The Bond

Posted: July 31st, 2013 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , | 2 Comments »

Recent simt ca mi-am pierdut legaturile cu mine. Am devenit o persoana pe care nu o recunosc, cel putin profesional, desi mare parte din ceea ce fac nu a suferit mari schimbari. Insa ma simt asa, cumva… dezlegata, neapartinand, ma simt mereu pe drumuri, desi sunt mai acasa decat am fost in multe ocazii.

Nu e ca ma tem de paradoxuri, m-am obisnuit cu ele si uneori le primesc cu inima deschisa. Numai ca uneori stau si ma intreb, si ma intreb atatea, pentru ca fiecare intrebare naste inca 3 si fiecare raspuns ma duce cu gandul la inca 5 intrebari. Si uite asa imi pierd eu timpul, cu intrebari, desi pare ca nu fac nimic sau ca ma uit la un serial sau ca mananc pepene rosu.

Sigur ca mare parte din angoase tin de varsta. De cand am implinit 25 de ani, fiecare an care a trecut a trecut in alt fel fata de ceilalti. Mai greu, mai altfel, mai “ce-am facut eu pana acum”, mai “hai ca mai am timp sa aflu”. Dubios. Poate ca asta se intampla numai in cazul femeilor, din cate am constatat eu, conducand sondaje mai mult sau mai putin agresive. Poate ca acum e timpul sa-mi iau un caine, doar ca sa am alt suflet de care sa ma ingrijesc si sa nu-mi mai pun atatea intrebari.

Sau poate ca doar trebuie sa-mi cumpar o pereche de pantofi cu toc si sa citesc o carte faina incaltata cu ei si in pijamale, acasa. N-ar fi prima oara cand as face asta si, surprinzator, pare ca rezolva destule.


You’re only as old as you feel… bullshit

Posted: August 17th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La naiba! | Tags: , , , , , , , | No Comments »

Pana una, pana alta, ai exact varsta pe care o ai. Nici mai mult, nici mai putin. Degeaba ma bucur ca un catel care primeste Pedigree-ul preferat cand mi se spune ca arat de 16 – tot 27 am. Degeaba ma umflu in piele cand mi se spune (mai rar, ce-i drept) ce gandire matura am. Tot gandire de 27 am.

Incep sa ma cunosc din ce in ce mai bine si ma confrunt, in fiecare dimineata, cu doua sentimente contradictorii: unul cum ca as fugi in directia total opusa mie si inca unul ca mi-as dori sa petrec mai mult timp impreuna cu mine.

Pana la urma, am varsta pe care o am si sunt fericita. Cred ca e timpul sa incetez sa mai numar. Am capul plin de cifre, desi nu pare. 9 ani de absenta. 11 luni de rai. 201 ganduri inainte de culcare. Aproape 40 de pierderi. 9 ore pe zi fiind total altcineva si in acelasi timp eu. 5 ani de munca. 5? Da, se fac acum 5. Si inca vreo cateva mii de siruri de numere. Am momente in care ma apuc sa numar zilele cu precizie de ceasornic de cand, sa zicem, am mancat ultima salata verde simpla. Si tot asa, chestii absurde. Absurde tare; de zici ca mi-am ratat menirea in viata.

Asa ca, da, eu zic ca e timpul sa nu mai numar. E timpul sa imi caut nisipul prin par, gandurile pe cer, sa ma uit mai atent la mana stanga, sa visez fara sa mai numar oi… si multe alte chestii care nu implica cifrele. Aritmetica nu mi-a placut, oricum, niciodata.