Nope.

Posted: January 5th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.


A sad kind of happy

Posted: September 8th, 2013 | Author: | Filed under: If only | Tags: , , , , , | 2 Comments »

Sunt fericita ca se face shift-ul de la media traditionala la media online.

Sunt trista cand se face cu amaraciune, cu tristete, cu neincredere si cu un sentiment de saturatie ca un os intr-un gat ragusit de cat a strigat.

Sunt fericita ca oamenii tineri ies in strada, ca sunt civilizati, ca sunt atenti, ca sunt activi.

Sunt trista ca sunt si mai multi care s-au saturat de asta, par a se fi saturat pana si de a deschide un google si o carte, se multumesc doar cu ce primesc si ii rad pe aceia, oricare ar fi ei, din orice tara, orice oras, care cred in ceva, orice si care fac ceva in privinta asta, asa cum pot, cum stiu, cum isi doresc sa faca altii pentru ei.

Sunt fericita ca prietenii mei sunt asa cum sunt si nu obosesc in a le spune si altora ce au aflat, citit, descoperit, invatat.

Sunt trista ca sunt atatia oameni speriati de nou si reticenti la a mai invata, de parca traiul se opreste undeva in Centrul Vechi la 20 si ceva de ani.

Sunt fericita ca unii stiu ca o sa imbatranim toti si vor sa fim niste batrani frumosi si increzatori.

Sunt trista ca altora nu le pasa si ca isi asuma toiagul si amaraciunea din tinerete, brusc, undeva in metrou in drum spre lucru.

Sunt fericita ca mai sunt oameni care se intreaba de ce.

Si trista ca sunt oameni care se intreaba cum sa faca sa fie totul cum era si sa fie liniste, ca noi am obosit si vrem sa fie ca inainte. Sa ne hahaim, sa luam totul la misto, sa ne radem de ce poze cu pisici mai apar pe net si, in general, sa ne traim distopiile de parca ar fi ceva firesc ca acestea sa apara de la sine, de la o varsta.


Duios tristetea ma apuca

Posted: November 6th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , | No Comments »

Ma apuca de un picior si dorea sa ma atraga in capcana postarii de poze triste pe Facebook. Sau poze cu pisici. Sau poze cu citate inspirationale scrise cu Helvetica.

Numai ca, in viata de zi cu zi, eu prefer Calibri si nu imi plac pisicile. M-am plans si eu destul pe Facebook si cel mai mult si cel mai mult pe blogul asta, insa cred ca nu in cuvintele care trebuiau sa fie auzite si intelese astfel incat sa fiu mangaiata pe cap de cine trebuie. Dar ca sa vezi, cine trebuie probabil ca nu era onlain in acel moment.

Toamna scoate ce e mai rau din oameni. Poze cu pisici, angoase, depresii, lipsa de calciu, despartiri, remuscari, amintiri, lobotomii, plecari. Toamna scoate toti scheletii din dulap si ii imbraca frumos. Ii plaseaza discret langa toate momentele ridicole pe care doreai sa le uiti. Ii fotografiaza si inrameaza poza pe care apoi ti-o vara in portofel. Nu cumva sa uiti.

Toamna asta e de vina pentru multe din deciziile irationale pe care le iau oamenii. Te impinge spre prapastie, fie ca ai sau nu parasuta. Nici nu o intereseaza, de altfel.

Uneori imi place toamna. La fel de mult cum imi place sa ma uit pe geam si sa ma plang pe blog. La fel de mult cum imi place sa citesc carti care sa ma puna pe jos de durere. La fel de mult cum imi place sa ma gandesc la tacere si sa fiu trista.  Numai ca tind sa ma si ridic de pe jos si sa imi vad de bucurii. Sa le fac lor poza si sa imi var poza lor in portofel.

 


Chestii pe care Silvia bolnava si nedormita bine nu le intelege

Posted: February 8th, 2012 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Nu inteleg de ce raceala nu poate sa vina cu the works: febra, nas, gat, urechi etc si atat. Nuuu. Raceala trebuie sa vina si cu depresie, nu? Cu tristete, cu sentimente gri, cu necajeli inutile.

Nu inteleg de ce, cand sunt racita si nedormita, cand vreau sa zic “da”, iese “nu”, cand vreau sa zic “nu”, iese “poate” si tot asa. Nu inteleg de ce nu imi intinde nimeni o mana fara sa o cer – si ma refer la o mana reala, adevarata, nu una pe fb sau mess sau alte mijloace… impersonale de comunicare.

Nu inteleg de ce cateva momente de vulnerabilitate date de o raceala banala ma fac sa vreau sa imi iau jucariile si sa plec. Sa ma simt inutila, nedorita, stresanta, agasanta, sa inteleg de ce s-ar indeparta oamenii de mine si sa ma simt exact ca la PMS cand nu e vorba de asa ceva (da, PMS-ul face din femei, bestii).

Si mai ales nu inteleg cum se potriveste sa fiu mereu in garsoniera asta pe care nu o mai plac deloc, deloc, cand se intampla asa. Sa stau sa imi rod unghiile (metaforic, acum sunt prea verzi si frumoase) si sa ma gandesc ca poate chiar nu trebuie sa fiu vazuta asa de nimeni, niciodata.

Sunt chestii in oameni care trebuie sa ramana ascunse.

De aia. Pentru ca asa zic eu, si sunt racita si nervoasa si delirez putin probabil.


Adevarul mic

Posted: August 9th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine, If only | Tags: , , | No Comments »

Poza asta e de acum patru ani si un pic. Acum in august nu am vazut vreun rasarit, inca.

Adevarul mic e mic de tot si sta bine in mine. In mine, care ma simt gratioasa ca o girafa, evidenta ca un strut mov, ametita ca un leu nemancat si inapta ca o palamida. Adevarurile mici sunt mai importante, deseori, decat cele mari. Adevarurile mici se simt in clipe la fel de mici, in lucrurile marunte, in singuratatile de zi cu zi, de cand speli vase sau prajesti un cartof sau stergi praful sau te uiti la apus de pe balcon.

Din toate animalele de mai sus, o sa-mi aleg omida. Poate ca trebuie sa-mi bag in capul asta incapatanat si niste adevaruri mai mari. Sa ma strang intr-un cocon in care sa cuget, sa imi doresc alte lucruri.

N-ar fi bine daca am avea cu totii curaj? Curaj sa traim adevarurile mici cu tot sufletul. Se vede ca imi inchei vacanta asta mai lunga. Ma apuca o balanganeala concreta de nu va pot povesti. A fost bine in abstract, nu?


Orasul asta…

Posted: June 24th, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 4 Comments »

Orasul asta s-a parfumat intens cu tei; stie ca imi place si ma momeste asa, ca un iubit lenes si de care stii ca trebuie sa scapi si totusi nu o faci. Imi plac povestile de dragoste, mai ales cele triste si cred ca de asta si idealizez orasul asta. Tocmai de aceea, azi noapte cand veneam acasa intr-un taxi cu toate geamurile deschise larg si cu Dire Straits la maxim, pe Drumul Taberei, prin mirosul de tei, mi-am dat seama ca tare mi-ar placea sa plang putin.

Ma pregatesc pentru a treia mutare din trei ani. Intotdeauna la inceput de vara. Intotdeauna cand miroase a tei. Si e obositor si vreau sa stau, sa ma intind ca o pisica pe un balcon de pe care stiu ca nu o sa mai plec curand. Dar orasul asta ma da cumva afara din toate casele pe care le-am pretuit la un moment dat, chiar daca alegerea rationala este a mea. Iar acum simt ca ma da afara din cel mai frumos cartier din lume.

Orasul asta, mi se spune de catre oameni pe care ii stiu de cand sunt constienta de fiinta mea, nu mi se potriveste. Si eu simt asta. In acelasi timp insa, simt ca e ceva in el, ceva in esenta lui, ceva sub daramaturi si sub oameni, sub fantome, sub vise de copil, sub noptile pierdute, tramvaiele la fel de pierdute, sub intamplarile cu oameni frumosi si urati deopotriva, sub toate lacrimile atat de bine ascunse si sub alea evidente, sub despartirile intamplate aici, adanc sub intentii murdare si sperante de 18, 21 si 25 de ani; e ceva sub toate astea care ma atinge inca.

Nu stiu. Poate ca e atat de evident ca nu mi se potriveste incat numai eu, mioapa, nu vad.


Sunt trista azi

Posted: June 23rd, 2011 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Mi-am dat seama de dimineata, in caldura incredibila care ma invaluia ca o patura groasa de lana, ca nu are rost. O chestie concreta, una abstracta si totul dintre ele. Nu are nimic rost. Si daca pentru multi alti oameni treaba asta este una grozava, care iti da libertate, pentru mine asta e o treaba trista.

E cald in Bucuresti. E multa lume in Bucuresti. E multa agitatie si mie nici ca-mi pasa; de ce mi-ar pasa, daca nu are rost. Si acuma sunt foarte nervoasa, pe langa faptul ca sunt trista, pentru ca am vrut sa stiu si uite, acum stiu, insa multe din chestiile pe care le stiu sunt negre si mici si urate si, ce e mai rau, imi apartin in totalitate.

As vrea sa ma inteleaga toata lumea cu care ma ciocnesc, sa priveasca macar putin in mine si sa-si dea seama ca anotimpul asta trebuie sa ma lase in pace. Ca sunt lucruri mai importante decat niste litere scrise gresit, mult mai importante decat o poza pusa ciudat pe un site, ca viata nu se opreste la magazinul unde nu mai gasesti painea ta preferata, ca mobila pe care o cumperi conteaza atat de putin, ca visele sunt facute pentru a fi uitate si apoi amintite si ca pe mine chiaaaar trebuie sa ma lase in pace. Altfel o sa ajung un robotel trist, exact ca ei. Sunt pe drumul cel bun; robotel nu sunt, dar trista, oho, da.


La noi in gradina…

Posted: March 3rd, 2011 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | 2 Comments »

O fi venit primavara? Cu ochii semi-inchisi si pumnii stransi de frig, as zice ca nu. Nici macar oamenii de la Free Hugs cu care m-am intalnit nu au reusit sa ma convinga.

In prima zi a noii primaveri, de la care aveam sperante mari, am ajuns acasa infranta, lovita si zdrobita. Fara sa imi imaginez macar ca imbratisarea de la Free Hugs o sa vina intre doua telefoane, care mai de care mai ciudate. Si ultimul m-a facut sa nu mai vreau sa fie nimeni pus in situatia in care am fost eu pusa mai demult, sa simta golul si tristetea si nimicul. Nimeni sa nu mai treaca printr-o situatie care se dovedeste pana acum cea mai grea prin care vor trece vreodata.

Si totusi ma gasesc gandindu-ma ca nu ai cum sa controlezi situatiile acestea. Nu ai cum, nu poti, nu ai ce sa faci… Si e greu. Si nu e primavara inca, e o primavara ca acum 8 ani, o primavara absurda.. Si inca o astept.

La noi in gradina primavara se lasa asteptata. Cu pumnii stransi de frig, cu ochii inchisi, ne uitam la soare si il asteptam. Asa cum situatiile care nu trebuie sa se intample eventual se intampla, si primavara vine. De asta sunt foarte sigura.