Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


Homesick

Posted: September 29th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Mi-e dor de o casă pe care nu am aflat-o încă.

Arată și miroase a toate casele în care m-am întâmplat – și totuși mi-e nouă. Străină mie, mi-e mai casă decât aș putea să găsesc altceva.

Cred că mi-e dor de casa asta ca de un obicei care-ți face rău, dar e așa de familiar și singurul pe care-l știi încât ți-e greu să te lași de el. Uite, eu iubesc să țes amintiri. Da, le croiesc din cele deja existente și nu mai știu care sunt reale și care nu. Nu fumez, nu prea beau, nu mănânc dulciuri, sport nu mai fac, nu mai am nimic în care să mă refugiez în afară de propria mea minte. Iar asta poate să fie cumplit, adesea.

Cel mai des, pentru că există momente, de regulă în toiul nopții, când te trezește o spaimă rece ca o ninsoare în octombrie și-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt.

Și atunci, în tăcerea nopții, n-ai ce face decât să le privești în ochi. Iar asta e cea mai rea formă de ”sleep paralisys” pe care eu o știu.

Mi-e dor de casa asta, ca să revin. Aș vrea s-o aflu, să mă liniștesc. Măcar un pic, mi-e clar că nu pot sta locului complet. Dar doar puțin. Puțin de tot, să am o cheie în buzunar care aduce un soi de liniște pe care acum nu-l mai regăsesc.


Dintr-un foc

Posted: September 28th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Este super septembrie și stau cocoșată pe canapeaua galbenă din sala de întâlniri unde aștept să vorbesc cu o colegă despre un proiect.

Este foarte, ultra septembrie și simt frigul în oase, inutilitatea existenței sub neoane deasupra capului, simt cum vin zilele întunecate în care nu se întâmplă aproape nimic bun.

Este mega septembrie și desigur că sunt fatalistă, cum de n-aș fi eu fatalistă, fata căreia îi cade mereu felia unsă cu unt exact pe partea cu unt, exact când era ultima felie unsă cu ultima particulă de unt și ei îi era cel mai foame.

Este genial de septembrie, plouă cu nesiguranță – de foarte mult timp nu m-am mai simțit așa de nesigură pe lume și pe societate și pe alegeri și pe ce se întâmplă când nu ești atent.

Atât de septembrie, eu stau pe canapeaua galbenă în continuare cu gândurile mele deșirate ca un ghem de lână care nici el nu știe ce vrea să se facă atunci când o să fie mare.

Toamna asta… ca oricare alta, nu?


Întoarcerea pe lună*

Posted: September 8th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Băi, într-un final m-a cam prins și pe mine toamna de un picior.

Stăteam eu liniștită și-mi beam cafeaua la masa din bucătărie, cum fac din ce în ce mai rar, căci am descoperit o mare bucurie în a-ți bea cafeaua pe unde e mai dezolant: în fața dulapului burdușit de haine și totuși gol, în hol, pe punctul de te încălța, pe canapea, într-un echilibru precar, testând mereu și mereu norocul de a nu o vărsa pe bejul inocent al pernelor, sau pe balcon, cu ochii la motanul ce doarme netulburat de cel puțin o oră.

Și cum eram eu la masa din bucătărie, m-am simțit trasă de degetul mic de la piciorul drept pe care-l țineam sub mine. M-am uitat atent și am văzut: de el mă trăgeau bicicleta, abandonată atâtea zile din pricina caniculei neobosite, un pulover aruncat neglijent în cuier, perele din coșul de fructe și-o frunză ajunsă, nu știu cum, lângă perechea preferată de adidași.

Și uite-așa, am oftat, mi-am băut cafeaua, mi-am spălat cana, mi-am orânduit vara pe raftul cu veri de neuitat, am deschis geamurile larg să aerisesc și am tras aerul de septembrie adânc în piept.

E doar o chestiune de momente până când mă împiedic și alunec în toamnă, cu nasul înainte. Așa cum îmi place mie cel mai mult să cad, de altfel, pentru că dacă tot faci o boacănă, măcar s-o faci până la capăt. Așa și cu toamna, vă zic.

*


Nu mai lăsați lumina aprinsă

Posted: September 26th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Nu mai lăsați lumina aprinsă. Că degeaba o faceți. Ăia care vor să citească o vor face oricum, nu se tem de întuneric.

Nu vă mai lăsați bucăți din suflet peste tot. E inutil. Cei care vor să aibă inimă au știut deja cum să și-o construiască.

Nu mai culegeți amintiri care de pe unde. Nu se știe de ce au fost abandonate acolo și pot să strice prezentul și așa vai de capul lui de fragil.

Nu vă mai scrieți scrisori pentru viitorul vostru eu. Ceea ce vreți să vă spuneți se poate face într-o oglindă, articulând fiecare cuvânt.

Nu vă mai ascundeți de trecut. Are un fel extrem de parșiv de a se ascunde sub pat – de fapt, cred că el este infamul Bau Bau.

Nu vă mai văitați că e toamnă. Cu toții îi purtăm frigul în oase în mod natural, de la naștere.

Nu vă mai priviți cruciș alegerile. E ca și cum judeci strâmb un lemn c-a fost tăiat.

Dar ce știu eu. Azi e așa și mâine poate să fie exact invers. E un echilibru fragil când e septembrie.


Voi știți cum doarme o girafă?

Posted: September 9th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , | No Comments »

Girafa doarme așa.

La cum mă trezesc în ultimele nopți, mai că îmi vine a crede că și eu dorm ca o girafă, numai că având așa un gât scurt firește că poziția nu e defel comodă. Așadar, mă trezesc pe la 7 jumate dimineața (!!!) cu picioarele asaltate de pisicul căruia îi dau dinții, transpirată deși afară e respirabil, cu mâna amorțită, cu părul în ochi, cu spatele înțepenit și cu gura uscată, avidă de-o cafea tare, bună, blândă, îngăduitoare.

Și nu e de mirare, atunci, că sunt mai puțin plăcută zilele astea. Mă aflu mereu într-o stare de oboseală, de lehamite, de letargie în fața chestiilor care chiar contează. N-am chef să-mi dau start, restart, n-am chef decât să continuu să mă aflu în starea asta mizerabilă, de nemulțumire, în care mă aflu acum.

Cred sincer că trebuie să ne trăim nemulțumirile, lipsa de satisfacție, continua scârbă cu care ne trezim uneori dimineața, când ne spunem că totul o să se schimbe și chiar de azi, când de fapt, iată că nu se întâmplă nimic mai pe seară, când ajungi înapoi în vizuină și în pijamale stors de vlagă și de energie și nu ai chef să pui în aplicare niciun sfat din ăla citit în pauza de prânz pe Facebook, nicio idee din revista lecturată în metrou, nimic.

Singura problemă e să nu dureze prea mult.

Nu de alta, dar pe urmă te trezești că vrei să scrii și tu o poveste și-ți iese o listă de cumpărături plină de chestii de care, culmea, n-ai nevoie.

  • Pălărie de vânător.
  • Poloboc.
  • Oală sub presiune.
  • Șorț fără buzunare.
  • Papuci de plastic.

Septembrie, marti

Posted: September 25th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Am Anathema in casti si ma gandesc la greseli.

Misto inceput de marti, nu?

Am realizat, pentru a n-spea oara, ca oamenii nu au cum si nu trebuie sa te inteleaga. Ok. Poate gasesti cativa care sa te inteleaga cat de cat. Insa nu au cum sa te inteleaga intru totul, cel putin nu cand vine vorba de cum te raportezi tu la oameni.

Si tot pentru a n-spea oara am descoperit ce slabi suntem si cat de priceputi suntem in a gasi scuze pentru comportamente pe care chiar si noi le consideram a fi deviante. Si chiar si eu fac asta. Am facut-o cu spor. Acum, putin mai rar.

Nu cred insa ca ar trebui sa renuntam la asta. Nu ai cum, nu suntem impecabili sufleteste si nici nu exista destul detergent metaforic cat sa spele anumite lucruri pe care le traim fara sa incercam. Doar… alunecam in anumite situatii – fie din intamplare, coincidenta, soarta, destin, karma sau nevoie. Si ramanem patati. Si da, suntem devianti. Si nu e rau.

Rau e cand filtrul ratiunii nu mai functioneaza. Si cand inima nu mai bate corect. Si cand plamanii se umplu de venin. Si de dureri. Si cand mainile nu mai scriu poezii pe care le puteau scrie si in somn. Si cand durerile sunt prea mari ca sa mai articulezi cuvinte, amintiri, senzatii.

Suntem coplesiti. Si e marti, e septembrie, e intr-un fel si rau, si bine si stiu ca sunt si ca nu sunt si mi-e mila de cat am gresit si totusi ma bucur.

Is something I cannot say
Is something I cannot say
Is something I can’t explain


Clocking in

Posted: September 16th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | No Comments »

Oriunde vrei sa mergi, ai face bine sa ajungi la timp. Fireste, nu iti va spune nimeni ce inseamna la timp sau macar cine te va evalua, ceea ce face lucrurile putin mai complicate. Insa, pe de alta parte, unde ar fi lumea asta daca ai gasi din start cana ta de cafea preferata, daca zaharul ar fi la locul lui si daca nu ai avea parte de niciun fel de necunoscuta inm viata, niciun “x” care sa te puna pe ganduri si sa te fara sa pierzi sirul cand numeri oi, noaptea, singur in patul tau, in camera ta intunecata?

In mintea mea, “la timp” inseamna multumire. Eficienta sufleteasca. O stare de bine deloc mediocra si pentru care stiu cativa oameni dispusi sa verse niste sange – al lor, al altora, nici nu conteaza.

Am crezut prea mult amarat de timp ca fericirea inseamna mediocritate, ca sa descopar acum ce copil tampit am fost. Am descoperit asta cand am aflat ce inseamna, cu adevarat, “la timp”. Cum se pot potrivi chestiile, experientele, regasirile de sine, chiar si greselile, mersul acasa, indiferent ce inseamna “acasa”, cand de fapt puteai sa ramai, cum se pot deci sincroniza toate acestea astfel incat doi oameni sa ajunga sa se intersecteze exact la timp. Nicio secunda macar mai tarziu.

Sunt unele chestii din care numai altcineva te poate salva. Altcineva-ul acela potrivit pentru tine. Sigur ca nu e de datoria lui sa o faca, insa, daca mai si reuseste fara efort, e clar ca lucrurile sunt exact unde trebuie ele sa fie.

Intr-un fel, lucrul acesta m-a ajutat, la modul cel mai generalist, sa nu mai dau niciun sfat si nu ma mai amarasc inutil.Pentru ca am ajuns sa constat ca 1. oamenii fac exact, dar EXACT ce vor ei, indreptandu-se intr-un fel inconstient si de unii singuri spre acel Moment Potrivit pentru ei (nu conteaza pentru ce e momentul potrivit), si 2. pentru ca sunt prea putine lucruri care sa conteze cu adevarat si care sa te afecteze pe tine, in sinele tau cel mai adevarat, cel mai real, cel mai expus. Restul, vorba aia, e maculatura. Si toamna.


Pagina goala de septembrie

Posted: September 14th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

Gandurile mov se fac roz. Ciudat cum o zona vinetie, intr-un final, se vindeca, si tu ramai doar cu amintirea unor nopti in care ti se parea ca totul este formidabil de defect.

Imi amintesc si acum textura peretilor din garsoniera, vederea de la balcon, panoramica si totusi cu gratii, sentimentul ca, daca ma uit in dreapta, o sa ma copleseasca toate vedeniile si amintirile si nu o sa mai am ce sa fac decat sa imi intorc tot trupul intr-acolo.

Numai ca nu mi-a placut niciodata sa stiu ca nu am ce sa mai fac. Imi plac optiunile, posibilitatile, viitorul care poate sa fie in toate culorile.

Si de aceea garsoniera nu mai e a mea. Si nici dreapta nu ma e a mea. Si drumurile sunt altele si nu stiu nici daca astea sunt ale mele.

Am realizat ca problemele incep acolo unde te raportezi numai la “a avea”. Nu ma mai intereseaza ce e al meu, de cand si pana cand, ce a fost al altuia si ce sta in alte dulapuri si sub alte covoare, desi ar fi trebuit sa fie al meu.

Si uite-asa, e mai bine. In afara garsonierei, in afara de mine cu totul.


Office Space

Posted: September 10th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Am vazut mai demult filmul asta si, sincer, marturisesc ca mi-ar fi placut si mie sa gasesc un psihoterapeut care sa-mi induca o fericire prosteasca, tampeasca, de copil, si care sa ma ajute sa trec mai usor peste problemele de zi cu zi si peste starile de rau permanent pe care mi le dau unii berbeci si unele oi.

Dar nu am gasit inca acel magic psihoterapeut si nici nu am bani sa-i iau la rand si sa-i incerc pe toti, asa ca inca mai sper in zen, gusfraba si alte mantre de genul.

Asadar, a inceput toamna de mai bine de 10 zile. Am facut, surprinzator pentru mine, o gramada. Si de toate sunt mandra. Cel mai rau e ca acum trebuie sa am… nici nu pot scrie cuvantul. Dar hai, incetisor. Trebuie sa am… r… rrraabdare. Da. Rabdare. Altfel o sa stric tot ce ma tot chinui sa construiesc de foarte mult timp. Si va zic, cand diminetile incep ca asta de azi, e greu sa ai rabdare.

Si toamna asta nu ma ajuta deloc. Am vise de plimbat prin frunze, de vacanta, de timp racoros numai bun de visat, de carti ce ma asteapta sa le termin si de tot felul de ganduri, gemuri, conserve, ceaiuri, paturi cadrilate, decoratii ce nu prea au nimic de a face cu viata de zi cu zi sau cu rabdarea.