Oh so random

Posted: September 2nd, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.


Vară, vară…

Posted: June 10th, 2016 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.


Cântec de ianuarie

Posted: January 15th, 2016 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , | No Comments »

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.


O-bo-sea-lă

Posted: April 24th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , | No Comments »

Știi că ești tare obosit dacă verifici înainte pe net cum se silabisește oboseală, de frică să nu dai vreo gherlă tocmai onlain.

Da. Oboseala asta uneori pare un monstru cu 8 picioare, patru mâini, două capete și-o singură pălărie. Oricând crezi că i-ai dat de cap, te lovește, mișelește, pe la spate. Sau, râzând ca un copil care a făcut o prostie, îți pune piedică exact când mergi, țanțoș, pe stradă, fericit nevoie-mare că ți-ai băut cafeaua și îți stă părul bine.

Oboseala e șmecheră. Știe când n-ai nevoie de ea și parcă tocmai atunci se înființează la ușa ta cu un buchet de flori. Din astea, calmante: lavandă, mușețel, etîcî. Și exact când ai chef să cucerești lumea și-ți iei arma și platoșa, micuța vine și ți le dă jos, făcând din tine o plăcintă umană care nu vrea altceva decât să doarmă.

Și uite-așa trec zilele, cu spaima în sân să nu te printă Oboseala întocmai când n-ar fi cazul. Te uiți în dreapta, în stânga, sus și jos, faci o cruce, scuipi în sân și te rogi măcar să apuci să treci strada. Pas cu pas, gând cu gând, că mai e mult până departe și Oboseala știe a aștepta, a pândi, a cere și a complota.


La linia de start

Posted: April 3rd, 2015 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , | 2 Comments »

Întotdeauna m-am simțit cam ca la linia de start. Niciodată aproape de finish, mereu cu inima în gât și cu zeci, sute de scenarii despre cum o să fie, dacă o să fie. Mintea mea e mereu contra cronometru, contra timp, contra dovezi, contra a orice urmă de bun simț, mintea mea aleargă de multe ori și împotriva ei înșiși. Mintea mea stă mereu pe ciuci, așteptând, mereu așteptând pistolul care anunță startul.

Nu e de mirare că am obosit. Săptămâna asta am simțit o dorință enormă de a mă întoarce în vestiar și a mă pregăti. Sau chiar a renunța complet la cursele astea niciodată începute, mereu obositoare. Tihnă, răgaz, calm – sunt lucruri care încep să-mi placă din ce în ce mai tare. Sunt scutul meu, așa mă apăr. De curse, alergători, ștafete, energii negative, oameni care vor vor vor totul totul totul acum acum acum.

M-am dus și mi-am cumpărat, deci, pijamale. Mda. Pijamale. Pentru mine, pijamalele sunt cea mai mișto armură, semnul unei minți odihnite, a unui trup sănătos, a unor alegeri bune, a unor drumuri care se pun pe pauză. Pijamalele sunt semnul tihnei, al răgazului, al calmului. Pijamalele poate purta cu inima împăcată numai un om statornic, ancorat în clipa sa. În plus, cine naiba stă la linia de start îmbrăcat în pijamale?

Am resorturi dubioase, știu. Dar mă împing mai departe mereu.


La supermarket

Posted: February 27th, 2015 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, La minut | Tags: , , , | No Comments »

Uneori trăim ca într-un supermarket.

Suntem mereu în ziua de dinainte de salariu,

așadar trebuie să cumpănim fiecare alegere.

Și ni s-au terminat și toate prin casă.

Pisicii îi trebuie nisip,

iar ție, ție îți trebuie un depozitar de amintiri mai zdravăn.

Dar ești în ziua de dinainte de salariu

și petreci prea mult timp

la raionul de băuturi alcoolice.

 

 

 

 


În care vi se spun bancuri.

Posted: June 20th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | No Comments »

Este vineri, ora 13:38 și mă ustură ochii din pricina parfumului în exces folosit de colega mea din birou, deși aș fi putut sta într-un altul. Este vineri și nu sunt la Electric Castle, deși aș fi putut fi. Este vineri și nu sunt într-un birou corporatist, deși aș fi putut fi. Este vineri și nu am cu 5 kile mai puțin, deși aș putea.

Sunt o groază de lucruri pe care le-aș fi putut face, dar faptul că nu le-am făcut cumva mă îndreptățește să cred că, de fapt, ăsta e un semn că n-am putut. Prea multă vreme m-am concentrat pe toate lucrurile astea, de parcă perspectiva unor lumi multiple în care trăim și în care suntem, pe rând, tot ce am fi putut fi m-ar face mai fericită decât această lume sigură în care ne ducem ăst trai.

De asta, am fost mereu evazivă, chiar și în conflicte. Puține situații s-au soldat cu uși trântite (cred că pot să le enumăr pe două, trei degete), deși poate aș fi vrut sau ar fi fost mai bine așa. Am lăsat mereu un loc de balans, ceea ce, pe măsură ce îmbătrânești, te face nu mai inedit, nu mai împăcuitor, nu mai indecis ci pur și simplu dual.

Acum caut iar să regăsesc în mine fata care poate spune da sau nu fără remușcări și care poate spune acel da sau acel nu în orice situație, oricui. Și asta, dacă s-ar putea, fără să dau cu proverbiala bâtă în baltă, așa cum știu eu să fac aproape la perfecție. Numai că acum sunt ca în bancul ăla cu iepurele și tigaia* pe care atâta îmi place mie să-l citez. Nu pentru că îmi plac iepurii, ci pentru că reușesc să mă identific cu micul iepure ce are un monolog atât de convingător încăt crede că e de ajuns să spună Băi, e ca mine! și toți să-l creadă. Cu alte cuvinte, pe șleau, azi am reușit să mă răstesc la un om la telefon dându-i 20% din explicațiile necesare ce i-ar fi ajutat, desigur, întru înțelegerea stării mele de agregare.

Dar cine să mai aibă băi, copii, atâta răbdare?

–Va urma. Cred.–

*Bancul: Iepurașul stă și se gândește, într-o zi: Mamă, ce foame mi-e! Ce-aș mânca niște clătite. Ia să vad dacă am cu ce face. Se duce acasă, caută și vede că are ingrediente doar pentru 20 de clătite. Bine, dar nu are tigaie să le faca. Se gândește el și-și aduce aminte că are ursul o tigaie de clătite.

Bun. Ia să merg eu la urs să-i cer tigaia.
Dar dacă îmi cere 5 clatite? Ei, nu are nimic, ii dau că eu sunt mic și mă mulțumesc cu 15.
Dar dacă îmi cere 10? Hmmm, ii dau si atatea că și-așa eu nu prea pot mânca 10.
Dar dacă îmi cere 20? La naiba, că n-am să-i dau chiar toate clătitele!!!
Ajunge iepurașul la ușa ursului și bate furios în ea. Ursul, nedumerit, se uită pe vizor și deschide, întrebând:
-Ce vrei, iepurașule?
-Auzi bă, ia du-te tu dracului cu tigaia ta cu tot!!!


Când te doare capul, te doare tot

Posted: April 25th, 2014 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | No Comments »

Zilele astea m-am întors puțin în copilărie. Nu în copilăria în care ne jucam și alergam fără griji, ci în copilăria în care mă întrebam, de cel puțin 3 ori pe săptămână, ce se întâmplă când mori.

Nu am fost un copil (prea) serios și nici nu am avut o aplecare deosebită spre macabru. Doar că am fost un copil foarte curios. Cred că era firesc ca această curiozitate a mea se ajungă până la ce se întâmplă după. După ce tot ce știu cumva, tot ce îmi e familiar, tot ce cunosc se încheie. Și așa mă întrebam cum o să fie la 10 ani, la 18, la 25, acum mă întreb ce se va întâmpla la 30, cum va fi când o să am copii și nepoți… și eventual ajungeam la cum va fi „după” ăla, final.

O vreme a fost mișto să cred în ceva. Dusă la biserică de mică, ajunsesem să cred și eu în rai și iad și chiar și în purgatoriu – și cred că mi-era mai frică de ăsta din urmă, era un fel de moment etern în care aștepți să afli cât ai luat la mate.

Dar pe urmă am descoperit Istoria Religiilor și viața reală și, cum-necum, s-a cam dus și asta. Nu mai cred că mă voi renaște o broască sau o oaie, nu mai cred că raiul e un vis permanent și cel mai frică mi-e de… nimic.

Nimicul e singura chestie pe care oamenii nu o pot cunoaște niciodată. Nimic, ce-o fi aia? Cum o fi aia? Când o fi aia?

Și uite-așa, din nimic se naște o panică adâncă ce sigur are vreo denumire prin psihologie, panică ce de multe ori m-a ținut trează nopțile, panică ce mă face și acum să mă opresc din ce fac eu și să mă, vorba aia, panichez.

Singura chestie care este cumva certă este că, încă de mică, nu prea le-am avut cu prezicerile. Nici la 10 ani, nici la 18 și nici la 25 nu a fost deloc, dar deloc așa cum mi-am imaginat.

Și treaba asta, dincolo de sinistrul discuției, încă este un fel de platoșă pentru mine, când simt – și simt des – că lucrurile o iau razna, că lumea se învârte prea repede, că e totul așa de greu și inutil că nu pricep de ce nu leșinăm cu toții, în același timp. E platoșa unui altfel de care mi-e frică, sigur, dar care cumva mă liniștește. Nu știu, e un fel de mantră care până acum a funcționat.

 

*Pfiu. Ăsta e un subiect de care m-am ferit foarte mult timăp să-l aștern în scris. E cam bine acum că am făcut-o.


În pădure, unde totul se poate

Posted: December 27th, 2013 | Author: | Filed under: Scrieri | Tags: , , , , , , | No Comments »

Stai liniștit, îi spune iepurele. Uneori e de 1000 de ori mai bine să fii așa… ca tine. Știi? Voinic și plin de încredere. Șoaptele pădurii nu te înspăimântă. Pentru tine e mereu Crăciunul; și mereu ai fost cuminte. Pentru tine, totul se strânge sau se dilată cât e nevoie ca să-ți facă loc în lume.

Ei, ce știi tu, spuse cerbul. Mi-aș dori să fiu altfel, să fiu ca tine. Știi, mereu mi s-a părut că poveștile mari sunt destinate celor micuți. Lumea, de nu e făcută pentru voi, se transformă cât ai zice “cotlon”. Sunteți mângâiați de soartă să primiți aventuri fantastice, cât umbra voastră de mari.

Iepurele pufni sub mustățile pline de promoroacă. Necazul e, cerbule, că și fuga noastră e de 1000 de ori mai iute, la fel ca și toate lucrurile de care alergăm. Făpturile mici sunt mereu pe fugă. Mereu amenințate.

Da, zise cerbul, mângâind pământul înghețat. Poate că așa e. Dar nu vezi tu, iepure, că acolo e aventura? În fuga aia a ta, acolo se ascund cele mai mari povești. În frica cea mare ce îți face inima să iasă din piept, în aburul pe care îl scoți pe nări atunci când te pregătești să faci primul pas. În pregătirea ta de goană, în drumul cel lung și înfrigurat. În curajul pe care îl ai de a simți destul de mult, de a-ți deschide inima suficient cât să poți să te temi. Acolo e aventura, îți spun…

Iar eu, cerbule, spuse micul iepure suit pe un bolovan cât el de mare, eu îți zic că aventura cea mare stă în statornicie. În puterea ta de a vedea lucrurile nu numai așa cum sunt, de nu te mai teme, ci și de a le vedea așa cum pot ele să devină. În momentele de liniște deplină când singurul exces se întâmplă la tine în minte. Și chiar atunci când te lupți cu alții, încucișându-vă coarnele regale și lustruite de timp și așteptare, chiar atunci când știi că nu există niciun învingător tocmai prin faptul că unul din voi va pierde – acolo e aventura.

Vezi tu, iepure, spuse șoptit cerbul, noi amândoi ne luptăm în felul nostru…

… văd, cerbule. Și amândoi trăim, zi de zi, o aventură.

Pentru amândoi e în fiecare zi Crăciunul; și amândoi am fost cuminți. Aventura e atunci când aștepți cadoul și nu știi de va trebui să fugi sau să rămâi după ce îl desfaci.


Azi am zis chiar asa: se vede ca e vineri

Posted: September 20th, 2013 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , | No Comments »

Nu sunt genul de om care sa urasca din suflet ziua de luni. Mai bine zis, nu mai sunt.

Dar sunt genul de om care simte ziua de vineri.

Vinerea, cafeaua e mai gustoasa, mai aromata, mai speciala. Vinerea, prietenii zambesc mai mult, sunt mai blanzi, cuvintele stau mai bine. Nu exista chestii categorice, nu exista eficienta, nu exista lucruri rigide sau colturoase, exista lucruri pufoase si moi, ca atunci cand erai mic si credeai cu tarie ca norii pot sa aterizeze la tine in gradina.

Azi se simte ca e vineri si oamenii sunt parca, parca putin mai buni. Stiu ca pe majoritatea o sa ii tina pana luni. La urma urmei, tuturor ne e greu cu toamna.

Dar pana atunci, sa ne bucuram. E vineri, e aer aromat, e putin echilibru, putin septembrie, primul ceai cald, primele grji de toamna, primele sentimente de amaraciune cu gust de nuci verzi si mere coapte. Primele mici, dar foarte mici sentimente de nestatornicie. Asa cum ii sta bine cele mai vineri zi de vineri.