă, prin care ai trecut ca printr-o apă grea, deși nu știi să înoți. Cu un colac aproape dezumflat, dar cu plămânii plini de aer. Într-un balon cu aer, dar aer deloc cald.

O săptămână în care tot ce vrei e să fii magic, dar nu-ți iese decât o chestie deosebit de concretă și de banală, cum ar fi să mergi să cumperi pâine de la magazinul de la colț.

Zile în care te trezești fie exagerat de optimist, fie nemaipomenit de trist, iar ambele aceste stări contradictorii lucrează împotriva ta, a celui care trebuie să fii săptămâna în cauză.

Dar vorba aia românească, fuse și se duse. Dimineața poate acum să aibă și alt gust decât amar și necesar. Când soarele te mângâie blajin pe obraz într-una din cafenelele tale preferate, când gândurile par a se limpezi și când zâmbetele sunt clare, parcă nu mai e nimic de zis decât „Cale bătută!”


Bucurii de weekend

Posted: March 16th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 1 Comment »

Weekendul ăsta am trăit niște bucurii atât de simple, că aproape că m-a înduioșat chiar și pe mine felul în care am reacționat la ele.

Am avut o mică boală săptămâna trecută, una ce a dat reacții similare unei alergii, ceea ce a însemnat și regimul aferent: nimic bun timp de 10 zile și mai ales nimic sărat și deloc cafea. N-au fost 10 zile, au fost 7, dar au fost 7 zile în care am făcut cunoștință cu scorpia din mine. Scorpia cu cap de Medusa, șase mâini, 6 picioare, ochi înflăcărați și limbă veninoasă – o știți, fiecare din noi o ascunde.

A mea a ieșit la iveală pe bază de medicamente ce dau somnolență și dureri de cap, dar și pe bază de lipsă de sodiu și cofeină în organism. Așadar, după ce vineri am aflat că n-am alergie, dar am în schimb o boală autoimună (da, da, știu, cu toții credem că avem așa ceva – ei bine, aici un ipohondru care ar fi dorit să se înșele de data asta. Disclaimer: nimic grav, e bine c-am găsit-o), am primit liber la mâncare, sare și, mai ales, CAFEA.

Așadar, bucuria nr. 1: mi-am făcut cafea. Proaspăt măcinată de mine. În liniște, în bucătăria mea luminoasă, cu o pisică privindu-mă atent. Am fiert apa pe îndelete, am pregătit presa franceză, am râșnit cafeaua proaspătă și m-am bucurat de miros și de gust ca un copil scos la plimbare care știe că va primi vata de zahăr.

Și apoi, cu mirosul de cafea în nări și cu bucuria în suflet, am pornit-o cătinel, de mână cu jumătatea, ca doi bătrânei, spre piață, în tinhnă și liniște și confortul ăla unic pe care poți să-l ai numai când mâna ta se potrivește așa de bine în a altuia, să facem cumpărături. Și la piață iarăși mi-am clătit ochii și mintea cu verdețuri proaspete și gustoase, brânzeturi aromate, legume grase și sănătoase, toate cântărite și îndesate în pungă și cărate apoi conștiincios acasă, spre a fi admirate de motanul curios ce credea că toate i se cuvin doar lui.

Aste două bucurii, simple – să bei o cafea bună și să mergi cu cineva la piață – sunt felul ăla de bucurii care, din când în când, îți amintesc că e primăvară afară, că lumea se învârte oricum și că, dacă tot o face, ar face bine să te prindă cu un zâmbet pe față. Restul de lucruri pot să stea și ele cuminți într-un colț, măcar cât lași clipele astea să-ți intre în suflet.


Ennui, but not quite

Posted: March 12th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Vine primăvara și mi-e ciudă.

Mi-e ciudă că nu mai pot să mă bucur de ea ca altă dată, când eram copil. Mi-e ciudă că, acum, în loc să mă bucur că pot să mă dau cu bicla și să renunț la paltoane, mă bucur că găsesc leurdă și urzici în piață și deci că pot trăi mai sănătos! Mi-e ciudă că, în loc să mă bucur că pot umbla ”cu capul gol”, cum zice bunica, mă bucur că pot să mă încalț în Converși pentru a bate cele câteva sute de metri în aer liber de la metrou spre job. Mi-e ciudă de mine și de faptul că nu am știut, nu am înțeles unele lucruri simple, prea ocupată fiind cu cele metafizice, cele consumatoare de neuroni, de inima neagră, de gânduri care mai de care mai de care.

Mi-e ciudă că am învățat, m-am străduit să învăț să amân, nu să prețuiesc clipa. Să mă tem, nu să mă arăt așa cum sunt. Să am grijă de cum sunt percepută, nu să am grijă de cum sunt pe dinăuntru, cum mă mai simt, cum o mai duc anii mei. Și mi-e ciudă că, în loc să mă bucur de aerul din parc, să mă dau în leagăn de una singură, mă bucur de neonul din birou și de priveliștea spre parc pe care o admir cu ochii mici, în fiecare dimineață.

De drumurile pe care nu le mai bat singură, cu muzica în urechi, ci doar cu gândurimiidegânduri și toți călătorii din metrou – pfiu, ce să mai zic. Nu mai zic.

Mi-e ciudă, băi, primăvară. Dar nu e prea târziu, cu tine. Știu că mai pot repara chestii, știu că mai pot deschide ochii mai larg ca să văd mai multe. Știu. Și-mi doresc. Și sper să fie în curând destul de primăvară și pentru mine.


Când te doare capul, te doare tot

Posted: April 25th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Zilele astea m-am întors puțin în copilărie. Nu în copilăria în care ne jucam și alergam fără griji, ci în copilăria în care mă întrebam, de cel puțin 3 ori pe săptămână, ce se întâmplă când mori.

Nu am fost un copil (prea) serios și nici nu am avut o aplecare deosebită spre macabru. Doar că am fost un copil foarte curios. Cred că era firesc ca această curiozitate a mea se ajungă până la ce se întâmplă după. După ce tot ce știu cumva, tot ce îmi e familiar, tot ce cunosc se încheie. Și așa mă întrebam cum o să fie la 10 ani, la 18, la 25, acum mă întreb ce se va întâmpla la 30, cum va fi când o să am copii și nepoți… și eventual ajungeam la cum va fi „după” ăla, final.

O vreme a fost mișto să cred în ceva. Dusă la biserică de mică, ajunsesem să cred și eu în rai și iad și chiar și în purgatoriu – și cred că mi-era mai frică de ăsta din urmă, era un fel de moment etern în care aștepți să afli cât ai luat la mate.

Dar pe urmă am descoperit Istoria Religiilor și viața reală și, cum-necum, s-a cam dus și asta. Nu mai cred că mă voi renaște o broască sau o oaie, nu mai cred că raiul e un vis permanent și cel mai frică mi-e de… nimic.

Nimicul e singura chestie pe care oamenii nu o pot cunoaște niciodată. Nimic, ce-o fi aia? Cum o fi aia? Când o fi aia?

Și uite-așa, din nimic se naște o panică adâncă ce sigur are vreo denumire prin psihologie, panică ce de multe ori m-a ținut trează nopțile, panică ce mă face și acum să mă opresc din ce fac eu și să mă, vorba aia, panichez.

Singura chestie care este cumva certă este că, încă de mică, nu prea le-am avut cu prezicerile. Nici la 10 ani, nici la 18 și nici la 25 nu a fost deloc, dar deloc așa cum mi-am imaginat.

Și treaba asta, dincolo de sinistrul discuției, încă este un fel de platoșă pentru mine, când simt – și simt des – că lucrurile o iau razna, că lumea se învârte prea repede, că e totul așa de greu și inutil că nu pricep de ce nu leșinăm cu toții, în același timp. E platoșa unui altfel de care mi-e frică, sigur, dar care cumva mă liniștește. Nu știu, e un fel de mantră care până acum a funcționat.

 

*Pfiu. Ăsta e un subiect de care m-am ferit foarte mult timăp să-l aștern în scris. E cam bine acum că am făcut-o.


Teribila primăvară

Posted: April 11th, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Am luat 100 de decizii și am abandonat 1000. Dar e ok, suntem în grafic.

Ascult muzici triste și sufletul meu se bucură, printre ele, ca un copil bolnav ce primește ciocolată ca să uite.

Aș vrea să pot spune că veștile bune se țin lanț, dar aparent doar planurile bune se țin așa, ceea ce, desigur, uneori se poate dovedi și mai important.

Și îmi scârțâie penița pe hârtie scrijelind idei, mi se termină cerneala și peste toate astea se așterne pacea. Cred că de foarte mult timp nu m-am mai apucat de ceva fiind atât de împăcată cu mine. De fapt… nu cred că mi s-a întâmplat niciodată asta.

Gândurile vin grămadă peste mine și am zile în care mi se pare că totul mi se trage de la primăvară. De regulă, primăvara răceam. Acum doar trag de nas puțin – dar se prea poate ca asta să se datoreze muzicilor triste, mai știi?

Cred că cea mai mare problemă, acum, e una destul de mică – anume că nu mai știu cum și cui să mai povestesc despre toate cărările din mintea mea. Le-aș dori nebătute, dar povestite  - și istoria mă învață că una fără alta nu prea se poate. Așa că mai tac puțin. Teribilă primăvară, vă spun.


Proximitate – cinste cui te-a inventat

Posted: March 26th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.


Și stai cuminte

Posted: March 23rd, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Și stai cuminte pe canapeaua ta cea crem, cuminte și ea. Bei cafea cu lapte și te bucuri că ai curat în casă. Cât de cât, adică dacă te vizitează un prieten e ok, nu trebuie decât să-ți ceri scuze pentru mormanul de haine uscate și nestrânse, de parcă ele îi dau vreo boală musafirului tău. Mașina de spălat învârte cuminte haine  - oh doamne, de unde atâtea haine?

Și e o duminică tare cuminte. Nu superi pe nimeni și vrei să îi mulțumești pe toți, ți-ai dori să fie cu putință asta, dar lumea în care trăim e plină ochi de haine uscate și nestrânse, aruncate în fața ta în ciudă, cât să nu poți trece ușor. Totul e mai greu, ai pană la bicicletă și încă nu e destul de cald pentru ea.

Ești așa de cuminte, că ți se face greață. Și cumințenia asta e ca o boală. De fapt, nu știi unde se termină cumințenia și începe inerția. Imobilitatea sufletească. Senzația aia cum că oricum n-ajungi nicăieri, așa că la ce bun să te mai ridici de pe canapeaua ta crem, cuminte.

Dar nu e nimic, de fapt. E doar primăvară. E doar martie, sunt doar lucruri. Noi știm mai bine de-atât să trăim.

Soundtrack

 


Să fie oare chiar primăvară?

Posted: March 12th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și n-am mai scris și între timp a venit primăvara, tiptil de tot, chiar foarte încet, ca un bătrân care nu se încumetă să se mai ducă nicăieri pentru că nu știe dacă se mai întoarce. Mi s-a părut chiar că această primăvară a fost îndărătnică și a făcut tot ce i-a stat în putere spre a ajunge cât mai târziu. Nori, ploaie, vânt, atmosferă ce scoate ce e mai rău din oameni – cred că de-aia nici n-am mai scris, de fapt.

Și știu că n-am mai scris și pentru că și eu, la rândul meu, m-am întrebat de va veni oare primăvara. Am stat în colțul meu sigur în vreme ce afară lumea se polua cu nerăbdare și m-am întrebat de nu cumva am ajuns in limbo pentru o perioadă mai lungă de timp. Așa cum și mașina mea n-a mai vrut să pornească fără baterie, nici eu nu am reușit să mă urnesc dintr-ale mele, rămânând fără combustibil fix când nu mi-aș fi dorit să se întâmple asta. Dar poate că era totuși cazul să se întâmple asta. Cine să știe.

Cert e că primele raze de soare au coincis cu niște planuri, niște fluturi în stomac pe care îi simt în legătură cu acele planuri, cu un start din senin al meu și al minții mele, cu un fel de salt brusc, ca atunci când te tot întrebi dacă să… dar n-ar fi mai bine să nu… și dintr-o dată zici la naiba cu toate și sari.

Sigur că lucrurile sunt mult mai puțin dramatice de atât. Aș putea chiar spune că, pentru unii oameni, pare că nu s-a petrecut, de fapt, nimic. Dar nu-i nimic, mie mereu mi-a plăcut să exagerez. Mă simt de parcă trăiesc o epopee și nu o nuvelă.

Oricum. E cald. E bine. Se întâmplă lucruri. O să fie și mai bine. O să fie primăvară.


O lume cam stramba

Posted: May 21st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Am cam obosit, spun drept. Spun drept intr-o lume stramba. Am obosit de acrobatii mai mult sau mai putin spectaculoase, de aterizari nesigure, am obosit sa imi asez ochelarii pe nas stramb pentru ca sa pot vedea drept. Am obosit sa ma indoi in moduri extraordinare, sa ma joc de-a jonglerul cu principii si valori, am obosit sa fac parte din lumea care se bucura vazand un catel cum sare prin cercurile de foc aprinse de vreun dement.

E o lume cam stramba, cam ciudata, oamenii cu OCD nu stiu cum de traiesc in ea. Sa ai mereu neplacuta senzatie ca trebuie sa indrepti tabloul vietii tale. Sa te gandesti, inainte de a adormi, ca trebuia sa fi aprins si stins lumina ideilor de fix 45 de ori. Sa incerci sa numeri perechi de ganduri si vise si sa iti iasa mereu pe minus. Trebuie sa fie tare greu, o, da.

E o lume cam stramba, o lume in care poti sa incepi paragraful urmator cu fix aceeasi propozitie si oamenii sa nu bage de seama. Sa iti incepi fiecare zi cu aceeasi eroare si totul sa mearga struna. Sa renunti, putin cate putin la ceva din ce in ce in ce mai mare, pana cand intr-o zi, obosit sa tot pierzi la pokerul asta pe dezbracate cu lumea stramba, sa te gasesti mic si gol intr-un colt in care nu apartii si sa nu mai stii cum de ai ajuns tocmai tu, tocmai acolo.