Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


Rearranging the puzzle. With a twist.

Posted: August 22nd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Simt uneori in mine o maturitate pe care nu mi-o pot asuma. Nicicum. Maturitate care se traduce prin dorinta aproape patologica de a ma proteja, eu pe mine, de toate lucrurile despre care nu numai ca am impresia ca imi pot face rau, dar care chiar imi fac rau. Un rau fizic, care imi taie picioarele si care ma apasa intr-atat incat am momente de apnee.

Cum inca nu stiu daca sa ma protejez sau nu, cum inca nu stiu sa fac diferenta dintre raul care nu te lasa sa traiesti si raul fara de care nu ai putea trai, ma multumesc cu lucrurile care inca stiu ca ma fac sa zambesc si nici rau nu-mi fac, cum ar fi berile si introspectiile in locuri ca Beer O Clock sau O’Hara, locuri despre care pot sa afirm cu tarie ca sunt the same, but with a twist. The same e pozitia geografica si gustul berii, the twist vine intotdeauna de la oamenii cu care stau la masa si cu care vorbesc de la literatura la excursii prin tara, de la mancare la boli venerice, de la filme la munca si cate si mai cate.

Ma gandeam la orasul asta mare si agitat, la furnicarul asta in care inca ma plimb cu troleul dimineata si cu taxiul seara, pornind de la o remarca despre o unghie incarnata. Nu stii cum ajunge unghia aia sa fie incarnata, dar e. Oricum, ideea cu orasul asta e ca ma simt ca in liceu, cand nu stii prea bine ce vrei, dar stii ce nu vrei. Cum in ultima vreme obsesiile mele s-au raportat la el, e normal, ma gandesc. Il simt cum apune o data cu vara si cum o sa devina din ce in ce mai posac. Asa cum o sa fiu si eu curand. But with a twist.

Nu stiu ce sa fac cu maturitatea asta. Astept sa-mi treaca. Nu prinde bine la stomac. Si, Doamne, cat pot sa vorbesc! Cat pot sa scriu si cate pot sa adun! Sunt un depozitar, asta e clar. De… tot ce s-a inventat vreodata, mai ales sentimente, mai ales panica. Si tare-i bine asa. Pentru un scurt moment, in tot haosul asta, in toata ziua asta de luni in care am cautat cu disperarea despre care cred ca a scris Cioran o piatra sub care sa ma ascund, in toata dementa asta despre care am tot gandit intre orele 10:32 si 18:49 ca nu are cum sa fie viata mea; in fine, pentru un scurt moment in tot filmul asta absurd, am respirat a usurare, usurare ca sunt asa si nu altfel.