Anul cafelei

Posted: December 31st, 2014 | Author: | Filed under: Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , | No Comments »

Eram acasă, era sfârșit de primăvară și îmi corectam poveștile pentru cartea ce-o să vadă tiparul în 2015. Mi-am pregătit o cafea bună la Aeropress și am știut că e una din clipele alea pe care o să ți le amintești, deși par random, chiar și peste ani. Azi îmi dau seama că nu a fost nimic random în ziua în care m-am decis să scriu cartea. Toate bucățile din puzzle s-au așezat cum trebuie. Se aleargă una pe alta de mult timp, dar abia în 2014 au avut curaj să se invite la întâlnire.

Fwd peste câteva luni, eram tot acasă și îmi căutam haine pentru Train Delivery, bând o cafea care se răcise între timp. Poate m-aș fi gătit mai mult dacă știam că în ziua aia urma să am întâlnirea cu Cujo. Cujo, Golan, Puiu Călinescu, Pisoi Mic – adică prima mea pisică, o responsabilitate în plus și, peste toate astea, încă un suflet de iubit, ceea ce nu are cum să fie altfel decât bine.

În august eram în Londra și beam prima mea cafea acolo. Eram fascinată, cum sunt mereu când ajung într-un oraș nou. Mă copleșesc posibilitățile și listele mentale de to do – pe care mereu mint că nu mi le fac – și eram deja puțin obosită de orașul ăsta mare și amețitor. Am ieșit din cafenea cu cafeaua în mână și, drept în fața mea, am văzut Tardis-ul pe care mă pregătisem mental să-l caut. Urma să-l văd în fiecare seară când ajungeam înapoi la hotel.

În septembrie eram iar în Bruges. Cafeaua acolo mereu are gust de acasă, indiferent unde o beau și chiar dacă e uneori declasată de bere. Îmi amintesc diminețile în care porneam, pe la 10 dimineața, din hotel, țup-țup spre piața mare, de unde luam cafea și sandvișuri cu care veneam fericită înapoi. Fericită pentru că simțeam că aparțin, fericită pentru că știam că aparțin locului unde mă întorc și omului care mă aștepta, dormind. În ultima zi am luat cafea făcută la filtru care n-a fost tocmai bună, dar a fost așa cum trebuie.

În octombrie și noiembrie am băut cele mai pline de emoții cafele din viața mea profesională. Am ales o schimbare care m-a dus la psiholog, care nu m-a lăsat să dorm prea bine și care a provocat tot ce știam eu despre mine, dar care, poate tocmai din aceste motive, a fost nesperat de bună. În decembrie eram acasă și beam o cafea tare, cu miere. Pisicile dormeau, Cujo era la etaj, mie mi-era dor și am știut cât de bine e să-ți fie dor.

Și acum suntem la final de an. Unii numără împlinirile, alții supărările, eu număr cafelele. Și ies pe plus. Am adăugat la lista mea de oameni cu care aș sta la cafea încă câțiva. Am făcut lucruri de care sunt mândră, am planuri de care știu că o să mă țin, altele de care știu că nu, dar e ok. A fost un an bun, cafelele au fost bune și poveștile, nenumărate.

Ceea ce vă urez și vouă.


Aventuri de vara

Posted: July 15th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , | 3 Comments »

Intrati in jumatatea anului, oamenii o iau razna. Spaima ca nu cumva sa ramana o sanda netocita, un cocktail nebaut, o poza nefacuta si impartasita, o crema de plaja neterminata, un bilet de avion neconsumat, o aventura nepovestita si un drum neincercat, mintile se incing, se aglomereaza toate avioanele, autobuzele, carutele, bicicletele si trotinetele – fiecare cu ce are – si hai, hop-top in aventura verii. Tot cat sa nu poti sa nu zici ca ai trait degeaba.

Mult prea tarziu, la racoarea naturala a lunii octombrie sau sub ploaia rece de noiembrie, ne vom fi dat seama ca altele ne erau aventurile si povestile, ca genericul nu s-a scris si ca nici macar nu am bagat de seama cand ne-a depasit cate un Lucru Cu Adevarat Maret pe autostrada.

Si ce e mai ciudat e ca facem asta in aproape fiecare an. All inclusive la dorinte, vise, planuri, sa nu ramana ceva netestat. Si cascam bine ochii fara sa vedem ca avem ochelari de cal. Ni se trage de la caldura, va spun!

Stati putin pe marginea drumului si tineti bine de mana oamenii cu care va insotiti in aventuri de o vara. O sa va doriti sa ii aveti aproape si in ploaia rece de noiembrie care, uite, e parca dupa colt. Bau.


Ultima luna din noul an

Posted: January 31st, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

… Parca ieri eram la Hostelul fara de nume, sarbatorind venirea unui an nou cu o bucurie aproape salbatica la gandul ca am scapat de ala vechi. Parca ieri incepeam jobul nou, parca ieri ma apucam de planuri de viitor pe care mi-era frica sa le fac.

Apropo de planuri. Trece incet iarna si ma paraseste cinismul, la fel de incet. Asa cum banuiam ca o sa mi se intample, am lasat armele jos, am renuntat la planurile jemenfisiste si la gandurile pesimiste si m-am uitat intr-o zi in oglinda ca sa ma vad, iar, cu totul si cu totul abandonata. Bine, poate nu chiar cu totul, mai am putin pana acolo, dar chiar foarte, foarte putin.

Cum am ajuns aici, nu stiu. Nu pot spune ca am avut incredere sau m-am straduit, ca nu e cazul. Doar ca m-am trezit intr-o zi ca nu-mi mai fac planuri pesimiste, ca nici nu imi fac vreun plan, dar ca imi doresc sa imi fac planuri optimiste, planuri scarbos de dulci, planuri dragute si pufoase ca o zi de primavara.

Maine e 1 februarie deja, iar pe 2 se vede Groundhog Day. La mine in cap e ca si cum ar fi aprins cineva lumina si am vazut unde ar trebui sa fie toate chestiile puse astfel incat sa nu ma mai tot lovesc la degetul mic de la picior cu incapatanare.

Ce mi-a placut in ianuarie: fontul Calibri, formatia Tindersticks, sa ma uit dupa apartamente de inchiriat si sa imi imaginez ca locuiesc in fiecare, carnetelele colorate, sa scriu de mana, sa gatesc, weekendurile.

Ce nu mi-a placut in ianuarie: frigul, viscolul, zapada, zloata, mizeria, oamenii care nu stiu sa mearga pe strada.


Here’s to 2011

Posted: December 31st, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | 4 Comments »

Pentru toate zambetele si toate lacrimile din anul care se incheie. Pentru toate drumurile cu trenul, toate sperantele, pentru toate tristetile si bagajele. Pentru Sibiu, pentru Rasinari, pentru Sarata Monteoru, pentru Aiud, pentru Vama Veche, pentru tenisii tociti de atatea sperante. Pentru despartiri, regasiri, pierderi. Pentru prietenii pierduti si cei castigati si pentru faptul ca balanta iese totusi pe plus. Pentru rochiile frumoase cumparate, pentru dezamagiri, pentru munca si demisii, angajari si planuri. Pentru casa pe care nu am cumparat-o si masina pe care nu o am, dar si pentru cea mai misto proprietara care imi face cozonaci si pentru bicicleta mea draga.

Pentru iarna lunga din 2011, primavara confuza, vara alergata si toamna vesela, pentru inca o iarna inceputa drept si fara ocolisuri. Pentru toate sarutarile, mangaierile, privirile si pentru toate copilariile facute sau gandite. Pentru toate cartile absolut fantastice, filmele grozave, muzica excelenta; pentru cortul meu verde, pentru berile savuroase si cafelele aromate.

Pentru toti oamenii cunoscuti si cei pe langa care am trecut, ca printr-un vis. Pentru tot ce a fost si mai ales pentru tot ce nu a fost. Adios, 2011, ai fost foarte, foarte intens.

 


Si, ce mai faci?

Posted: December 10th, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu stiu daca sunteti familiarizati cu senzatia de confuzie pura atunci cand esti intrebat “ce mai faci?”. Mie mi se intampla foarte des. Pentru ca fac nimic si totusi o gramada, fac mai multe decat faceam ieri, dar nu stiu cate dintre ele merita a fi povestite, uneori mi se pare ca fac excelent, alteori ca m-as baga sub o piatra, iar asta se intampla in aceeasi ora uneori, si tot asa.

Ma tot gandeam ca acum mi-e usor sa raspund la intrebarea asta. Raspund cu “astept”. Inevitabil, urmeaza intrebarea “ce?”, iar acum ma scot foarte usor, pentru ca raspund, cat se poate de sincer, ca astept sa se sfarseasca anul.

2011 m-a secatuit, in mare parte. Nu am realizat nimic, dar nimic din ce imi doream si asta a durut rau, pe alocuri. Sigur ca a fost plin de suprize placute si de zambete neasteptate, sigur ca mi-a adus inapoi ceva ce nu credeam ca o sa mai am vreodata si sigur ca asta compenseaza mult de tot o multime de prostii. Dar tot astept sa se termine, ca am obosit. E misto in carusel, pana cand obosesti si ti se face dor de alte peisaje si de pamant stabil sub picioare.

Si cum intotdeauna o sa fie ceva de asteptat (Pastele, vara, primul mers la mare, un film, un album, Gaudeamus si tot asa), cred ca am gasit raspunsul universal la intrebarea “ce mai faci?”, raspunsul sincer si simplu, pentru ca intotdeauna va duce discutia in alta parte, ceea ce, nu-i asa, e si scopul intrebarii-minune.