Flori de mai

Posted: May 9th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Dintotdeauna am fost indragostita de liliac si de iasomie. Tin minte si acum cum, copil fiind, pandeam sa infloreasca pe rand, cand una, cand cealalta. Sufeream groaznic cand liliacul se trecea atat de repede si ma bucuram de iasomie, care tinea parca putin mai mult. Lamaita ii ziceam si aveam o tufa in fata casei. Ma rog, vecinul avea, dar se revarsa, generoasa, si la mine in curte.

Si acum folosesc florile pentru a numara trecerea timpului. Numai ca pare ca se grabeste de fiecare data, al naibii timp. Uite liliacul, acum nu mai e. Lamaita inca n-am mirosit, dar tot e bine ca am vazut pe Facebook (!!!) ca a inflorit. Ma astept sa apara si sa dispara si teiul cu viteza luminii.

Nu imi pare rau ca trece timpul din ce in ce mai repede, e o chestie relativa ce ni se intampla tuturor o data ce avansam in varsta. Imi pare insa rau ca nu mai stiu ce sa fac cu el pentru a mi-l insusi cu adevarat. Cand eram mica si pandeam florile din gradina, nu numai ca aveam tot timpul din lume, dar aveam intelepciunea de a sti ce sa fac cu el. Acum, il privesc neputincioasa si nu stiu cum sa ii spun sa mai stea. Oamenii mari pierd inteligenta timpului. Cred ca il salveaza cand de fapt il trimit intr-o gaura neagra in care incearca ei sa il caute la batranete, insa nu mai au cum sa il gaseasca nicicum.

Florile de mai imi aduc mereu aminte de simplitatea copilariei. Nu o regret, insa ma chinui (putin in zadar, recunosc) sa o readuc la viata, macar in viata mea – n-am avut niciodata stofa de erou, sunt prea egoista.


Driving home for Christmas

Posted: December 23rd, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | 4 Comments »

Ca sa vezi, nu s-a terminat lumea. Asta inseamna ca azi plec acasa, acasa la Craciunul meu, asa cum e el, in esenta, de ani si ani de zile.

Nu stiu cum, dar desi sunt un om destul de negativ, in preajma Craciunului vine cineva si ma stropeste cu praf de bunavointa si optimism. Imi iese matematica sufletului numai pe plus si reusesc sa vad numai lucrurile bune. Banuiesc ca e normal, insa asta nu face lucrurile mai putin placute.

Dintotdeauna mi s-a parut ca in perioada dintre Craciun si Revelion timpul sta in loc. De parca tot si toate au inghetat si noi ne miscam cu greu printre oameni, planuri, socoteli, rezolutii si altele. Cand eram mica, asta era visul meu uneori: sa ia lumea piua si sa fiu singurul om care mai traieste in prezent, sa trec printre oameni si sa intru in case in care unii beau ceaiul, altii fac patul si tot asa. M-as fi simtit cel mai in siguranta, daca timpul s-ar fi oprit. Si cred ca asta e aplicabil si azi.

Ma bucur ca nu s-a terminat lumea. In ne-timpul asta, ma voi gandi la cat de pe plus am iesit si cat de bine e in toate sensurile. O sa fie exact ca si cum s-ar fi oprit timpul.


Sa mai ai putin timp

Posted: November 10th, 2012 | Author: | Filed under: If only, La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Sa mai ai putin timp si pentru tine. Sa mai ai putin timp si pentru ceilalti. Sa nu uiti sa ii invalui in cuvinte frumoase si in gesturi delicate. Sa nu uiti sa fii om si cald si viu si de treaba.

Nu e niciourma de repros sau de gand negativ. Cred ca uitam sa fim simpatici cu oamenii care ne definesc viata. Sau poate am dat numai eu peste oameni care traiesc, pare-se, numai pentru ei, desi se hranesc din altii fara rusine si fara sa ceara voie.

Putem sa facem viata mai frumoasa, lacrimile mai putine si visele mai colorate pentru atatia oameni din jur. Si nu trebuie sa le cerem nimic. Si nici nu trebuie sa avem vreun rezultat. Si nici macar nu trebuie sa spunem cuiva.

De ce or alege unii sa isi traiasca vietile in intuneric, ma depaseste.


Bucurii de toamna

Posted: October 16th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Cand eram mica, aveam o bucurie pe care o aveau, cu siguranta, toti copiii. Imi placea foarte tare sa ma plimb prin frunze si sa le dau la o parte cu picioarele mele sfirjite de copil mic care se credea acest Moise al toamnei.

Se vede treaba ca nu stiam mare lucru, aveam mare incredere in capacitatile mele de a misca chestii din loc si a face loc pentru alte chestii. Si am crescut si, ce sa vezi, sunt la fel.

Nu mai urmaresc stirile de mult si nu stiu daca toti copiii din ziua de azi mai au vreo treaba cu rascolitul asta arhaic de frunze. Mi-e teama ca nu le mai recunosc copilaria. Dar mi-e teama la un nivel mai degraba declarativ, de fata de 27 de ani care se plange ca are prea multi cu un soi de cochetarie falsa, doar ca sa ii spuna cineva ca nu arata de 27. Si parca asta ma ajuta la ceva; stiu exact cate frunze am rascolit pana acum.

Incerc de cateva saptamani un experiment. Dar nu mi-e prea prielnic. Incerc sa ma raportez altfel la timp, sa elimin din angoasa si din panica si din frica. Numai ca, vedeti voi, nu ma simt bine. E ca atunci cand sunt prea racita ca sa mai beau cafea si mi-e greu sa imi ofer o identitate.

Asa ca o sa renunt la acest experiment absurd. Oricum nu aduce nimic bun, decat o stare proasta de zen si armonie cu care, va zic, nu ma impac deloc.


Bine-ai venit, vara

Posted: June 1st, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Gânduri în corabie | Tags: , , , , , , | No Comments »

In fiecare an te astept mai navalnic, mai speriata de tot si toate, mai gata sa iau viata in piept pentru ca apoi sa o fac un vapor de hartie si sa o arunc in mare. In fiecare an ma bucur ca vii, pentru ca mai apoi sa nu mai stiu ce sa fac cu tine. In fiecare an ma intreb ce mi-ai pregatit.

Sunt acum atat de departe, atat de straina de tot ce s-a intamplat in vara trecuta, ca sunt aproape circumspecta in legatura cu vara asta. Insa abia astept primul miros de mare pe anul asta. Prima data cand calc pe nisip si cand uit instant ca sunt Om si ca uneori doare. Primele cirese negre. Primele caise. Primele dati cand asortez sandalele unei rochii scurte si unei senzatii permanente de lesin de la caldura. Da, astept caldura, chiar daca o sa ma plictisesc repede de ea.

Nu ma mai gandesc, nu-mi mai fac planuri. De la o varsta, planurile te cocoseaza. Te obliga. Te imbatranesc. Cel mai bine e sa iti pui un rucsac in spinare, fie el si metaforic, si sa iti vezi de treaba. De vara, de iubire, de anotimpuri, de linistea pe care o cauti intr-o scoica, poate chiar maine.


Cand timpul nu mai stie unde sa fuga

Posted: April 4th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Totul in jurul meu e propice eternitatii. Pasarelele ciripesc in spatele meu cand sunt la munca, soarele imi mangaie spatele, am inima plina, idei bune, probleme cu finantele – dar cine nu are. Am lucruri foarte bune in viata si stiu sa mai si gatesc, ca sa nu mai mentionez ca arat bine pe tocuri.

Dupa cum vedeti, si cu increderea in sine stau mai bine.

Totul in jurul meu si in mine se roaga de timp sa mai stea. Dar ti-ai gasit. Ai cu cine? Nu. Orele trec de nebune, mi se pare ca trec prin mine, le simt in splina cum isi fac loc sa iasa, simt ca imi aluneca mainile ca unui acrobat care a uitat sa se dea cu talc.

Asta e momentul in care m-as plimba, ganditoare, printre frunze si as scormoni in dulap si as scoate de acolo o tristete veche si m-as imbraca cu ea si as arata oribil in tristetea mea, glorios de fragmentata, numai buna de pus intr-un album din anii de trecut sub cuvintele “jale si altele”.

Dar vedeti voi, m-am mutat de curand si cred ca am lasat prostiile in dulapul acela. Asa ca sunt dezorientata. Nu mai stiu cum sa ma rog de timp sa mai stea. Cum sa sper sa fie bine in continuare. Cum sa am problemele la fel de mici si bucuriile si mai mari.


Everything else

Posted: March 27th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Timpul se dilata si se contracta dupa cum are el chef. Degeaba ai bici, el nu te asculta. M-a ascultat putin sambata trecuta, inceputa in fosta (deja) garsoniera la o ora mult, mult prea matinala pentru o zi blanda de sambata.

Am indesat o groaza de chestii in ziua aia, si bune, si rele, si grabite, si de sanatate, si de singuratate, si cate si mai cate. Si am gasit apartamentul!

Am fost la oftalmolog, mi-am luat rama noua de ochelari, mi-au crescut dioptriile si m-am gandit la tata, de la care mostenesc treaba asta cu ochelarii, mi s-a facut foarte, foarte ciuda si intr-un fel aiurea pe care altii nu au cum sa il inteleaga ca eu nu am cum sa zic ca ma duc la tata in vizita fara sa insemne ca ma duc intr-un loc foarte trist si foarte tacut. Am trecut prin ambele case, chiar si prin cea din Pitesti unde cred ca m-am lasat pe mine, cea de la 17 ani, sa cresc frumos in universuri cu totul si cu totul paralele.

Am fost la fast food cu mama – o chestie care ne place amandurora. Am luat un tren si am reusit sa ajung sa gasesc – sau ma rog, sa ne gaseasca el pe noi – apartamentul perfect, cel in care deja ma asteapta toate rochiile mele, ca niciodata, fiecare pe umerasul ei, cuminte.

Saptamana asta e ultima de nomad. Lucrurile se intampla frumos si calm. Imi place. Azi ma duc in Pantelimon pentru ultima oara, vineri in Drumul Taberei pentru ultima oara.

Nu prea ma mai intereseaza aspectele practice, ele se intampla. Am senzatia ca viata mea nu mai e ca la sah – sa astepti incordat sa vezi cine face urmatoarea miscare, simtindu-te presat de timp si aproape invins, ci ca un puzzle mare si frumos – timpul te ajuta, ai toate piesele, un final frumos te asteapta. In plus, niciodata nu m-am priceput sa joc sah. Strategia nu e punctul meu forte.

 


All this quietness

Posted: January 4th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Nu inteleg de ce oamenii se incapataneaza in continuare sa faca chestii de pe 22 decembrie pana pe 7 ianuarie. Este absolut clar ca nimeni nu care chef de munca, la fel cum nimeni nu are chef sa patineze in picioarele goale la -10 grade purtand doar o camasa de noapte si fara sa fi mancat nimic inainte. Nimeni nu are chef sa raspunda la mesaje, mailuri, telefoane, cine o face, o face in scarba si in speranta ca esti cineva de la Telemarketing si nu de la munca.

In aceasta perioada, mi-as fi vandut cele mai de pret posesiuni dupa carti si bijuterii – deci probabil aparatul foto si hainele, ca ceea ce eu numesc computer deja este in stadiul de “da-i de manivela ca sa porneasca” – pentru momente de liniste, somn din ala bun de pana la 12, citit cele 100 000 de carti de pe lista de lecturi obligatorii si mai ales pentru senzatia aia de plictis pe care nu stim sa o apreciem.

Ce imi doresc, in viitorul apropiat, este sa am timp. Timp ca sa ma pot duce si eu, ca femeia, la coafor, timp si bani pentru o excursie in alte orase decat acasa si Bucuresti, timp sa fac curat asa cum imi place mie si cum imi ia toata sfanta zi, timp sa incerc cele 10 oje noi cumparate in ultimele luni, timp sa ies la cafea cu oamenii pe care ii iubesc, si sunt multi, timp sa imi inchei socotelile cu mine insami, in liniste, privind in tavan, timp sa incep carnetelul nou primit de Craciun, timp sa fac o prajitura si timp sa gatesc pui cu prune.

Cer prea mult? In schimb, am timp sa vin la munca in preaviz, sa fac in 8 zile ce nu s-a facut in 2 luni, timp sa ma uit in jur si sa ma deprim, pentru ca, asa cum am mai zis, urasc zona de Nord a orasului astuia, timp sa dau banii aiurea pe take out care nici macar nu imi place, timp sa beau aceeasi cafea la birou, privind la tastatura si la stiri si timp sa ma aranjez dimineata pentru 8 ore la birou cu doar doi colegi (oricum e mai bine fata de saptamana trecuta, cand am fost, in mare parte, singura).

Nu stiu daca e corect sau nu, dar cum asta este ceea ce am momentan, nu pot decat sa incerc sa fac tot ce pot eu ca sa fie bine. Vorba aia, daca usa e incuiata, iesi pe fereastra si tot asa. Trebuie sa gasesc o cale ca sa nu mai ajung acasa ca aseara, epuizata, cu durere de cap, ochi si spate, bagandu-ma in pat la 9 fara un sfert, ca o babuta.

 


Cum trece timpul?!?

Posted: September 28th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Panica mare in SilviaLand. Mazarea nu merge cu cartofi prajti, cat de mult as vrea. Jaluzeaua de la geamul din bucatarie nu vrea sa stea locului. Chestii de facut sunt pe toate drumurile. Ajungi sa te uiti la ceas, sa vezi ca e 3 jumate si n-ai facut nimic. iti smulgi metaforic parul, pentru ca in realitate investesti in el si in tratamente scumpe si nu merita sa ramai fara el.

Oamenii vor, cer, te intreaba, iti dau chestii de care nu ai nevoie, iti trimit mailuri, pac, se mai deschide o fereastra de mess, telefonul nu mai suna, ca in cantec, si ce bine e! Cand suna, daca nu e un numar cunoscut, nu (mai) raspund; cine stie cate premii am pierdut cu aceasta ocazie.

Si chestia grava e ca nu am loc sa mai citesc in troleu, din ce in ce mai multi oameni ocupati au acelasi traseu cu mine, ma sufoca, ma lovesc, ba ieri o tanti mai ca ma impingea sa ma urc in autobuz. Oamenii isi permit sa fie intimi prea repede si prea fara perdea. Pe vremea mea… Pe vremea mea, in Pitesti city, se urca in fiecare zi Calea Bucuresti la picior si n-aveam probleme dubioase. Si aveam si picioare mai frumoase, fara sa dau bani la sala pentru asta.

Apropo de sala, finantele mele nu tin cu silueta, abia saptamana viitoare o sa fiu fericita ca am febra musculara. Si uite-asa (imaginati-va un semn larg cu bratele deschise) ma doare spatele de la stat pe scaun, ca nu mai am cuvinte.

Si pentru ca nu mai am cuvinte si nu mai am timp prea mult, n-o sa mai zic nimic, gata.