Și înc-o vară…

Posted: August 24th, 2017 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Momentul acela când te uiți în calendar cu o uimire înduioșătoare și realizezi că timpul face ce știe el mai bine. Trece. Nu e de mirare, e probabil unul din puținele lucruri de care poți să fii sută la sută sigur (și restul de care ești sigur derivă din el): timpul trece. Nu e surpriză că nici azi, când puneai de cafea, ceasurile nu s-au oprit și lumea nu a stat, uimită, în loc.

Și totuși mă trezesc prinsă în gânduri și discuții sterile, uite cum trece vara, se duce și anul ăsta, mai e un pic și ne văităm de frig. Și, ca într-un roller coaster în care te-ai urcat fără să analizezi corect riscurile, stai cuminte și răbdător să se termine tot chinul și să te duci să-ți dai, apoi, cu apă rece pe față, repetând ca o mantra ”nu mai fac asta niciodată”. (spoiler: o să o mai faci).

Nu știu ce să zic în fața acestei uimiri. Că sunt tristă că trece vara? Da, evident. Că mă întreb unde se duce timpul? Nu, nu mă întreb că nu sunt copil. Că mă sperie vastitatea universului în care ne rotim ca niște gâște? Sigur.

Doar că na, vedeți voi, ce poți discuta în lift? Nu e ca și cum cele 3 sau 5 etaje pe care le urc aproape zilnic sunt propice pentru a naște discuții despre spaima care mă ține trează noaptea pe la 3, ultima oară când te-ai simțit om, gândurile horror care te cuprind când ai mai mult de 5 minute singur, tu cu tine. Discuți despre vreme și timp. Aia faci. Și te miri cum de există acest paradox: vorbești în lift despre cât de repede trece timpul, în vreme ce acele minute în el par a nu se mai sfârși niciodată.


Una din zilele în care te simți ca un cățel într-o pungă

Posted: August 21st, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 1 Comment »

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lidl sau Billa sau ceva ce sună a astea, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.


Vară, vară…

Posted: June 10th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.


Mai stai nițel

Posted: August 14th, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine, Gânduri în corabie, If only | Tags: , , | No Comments »

Sunt veri și sunt veri.

Sunt veri ce nu se mai sfârșesc.

Asta nu e una din ele.

Sunt multe grade în aer. Sunt mulți oameni transpirați și nervoși. Sunt multe pălării purtate cu mândria cu care alții își poartă CV-ul.

Și totuși, miroase a sfârșeală. Mereu, după 10 august, miroase așa, a frunze uscate, a renunțare, a lipsa chefului de a mai încerca.

August ne dă drumul spre o toamnă mult prea plină pentru niște oameni deja obosiți.

Încep să mă simt ca atunci, când se termină o mare iubire: pârjolită, secătuită, complet dezinteresată de cafeaua de mâine.

Și de-aia zic, măi, vară: mai stai. Mai stai cât să mai povestim un pic. Nu cred că e locul între noi de uși închise. Nu cred că e vremea să-mi pun un pulover pe mine. Nu cred că sandalele vor să se ascundă în cutiile luate special pentru ele – oricât de frumoase, sunt tot niște închisori ale plimbărilor fără griji.

Mai stai un pic, dar fii mai domoală. Ai făcut ce-ai vrut în astea două luni jumate. Mai ascultă și de alții, ce zici?

Mai ascultă la o limonadă, la o bere rece, la o ploaie de stele, la un dezmăț cu pepeni rotofei și zemoși. Mai stai. Mai sunt o grămadă de lucruri bune de încercat.


Azi chiar mi-a mirosit a toamnă

Posted: August 18th, 2014 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 


Dintr-una într-alta

Posted: July 21st, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Știu că pare că m-am supărat pe lume, mai ales luând în calcul ultima mea postare. Dar de fapt, lucrurile stau altfel.

Am învățat, cu greu, e drept, să separ foarte bine lucrurile care mă supără tare și mă apasă poate la fel de tare de cele care reprezintă tot ce e mai vesel și bun în viața mea. Pentru a supraviețui emoțional, mi-am creat sertare și sertărașe de sentimente, depozitare de gânduri și stări, am împărțit bine lucrurile și încerc să am ordine în ele. Ca și în cazul dulapului meu cu haine, sunt momente în care haosul domnește, lucrurile frumoase se poartă primele și rămâi fix cu rochia aia în care arăți cu 10 kile mai grasă.

De-aia am nevoie din ce în ce mai des de momente în care fac ordine, curat, disciplină.  Aranjez, spăl și calc și mă străduiesc ca lucrurile să fie cât mai echilibrate. E loc în dulap și de rochia aia urâtă, e nevoie de ea ca să-ți amintești că nu mai ești persoana care putea să o poarte.

Și desigur, la tăcerea mea din ultimul timp a contribuit și vara. Epuizanta vară, lungile nopți, zilele cu soare în frunte, chiar și ploile și furtunile neașteptate și nedorite. A trebui să învăț că e vară, ca în fiecare an, iar asta chiaaar îmi ocupă tot timpul!


Strânge-mi vara în pumn

Posted: May 28th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: | No Comments »

Nici n-a început bine vara asta, că nu vreau să treacă. Vreau să trăiesc perpetuu așa, cu limonadă și ventilatoare, cu fuste zglobii și terase pline, cu bere rece, la halbă, și cireșe amare, cu gândul în barcă și picioarele pe nisip, cu filme în miez de noapte și excese culinare de dis-de-dimineață, cu Ayla și seriale polițiste, cu popcorn seara, cu sala cu aer condiționat, cu mașina în drum spre mare, cu capul sus în nori la munte.

Aș vrea să strâng vara în pumn, s-o fac ghem și să n-o mai deșir niciodată. Să strâng în ghemul ăla tot ce e bun, tot ce e parfumat a tei, tot ce înseamnă pastel și sandale, apă rece-rece de fântână și șerbet, parc și badminton, sandale și înghețată, cărți încinse de soare și poze arse. Să fie al meu, ghemul ăsta, tot anul. Să-l adulmec, doar, și să simt cum e vară iar peste tot.

Sper ca vara asta asfaltul să fie fierbinte de tot, să fie așa de încins încât mie să nu-mi mai trebuiască nicio fugă. Metaforică, firește, căci altfel, nu-mi ajunge harta.


Ati innebunit cu totii?!

Posted: August 23rd, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | 2 Comments »

Mi se pare incredibil cum aleg unii sa traiasca. Sunt o fire destul de toleranta si, in general, nu ma intereseaza ce si cum si mai ales de ce fac oamenii ceea ce fac, sunt convinsa ca avem cu totii motivatiile noastre pentru a fi cat de destepti sau de prosti vrem.

Dar, pentru ca exista Facebook si Twitter si pentru ca e meseria mea sa le calaresc, numarul de dati in care dau nas in nas cu diversi oameni si diverse reactii e suficient de mare cat sa ma scoata din sarite.

Nu pot sa inteleg / accept ca exista atatia oameni care duc razboaie zilnice cu aerul conditionat; sunt birouri in care numai despre asta de vorbeste, dupa care discutia se continua, in mod evident, si acasa. Oamenii se cearta ca e prea cald, ca e prea rece, ca e prea curent. Si chiar se cearta! Asta e problema lor, zi de zi: sa ajunga la munca si sa se certe cu toata lumea si daca se poate si cu vremea. Asta ii macina, asta ii face sa se aprinda.

Este incredibil ca am ajuns atat de marunti, ca putem sa folosim internetul pentru atatea si atatea scopuri, iar noi il folosim pentru aproape nimic. Nimic de importanta sau substanta. Oamenii discuta mii de minute despre un amarat de bec, reactia noastra initiala cand ne e frig, inainte sa ne luam o patura, este sa ne plangem online, ca sa nu mai zic ca nu mai stim sa reparam nimic fara a scrie pe Facebook, eventual si cu tag.

Relatiile se duc pe net intr-un mod extrem de superficial, nu mai stim sa stam, sa fim unii cu altii – si asta o spun eu, care petrec mai mult timp pe internet decat e necesar sau poate sanatos. Si chiar si eu am realizat ca am o problema care altfel nu ar fi existat, daca nu as fi fost mereu “conectata”.

Ieri am gasit o poza cu mine de cand eram mica. M-am simtit… dezumanizata, depersonalizata. Fata mica, blonda, cu un zambet mare pe fata, ma privea si vedea prin mine. Am uitat cum eram atunci si poate ca e normal; tricoul si sandalutele pe care le purtam in poza acum nu imi mai spuneau nimic, desi poate candva le-am iubit (de mica am iubit lucrurile, pentru ca le investeam cu tot soiul de calitati umane – era atat de grav ca nu puteam sa pierd nici macar un pix).

Instrainarea asta de noi insine e poate fireasca; poate ca nu am putea sa supravietuim daca nu ne-am indeparta, lepada de noi. Numai ca azi asta se intampla mult prea accelerat, ajungi sa nu mai stii de pe o zi pe alta cine esti. Si asta e cel mai ciudat si rau si asta ma face sa am momente cand da, imi pasa ce fac ceilalti si da, sunt convinsa ca o fac foarte, foarte prost.


The Bond

Posted: July 31st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | 2 Comments »

Recent simt ca mi-am pierdut legaturile cu mine. Am devenit o persoana pe care nu o recunosc, cel putin profesional, desi mare parte din ceea ce fac nu a suferit mari schimbari. Insa ma simt asa, cumva… dezlegata, neapartinand, ma simt mereu pe drumuri, desi sunt mai acasa decat am fost in multe ocazii.

Nu e ca ma tem de paradoxuri, m-am obisnuit cu ele si uneori le primesc cu inima deschisa. Numai ca uneori stau si ma intreb, si ma intreb atatea, pentru ca fiecare intrebare naste inca 3 si fiecare raspuns ma duce cu gandul la inca 5 intrebari. Si uite asa imi pierd eu timpul, cu intrebari, desi pare ca nu fac nimic sau ca ma uit la un serial sau ca mananc pepene rosu.

Sigur ca mare parte din angoase tin de varsta. De cand am implinit 25 de ani, fiecare an care a trecut a trecut in alt fel fata de ceilalti. Mai greu, mai altfel, mai “ce-am facut eu pana acum”, mai “hai ca mai am timp sa aflu”. Dubios. Poate ca asta se intampla numai in cazul femeilor, din cate am constatat eu, conducand sondaje mai mult sau mai putin agresive. Poate ca acum e timpul sa-mi iau un caine, doar ca sa am alt suflet de care sa ma ingrijesc si sa nu-mi mai pun atatea intrebari.

Sau poate ca doar trebuie sa-mi cumpar o pereche de pantofi cu toc si sa citesc o carte faina incaltata cu ei si in pijamale, acasa. N-ar fi prima oara cand as face asta si, surprinzator, pare ca rezolva destule.


Am nevoie de o vacanta

Posted: July 25th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , | 3 Comments »

Am nevoie de o vacanta.

In care sa nu mai deschid laptopul sau sertarul cu indoieli, in care sa nu mai dau publish la alte postari in afara celor personale, in care mailurile sa fie o amintire si degetele mele obosite de la atata tastat sa se rasfete cu rascolitul prin nisip, cu tinutul in mana a unui pahar cu un cocktail glorios sau cantarind urmatoarea pereche de pantofi pe care o voi cumpara.

Am nevoie de o vacanta.

O vacanta in care sa nu-mi fac griji ca am un maieut prea decoltat pentru munca sau ca fusta asta este mult prea scurta si stramta pentru un cadru institutional. De fapt, nici nu mai vreau sa ma gandesc la un cadru institutional sau la cele doua semnificatii ale abrevierii ROI. Vreau sa golesc mintea si sa devin complet blonda (vara, soarele imi deschide parul).

Am nevoie de o vacanta.

Vacanta de la limitele pe care singura mi le impun, de la drumurile pe care singura mi le aleg, de la regretele cu care singura ma infierez. Am nevoie sa fac un mic ocol si sa imi vad de tot felul de poteci care, sigur, sunt nebatute si neasfaltate, dar care aduc o fericire si o satisfactie mai mare decat orice alt fel de drum.

Am nevoie de o vacanta.

De imbratisari care nu se intampla doar dupa 6, de bucurii care cunosc si alte ore si zile, de drumuri cu micul meu Silvia Mobil care sa nu mai fie limitate de necesitate. Am nevoie sa ma uit la mine in oglinda, sa imi vad cearcanele si, de data asta, sa zambesc pentru ca stiu ce misto a fost cand le-am capatat.

Si o sa imi iau o vacanta.

Numai ca o sa ma intreb mereu daca e vacanta care imi trebuie, daca am facut alegerea buna, daca o sa fie misto, daca nu era mai bine sa imi urc fundul intr-un avion spre un all-inclusive undeva, unde singura provocare sa fie cat de mult poti manca la micul dejun.

Numai ca mie nu-mi plac vacantele predictibile.

Stiu ca o sa ajung intr-un avion spre un all-inclusive undeva, dar nu acum. Acum imi place sa merg in locuri unde nimeni nu s-ar gandi asa de intens sa mearga vara. Si sa sper ca o sa fie bine. Si poate ca o sa fie bine.

De fapt, sigur o sa fie bine. Mereu e bine in vacanta.