Momentary lapse of self

Posted: September 7th, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Cred că e un moment în fiecare toamnă când amnezia e de preferat. Te pierzi pe tine prin frunzele care cad, prin ploile reci, prin drumurile care par mult mai lungi pe întuneric. De fapt tu ești unul și același, drumul e tot ăla, ploile nu fac nimic decât să spele mizeria lăsată de vară la afterparty.

Dar tu, tu negi realitatea și lucrurile care sunt fix cum erau. Închizi ochii și pe dinăuntru și știi că respiri, dar nu simți. Ții de tine ca de centura de siguranță într-un parc de distracții, dar e degeaba, te-ai dus. În altă toamnă, alte camere, alte vise, alte praguri.

Probabil că e un moment din ăsta pentru toată lumea, nu știu. Poate că delirez și doar mie mi se întâmplă așa: să nu mai știu să-mi semnez numele pentru că nu mai știu ce nume am și ce înseamnă a semna.

Doar că asta mi se petrecea mai târziu. Mi-era octombrie și străzile erau un ocean de frunze și vise risipite. Acum, nici nu s-a pus bine frigul, n-a căzut bine nici măcar sentința că mai avem un pic din an. Și iată-mă, rătăcită mai ceva ca altă dată când măcar puteam să mă prefac că știu cine-mi sunt.


Ce-am mai pierdut

Posted: September 1st, 2017 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

- O pereche de șosete la care țineam destul de mult (mă rog, pe cât poți să spui că te-ai atașat de niște șosete). Măcar le-am pierdut în pereche, au cu cine juca șah.

- O bluză mișto, gri, care, dacă stau să mă gândesc mai bine, e probabil rătăcită în dulapul meu unde încap deopotrivă Narnia, lumea din Avatar și planeta maimuțelor – deci e un pic mai rău decât dacă ar fi fost pierdută altundeva.

- Un telefon la care am dat și primit cele mai frumoase telefoane, pe care am scris cele mai poetice sms-uri, din care m-am hrănit un an – de parcă mă alimentam eu la el, nu el la priză. Nici el nu cred că e pierdut de tot, dar…

- Cheful de a mai asculta The Cure oriunde, oricând. Nu că nu-mi mai plac, dar îmi amintesc de atâtea lucruri, nu toate bune, că prefer amnezia și alte trupe.

- Convingerea că toți oamenii au o fărâmă de ceva anume, special, unic în ei. N-am pățit nimic, doar am crescut și mi-am dat seama că nu putem fi toți floricele speciale.

- Un pix primit de la cineva de care nu știu nici acum dacă mi-a plăcut sau nu. Ciudat.

- Dorința de a încheia orice listă în numere impare. Se pare că sunt invers: unii, pe măsură ce îmbătrânesc, capătă tot felul de obsesii, iar eu încep să scap de ele.


Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.


Ce ți-o mai fi și cu octombrie…

Posted: October 20th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Cine ce să mai înțeleagă din luna asta? Capricioasă ca o domnișoară în cabina de probă, deziluzionată ca domnița care iese din magazin, necumpărând nici de data asta nimic, căci rochia aia îi făceau degetele să pară grase. Curioasă ca o pisică* ce aude cum se deschide frigiderul, atentă ca stăp sclava pisicii, nu cumva să-i cadă o bucată din sandviș pe jos.

Trivializăm totul și pe mine una asta mă sperie mai mult decât mă sperie două chestii: că abia acum două zile mi-am târșâit pentru prima dată pantofii printr-un morman de frunze galbene, răpuse de toamnă, și că încă n-am mers cu trenul deloc în luna asta.

Și se știe că nu te poate încerca cu adevărat o stare de depresie până când nu mergi cu trenul, cu niște căști adânc înfipte în urechi și ceva trist în ipod.

Așadar, acum mă străduiesc să înțeleg ce naiba e cu luna asta și de ce mă simt, continuu, ca un maratonist uitat la linia de start. Se lasă seara și el tot acolo e, privind încurcat cum nu vine nimeni să-i dea startul așa cum trebuie.

 

*BTW, acum am două. Asta mică din stânga imaginii este Orca. Am să vă povestesc ce și cum.


Dintr-un foc

Posted: September 28th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Este super septembrie și stau cocoșată pe canapeaua galbenă din sala de întâlniri unde aștept să vorbesc cu o colegă despre un proiect.

Este foarte, ultra septembrie și simt frigul în oase, inutilitatea existenței sub neoane deasupra capului, simt cum vin zilele întunecate în care nu se întâmplă aproape nimic bun.

Este mega septembrie și desigur că sunt fatalistă, cum de n-aș fi eu fatalistă, fata căreia îi cade mereu felia unsă cu unt exact pe partea cu unt, exact când era ultima felie unsă cu ultima particulă de unt și ei îi era cel mai foame.

Este genial de septembrie, plouă cu nesiguranță – de foarte mult timp nu m-am mai simțit așa de nesigură pe lume și pe societate și pe alegeri și pe ce se întâmplă când nu ești atent.

Atât de septembrie, eu stau pe canapeaua galbenă în continuare cu gândurile mele deșirate ca un ghem de lână care nici el nu știe ce vrea să se facă atunci când o să fie mare.

Toamna asta… ca oricare alta, nu?


Întoarcerea pe lună*

Posted: September 8th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Băi, într-un final m-a cam prins și pe mine toamna de un picior.

Stăteam eu liniștită și-mi beam cafeaua la masa din bucătărie, cum fac din ce în ce mai rar, căci am descoperit o mare bucurie în a-ți bea cafeaua pe unde e mai dezolant: în fața dulapului burdușit de haine și totuși gol, în hol, pe punctul de te încălța, pe canapea, într-un echilibru precar, testând mereu și mereu norocul de a nu o vărsa pe bejul inocent al pernelor, sau pe balcon, cu ochii la motanul ce doarme netulburat de cel puțin o oră.

Și cum eram eu la masa din bucătărie, m-am simțit trasă de degetul mic de la piciorul drept pe care-l țineam sub mine. M-am uitat atent și am văzut: de el mă trăgeau bicicleta, abandonată atâtea zile din pricina caniculei neobosite, un pulover aruncat neglijent în cuier, perele din coșul de fructe și-o frunză ajunsă, nu știu cum, lângă perechea preferată de adidași.

Și uite-așa, am oftat, mi-am băut cafeaua, mi-am spălat cana, mi-am orânduit vara pe raftul cu veri de neuitat, am deschis geamurile larg să aerisesc și am tras aerul de septembrie adânc în piept.

E doar o chestiune de momente până când mă împiedic și alunec în toamnă, cu nasul înainte. Așa cum îmi place mie cel mai mult să cad, de altfel, pentru că dacă tot faci o boacănă, măcar s-o faci până la capăt. Așa și cu toamna, vă zic.

*


Azi chiar mi-a mirosit a toamnă

Posted: August 18th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 


I said baby I’m your anchor, and I said baby you’re my wings*

Posted: November 2nd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Acum ceva vreme, dacă deschideai camera cea mai secretă din mintea mea, găseai o groază de mizerii care te-ar fi lăsat orb, surd și mut emoțional. Azi sunt cel mult câteva gânduri prăfuite și pe care oricum am avut inteligența de a le diseca deja.

Cred că mereu voi găsi fascinantă capacitatea oamenilor de a se modifica structural fără a-și altera, însă, propria esență într-atât încât să nu-i mai recunoști. Și iarăși cred sincer că asta se datorează ancorelor pe care oamenii ăia le au. Lucrurile concrete din viața loc, ceea ce contează, ceea ce îi reflectă, ceea ce îi reconectează la sine. Fără ancorele mele, curățenia din cea mai secretă cameră din mintea mea nu s-ar fi putut face așa de natural.

Ancorele mele sunt simple și eficiente la maxim, aș zice. Familia. Prieteni, aceiași, de ani de zile. Noiembrie, frunzele din grădină, pașii mei prin ele, puțin mai mari ca atunci când eram copil, dar la fel de uimiți și de galbeni. Situații și oameni la care mă întorc cu drag, fără să fie vorba de un plan B, fără să o fac doar la nevoie.

Chestia asta cu ancorele stă cam așa: trebuie să ai mare, mare grijă să nu ruginească.

Și asta cam uităm, noi, oameni foarte ocupați, oameni mari în costume de stofă ce ne sufocă și ne dau mâncărimi.

 

*De aici

 


Azi am zis chiar asa: se vede ca e vineri

Posted: September 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Nu sunt genul de om care sa urasca din suflet ziua de luni. Mai bine zis, nu mai sunt.

Dar sunt genul de om care simte ziua de vineri.

Vinerea, cafeaua e mai gustoasa, mai aromata, mai speciala. Vinerea, prietenii zambesc mai mult, sunt mai blanzi, cuvintele stau mai bine. Nu exista chestii categorice, nu exista eficienta, nu exista lucruri rigide sau colturoase, exista lucruri pufoase si moi, ca atunci cand erai mic si credeai cu tarie ca norii pot sa aterizeze la tine in gradina.

Azi se simte ca e vineri si oamenii sunt parca, parca putin mai buni. Stiu ca pe majoritatea o sa ii tina pana luni. La urma urmei, tuturor ne e greu cu toamna.

Dar pana atunci, sa ne bucuram. E vineri, e aer aromat, e putin echilibru, putin septembrie, primul ceai cald, primele grji de toamna, primele sentimente de amaraciune cu gust de nuci verzi si mere coapte. Primele mici, dar foarte mici sentimente de nestatornicie. Asa cum ii sta bine cele mai vineri zi de vineri.


The art of autumn

Posted: September 14th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, If only | Tags: , , , , , | No Comments »

Toamna lui 2013 se serveste cu o doza mare de maturizare. Se ia si niste cafea, se amesteca bine de tot cu niste planuri, se baga si niste bilete la cateva concerte, se mixeaza cu vin rosu sau Guinness, inca nu ne-am hotarat. Se fac planuri de vise, de duca, de intoarceri, de pribegiri, de carti, de oameni, de prietenii. Se incearca chestii noi, se uita chestii vechi doar pentru a le incerca din nou si a crede ca sunt noi.

Ce astept eu de la toamna asta nu stiu daca este ceea ce ea imi poate da. Eu astept copilarisme, plimbat prin frunze, bucurii cu iz de galben si amintiri din ploi traite candva de sub alte adaposturi.

In schimb o sa ma multumesc cu ce primesc si nu e deloc putin. E altfel, da. Oamenilor nu le place rutina. Sa fie totul altfel si sa nu mai stim nici cum ne numim.

Cand insa devenirea, transformarea nu e fortata, altfel-ul asta nu este nici el asa de aducator de spaima si de groaza. Poate, la o adica, sa mai fie si bine.

Cred ca de-aia ne si intoarcem la scoala, toamna. Cu sprancenele arse de soarele de august, cu parul incalcit, cu scoici in geanta si nisip in sandale, derutati in fata lumii reale si a chestiilor care devin, se transforma, trebuie sa mergem putin si la scoala.