Zapada si mizerie si alte lucruri bune.

Posted: December 12th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Ma uit pe geam si ma intreb cand am uitat sa ma bucur de zapada. Imi amintesc instant: in prima mea iarna in Bucuresti in care trebuia sa ma si duc la munca. Eram in 2008 – 2009. Pana atunci, in cei 4 ani de facultate, problema era simpla pe timp de iarna: daca e multa zapada, nu iesim din casa. Abia in sesiune ma taram cu greu si deja simteam o aversiune fata de iarna. Nu suficient, totusi. Cel mai rau a fost prin ianuarie 2009 cand, in fiecare dimineata de la 8, trebuia sa inot prin nameti ca sa ajung la munca, mereu cel mai tarziu, mereu uda pana la genunchi, mereu simtindu-ma ingreunata de zapada si de haine si fular si caciula, ah caciula, si pierzand mereu cate o manusa prin zapada.

Cea mai mare ura fata de iarna am simtit-o acum vreo doi ani, cand trebuia sa ajung din Drumul Taberei la Universitate. Zi de zi. Faceam o ora si un pic pana la munca, uneori troleul nu mai facea fata aglomeratiei din Razoare si trebuia sa o iau pe jos pe nameti – nu, nu prin, ci PE, ca altfel nu aveam cum. Eram zilnic sictirita de bocanci si geaca, ma simteam mereu inapta sa fac fata iernii, din toate punctele de vedere dar mai ales cel vestimentar. Imi doream sa fiu draguta si iarna, dar cu 15 straturi pe tine, cu o haina imensa cu fulgi de gasca, cu bocanci de munte si o manusa de-un fel si alta de alt fel, numai draguta nu poti sa fii.

Imi dau insa seama acum ca problema mea nu este iarna, ci acest oras. Acest oras care a ramas cu… 30? Hai sa zicem 30 de ani in urma cu… tot. Aici nu poti sa parchezi, sa te plimbi iarna, sa nu faci 100 de ore pana la munca, sa nu te enervezi, sa nu iti strici numeroase perechi de bocanci prin zapada. Nu poti nici macar sa stai acasa fara sa te enervezi ca nu ai caloriferele calde.

Totusi, cand te apuci pe ninsoare sa faci cel mai frumos bradut, cel mai devreme din cariera ta de decorator de brazi, cand iesi pe viscol ca sa mai cumperi o funda, cand te uiti apoi la luminite si te simti acasa cu adevarat – si nu acasa in apartament sau in cartier sau in oras, ci acasa in niste sensuri mai adevarate si mai frumoase – ei bine, atunci nu mai conteaza ca e iarna, ca e iarna in Bucuresti sau ca locuiesti pe planeta Pamant.

Da… am si uitat ce voiam sa mai zic sau despre ce mai voiam sa ma plang. Ceea ce cam dovedeste ce spuneam mai sus. Gaseste o casa si decoreaz-o intr-o noapte viscolita.


Leacul universal

Posted: February 12th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | No Comments »

Desi inca sunt foarte racita, starea mea psihica s-a ameliorat considerabil. Cum? E simplu: am dormit! De joi seara tot dorm, cu mici intreruperi pentru mancare, pastile, apa, pipi. Azi noapte am dormit 14 ore si sincer as mai fi dormit, daca nu m-as fi trezit de foame.

Somnul e foarte important pentru mine si sunt convinsa ca as duce-o mult mai bine de nu as fi nevoita sa ma trezesc artificial, in creierii diminetii. Dar, hey, we take what we get si daca maine ma trezesc la 8, probabil ca o sa ma culc iar o data cu gainile.

In rest, sunt complet sictirita de ninsoare, de frig, de viscol si ma gandesc sa-mi cumpar o lopata cu care sa dau dracului zapada la o parte din fata blocului, daca altcineva nu o face. As fi facut asta pana acum de nu eram bolnava. Nu-i mare branza sa dai zapada pe doi metri, cat sa nu cazi cand intri in bloc cu plasele pline de la Billa, dar de ce sa faca vecinii mei asta? Nu; se inchid in casa, dau manelele la maxim si se bucura ca sunt asistati social. OK, nu toti, ci doar aia de la etajul 6.

Nu inteleg, sincer nu inteleg obiceiul asta de a te ingropa in bloc si vai, de a deplange urgia zapezii care te face sa nu mai iesi din casa. In loc sa pui mana pe lopata si sa faci frumos in fata blocului, ca dupa aia tot tu plangi ca nu ai pe unde sa treci spre magazin sau farmacie. Ne-a tampit statul la oras, zau.

Ah, abia astept sa vina caldura si sa se topeasca mizeria asta de zapada bucuresteana, cum nu va puteti inchipui. Chiar daca o sa racesc cu spor si atunci, la primele semne de dezghet.


Lucruri pe care le uit

Posted: February 7th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , | No Comments »

Printre atatea mormane de lucruri de facut, uitam adesea ce e mai important. Mai ales eu. E uimitor cum de nu uit sa mananc cartofi prajiti, sa ma duc la Billa, sa fac curat aproape saptamanal, sa spal haine si sa curat farfuriii, dar uit sa am grija de oamenii buni, sa ii scot pe aia rai din radacini, sa imi ud planta (in continuare uit!!), sa ma bucur de zapada ca atunci cand eram mica, sa spun celor pe care ii iubesc ca ii iubesc si cat ii iubesc.

Si e pacat, pentru ca sunt mult mai mult decat suma activitatilor mecanice pe care le fac. Sunt mai mult decat meniul la 13 lei servit zilnic, decat cartela de metrou pe care nu uit sa o bag in buzunarul stang, detergentul si apa pe care le folosesc mai des decat ar trebui, pentru ca am o obsesie cu sacul de haine murdare care trebuie sa ramana gol. Sunt mai mult decat telecomanda defecta cu care ma cert aproape in fiecare dimineata si mai mult decat shoppingul saptamanal de la supermarket.

Sunt clipele cand ma duc la mama si simt ca totul e si o sa fie bine, jucandu-ma cu niste catei zvapaiati si mancand cea mai buna mancare din lume. Sunt zilele in care vin la job si ma bucur din suflet ca vin la jobul asta. Sunt toate momentele cand ma topesc de drag, in liniste deplina, oriunde as fi, in bratele cuiva si stiu ca totul a meritat. Sunt serile cu hahaiala si povesti, planuri si amintiri cu prietenii. Sunt foile albe din cele n-spe caiete care asteapta sa fie scrise.

Ma concentrez asupra chestiilor din ultimul paragraf probabil mai mult decat majoritatea oamenilor. Mai ales pentru ca stiu cat de rau poate sa fie si cum e cand e rau si te simti unul din cei mai singuri si arizi oameni din lume. Si cu toate astea, simt ca nu o fac destul si asta ma amaraste. Mai ales cand incep sa ma gandesc ca daca as fi zis aia… si as fi facut cealalta… lucrurile poate ar fi stat altfel.

Dar stii ceva? Lucrurile stau asa cum stau acum. Si-i bine. E cod portocaliu, auzi. Pe mine ma scuzati, ma duc sa ma inchid in paginile cartii mele cu povesti care miroase a mare, a cafea si a ciocolata.


It’s wintertime

Posted: February 6th, 2012 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , , , | No Comments »

Afara este ca o poveste. Una nu foarte placuta. Ma uit la zapada si nu reusesc sa vad altceva decat baltile viitoare. Asta e problema mea mare de tot in viata: la orice ma uit, nu vad decat finalul dezastruos. Nu ma gandesc ca s-ar putea sa nu se termine sau sa fie un final neasteptat si frumos si cu atat mai mult nu ma uit la “the silver lining”.

Dar lucrez din greu la asta. Inauntru e ca o poveste. Una foarte, dar foarte frumoasa. Ca un basm de spus la gura sobei, o poveste despre care esti sigur ca nu are cum sa fie adevarata pana cand nu o traiesti. Inauntru e cald si e vara, e bine si e acasa.

Uneori ma opresc, perplexa, din drumurile pe care le fac, gandindu-ma bineinteles la prostii. Dar, din ce in ce mai des, ma opresc ca sa ma intreb ce am facut eu oare ca sa merit lucruri bune.

Incerc sa-mi definesc anotimpurile fara  sa inteleg ca ele nu tin cont de felul in care eu le desenez. Incerc sa ma gandesc la nisip si la zacut pe plaja fara sa stiu ca, undeva, in mintea mea, deja fac asta. Incerc sa imi vorbesc frumos chiar si cand fac prostii fara sa pricep ca cineva deja o face.

A venit vremea sa ma mai las un pic in pace.


Zapada te face sa gandesti

Posted: January 26th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , , , , | 3 Comments »

Cand ninge, e mai liniste. Mai ales in Marele Oras, unde s-a asternut asa de frumos zapada pe toate strazile, ca nici n-ai zice ca exista masini aici. Si cand e mai liniste, te gandesti. Unele lucruri pe care le cugeti te bucura. Altele nu prea, dar oricum nu ai de ales. Iarna se inchid drumuri din cauza viscolului si, daca rumegi putin problema, iti dai seama ca se prea poate sa fie si metaforica treaba si sa fie si datorita viscolului.

Afara e zapada, liniste, oamenii se ingramadesc in metrouri, tramvaie, autobuze, se grabesc la munca, scoala, orice ajunge sa ii tina departe de locul unde vor de fapt sa fie. Uneori ma doare o coasta in stanga si nu stiu de ce. Alteori mi se pare ca am uitat acasa ceva si cel mai des ma gandesc la portocale. Nu imi pot da o explicatie pentru niciunul din lucrurile de mai sus.

Am pierdut prea multa vreme cu explicatii. Ani intregi, cred. Am incercat sa explic sentimente, trairi, pierderi si dureri intr-un mod rational, desi stiam ca nu voi reusi. Azi simt ca am taiat frunza la caini in tot timpul asta.

Ar fi trebuit – de fapt, trebuie sa spun cu voce tare ce ma doare si nu pot. Nu pot pentru ca ma astept sa fiu inteleasa asa cum ma inteleg eu acum si asta evident ca e imposibil. Am reusit sa inteleg ca fericirile nu pot fi intelese, mai am putin pana reusesc sa inteleg ca nici tristetile nu trebuie sa fie intelese, ci poate doar acceptate.

Mi-as dori sa nu mai viscoleasca si sa ies afara sa fac un om de zapada. Sa ii pun o oala in cap in loc de caciula, o matura in loc de mana si carbune in loc de ochi. Sa-i pun un fular si sa stau langa el si sa ma gandesc la vara si la toate lucrurile care or sa se schimbe si pe care inca nici nu mi le imaginez.


Ninge si eu nu mai am 5 ani

Posted: January 25th, 2012 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine, On the eighth day God created coffee | Tags: , , , , , | No Comments »

Cand aveam 5 ani, ma bucuram mult mai mult de zapada. Fireste, asta pentru ca iernile erau altfel, zapada era mai pufoasa, eu nu-mi petreceam iernile in Bucuresti si nu trebuia sa fiu undeva la 9, 9 jumate. Atunci, singura mea grija era sa ma imbrac si sa ma incalt mai repede si sa ma duc pe derdelus.

Acum, conform legii evolutiei omului, problemele sunt altele. Cum ar fi ca dupa ultima postare de alaltaieri bineinteles ca am patit alta, am facut o grozava toxiinfectie alimentara sau ce-o fi fost aia si ca urmare ieri am mancat doar banane si nu am baut cafea. Eu. Nu am baut cafea. Toaaata ziua.

Urmarile acestui fapt au fost din cele mai sinistre: pe la 3 mi-a scazut tensiunea si m-a luat cu ameteala si dureri de cap, pana in 3 am inteles pe deplin expresia “ca o gaina fara cap”; ma mai palpam din cand in cand pe scalp sa vad daca mai e acolo. Dupa 3 am luat o pastila de cap care avea si cofeina care m-a ajutat sa ajung acasa intr-o bucata. Pe la 9 nu mai puteam de somn, la 9 jumate in dus cred ca deja visam si pe la 10-11 curgeau lacrimi de crocodil din ochii mei obositi.

Azi am dres busuiocul si am baut o cafea mare si tare inainte sa plec din casa. Recunosc ca, fara de ea, nu as fi putut sa ajung in siguranta pana la metrou, avand in vedere zloata si groaza de pe jos. In fiecare iarna de Bucuresti ma mir ca acest oras arata in halul asta cand ninge si nimeni nu curata ca lumea, nimeni nu strange zloata si prea putini se gandesc la pietoni *zise Silvia cu soseta uda*.

Acum mi-as dori sa am 5 ani, alte griji si bucurii si probabil alte preocupari. Desi trebuie sa recunosc, nici ceea ce am acum nu e deloc, deloc de lepadat. Cu tot cu zloata, mizerie si altele.


Noptile mele

Posted: November 23rd, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor, Eu cu mine | Tags: , , , , | No Comments »

De cand am perdea alba, am constant senzatia ca a nins afara, ca e iarna, iarna multa si laptoasa si ca nu am unde sa ma duc, nu am decat sa stau si sa scriu si sa scriu si sa scriu. Si apoi, dupa ce am scris, sa uit linistita. Ca doar am scris.

Am citit undeva, pe un blog dar nu mai stiu care, ca uneori pauzele de la scris sunt bune. Ca, daca scrii continuu, nu ai cum sa-ti corectezi obiceiurile proaste in scris. Dar problema e ca: ceea ce unii numesc obiceiuri proaste, eu numesc farmec personal. CUm ar fi introducerile prea lungi. Sau nepotrivirea titlului cu ce urmeaza. Sau divagatii dese.

In fapt, chestia asta s-ar putea extinde si la altele. Daca: iubesti continuu, traiesti continuu, iti amintesti continuu si te ploua continuu, nu ai cum sa-ti corectezi obiceiurile proaste in ceea ce priveste iubitul, traitul, amintitul si plouatul.

Si ma tot uit spre geam si, sa vezi chestie, chiar nu ninge, dar e ca si cum…

Maine o sa vina, tropa-tropa, zapada si smiorcaiala cu privire la ea. Macar asa, cu perdeaua mea alba, am timp sa ma obisnuiesc cu ideea. Si asta s-ar putea extinde la altele. Daca iti introduci putina rupere de sine in suflet, ai ceva vreme sa te obisnuiesti cu ideea.


Amintiri inghetate

Posted: February 9th, 2010 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 5 Comments »

Asa cum iarna ninge, si viata-i compusa din momente.

… ca atunci cand mi-a lasat Mircea o ciocolata sub perna, cand am tipat eu la el pentru prima – si singura -  data de cand ne stim.

… ca atunci cand, cu acelasi Mircea, ne-am plimbat intr-o zi frumoasa de primavara prin Herastrau si am vorbit, ca de obicei, despre nimic.

… ca atunci cand, atarnata pe balcon, ascultam muzica la telefon si ma gandeam ce-o fi facand Cornel, vecinul de langa. Stateam la Domenii si viata era frumoasa.

… ca atunci cand ma dadeam in leagane prin parcuri si-mi faceam poze la picioare.

… ca atunci cand am fost in parcul Carol cu Ionuca si Aurelian si am vorbit despre Sibiu si clatite.

… ca atunci cand, la 2 dimineata, mergeam spre Sibiu, afara era luna plina si zapada, Ada dormea, iar eu ascultam Pink Floyd.

… ca atunci cand ne-am mutat in Militari si ne-am asamblat mobila cu oameni multi si frumosi.

… ca atunci cand eu scriam lucrarea de licenta si Tudosie imi canta (sau asa credea el) la vioara.

… ca atunci cand l-am cunoscut prima data pe George, eram in Blues Cafe si citeam ceva cand a intrat el si ma rugam sa fie el, dat fiind ca nu-l vazusem niciodata pana atunci si putea fi un ciudat.

… ca atunci cand am mers la El Camino de Los Ingleses si mirosea cumva a liniste, George avea sapca si inainte de film am mancat la KFC.

… ca atunci cand am mers cu Puf sa facem poze la oameni in Cismigiu si l-am pozat pe baiatul frumos cu parul lung si cu chitara.

… ca atunci cand eram in liceu si mergeam pe Trivale si Fane ne canta la chitara.

… ca atunci cand Marci isi purta parul in codite  si ii cumparam mamei o floare in ghiveci pentru 1 martie.

… ca atunci cand dormeam la Fely in patul ei rupt si imparteam rasete si fantezii cu furnici.

… ca atunci cand trenul ma ducea spre Braila si eu simteam ca invat pentru prima data niste lucruri.

… ca atunci cand am fost la U2 si mi-a venit sa plang cand am ascultat din nou, dar pentru prima data live, Where The Streets Have No Name

… ca atunci cand era ziua mea si Ovidiu de la Stuf imi zicea La multi ani tot timpul.

… ca atunci cand rasaritul era mov si dimineata parea prima, tot in Vama, in acelasi an.

… ca atunci cand, tot in Vama, tot la rasarit, am mancat o portocala, fara sa simt macar cate se vor schimba.

… ca atunci cand am facut prima data curat in garsoniera in care stau acum.

Mi-am amintit de toate astea acum, toate de la ninsoarea de aseara.  Am incercat sa-mi vad de treaba aseara, asa cum am incercat si azi de dimineata. Am fost la spinn si mi-am mancat, cuminte, cerealele cu lapte. Mi-am schimbat geanta cu o alta mai mare, mi-am inlocuit cartea citita cu una noua. Aseara m-am uitat la film, “A Serious Man”. Mi-am reamintit cat imi plac fratii Coen.

Si totusi, franturi din ce-am facut sau n-am facut se amesteca printre fulgi si eu n-am lopata. Si daca as avea, cred ca m-as teme sa o folosesc.


Maruntisuri de ianuarie

Posted: January 18th, 2010 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , , | No Comments »

M-am simtit foarte stupid azi. Pentru ca am iesit din casa fara sa ma uit pe geam, astfel incat habar n-aveam ca e urgie. Cand am iesit in casa scarii si am vazut ce si cum, nu mi-a mai ramas nimic de facut, in afara de rugaciunea “da doamne sa nu ma inzapezesc” si sa ma duc sa-mi iau alta caciula (din aia cu urechi). Nu mi-a trecut prin cap sa-mi iau si bocancii, iar ca urmare, am inca picioarele reci si o usoara durere in gat. Ce sa zic, o cam merit.

In afara de asta, ma tot gandesc cand o sa inceteze sa ninga si sa fie frig. Stiu ca fiecare anotimp are rostul lui, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-mi si placa. Am mai zis pe la inceputul lui decembrie ca eu vreau sa ninga si am platit pentru asta cu varf si indesat, cu ore intarziate prin autobuzul rece, cu nas infundat si in general cu o atitudine mizerabila. M-am saturat de depresiile care se pare ca vin o data cu zapada – fulg cu fulg peste nasul deja rece, peste caciula care nu mai face fata, peste coltul gurii lasat in jos a suparare.

Macar am reusit sa ma tin de sala, am trecut de primele 3 sedinte regulamentare din prima saptamana. Maine ma duc la tortura de la Body Toning, insa cred ca sunt putin masochista, de vreme ce imi place sa simt cum imi zvacneste fiecare parte din corp. Declar insa ca spinningul este activitatea mea preferata. Daca faci cum trebuie si depui efort, zau daca nu te simti cam ca dupa sex, dupa o sedinta.

Si asa, sa continuam sa speram la primavara, purtand aceleasi pulovere de care mi s-a luat, aceleasi cizme care ma enerveaza, aceeasi haina in care arat ca un pinguin, eu, cu orele mele de sala, cu toate cartile pe care le citesc in autobuz (azi, record: “Un dulce miros de moarte”, de Arriaga, citita cap-coada in drum spre munca), cu toate cafelele mele si, in general, cu toate maruntisurile astea de ianuarie.


Dimineata rece

Posted: September 21st, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 4 Comments »

Am inceput, in mod straniu, sa simt lipsa iernii. Sa fie zapada care sa scartaie sub picioare, sa reflecte soarele slabit si inghetat, sa fie numai buna de luat in pumni si facut bulgari. Sa ma tavalesc in ea si sa fac ingeri de zapada sau dragoni sau orice am eu pofta. Sa fie Craciun si sa fie cald.

Cred ca o iau putin razna.

In schimb, e toamna la inceput, nici macar n-am baut must. Planurile iar se zguduie din temelii, se schimba chestii, se iau decizii care, poate, n-or sa duca nicaieri sau, dimpotriva, o sa ma faca bogata. Singura siguranta sta in perdelele mele mov pe care le trag ori de cate ori n-am chef sa vad sau sa fiu vazuta.

Nu mai am chef sa citesc sau sa pierd vremea pe net, totusi o fac si ma scarbesc. Am impresia ca nimic n-are cum sa duca nicaieri, discutiile sunt aceleasi, blogurile aceleasi, stirile aceleasi, facebook-ul la fel. Mi-e sila si totusi citesc si dau click. Am ajuns ca acum cateva luni, cand mi-era sila sa ma trezesc in orasul asta si totusi o faceam. Dau dovada de o mare anduranta, nu ma credeam in stare de asa ceva.

Si nici macar nu e iarna. Iarna e mai usor sa iei decizii.